ICCJ. Decizia nr. 4606/2013. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4606/2013
Dosar nr. 2193/214/2010
Şedinţa publică de la 26 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată în faţa Judecătoriei Costeşti, reclamanţii T.G.G. (V.), Z.D.I., S.F., M.G. şi Ma.G. în contradictoriu cu Agenţia Domeniilor Statului şi P. SA Grup de Zăcăminte (SC O.P. SA), au solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 17 februarie 2004 şi atribuirea terenurilor, pentru care acesta a fost eliberat, în proprietatea lor.
Pârâta SC O.P. SA a invocat excepţia de necompetenţă materială, în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Judecătoria Costeşti, prin Sentinţa civilă nr. 1069 din 21 octombrie 2010, a admis excepţia de necompetenţă materială, a disjuns cererea având ca obiect constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, şi a declinat competenţa materială pentru soluţionarea cererii disjunse, în favoarea Curţii de Apel Piteşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 19 din 18 ianuarie 2012 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca tardivă.
Prin Încheierea din 23 martie 2011, potrivit dispoziţiilor art. 161 din Legea nr. 554/2004, a fost introdus în cauză emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate atacat, respectiv Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.
Prin întâmpinările formulate pârâţii SC O.P. SA - ASSET III Muntenia Vest şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri au solicitat respingerea acţiunii, invocând excepţia neparcurgerii procedurii prealabile, precum şi excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, iar pe fond, au solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, susţinând că dreptul de proprietate, atestat prin certificatul atacat, a fost dobândit prin efectul legii, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, actul intrând în circuitul civil.
Analizând cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., excepţia tardivităţii formulării acţiunii, Curtea de Apel a constatat că aceasta este întemeiată, reţinând dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Susţinerea apărătorului reclamantului Z.D.I., în sensul că certificatul de atestare atacat nu a fost comunicat reclamanţilor, nu a fost primită, reţinându-se că suprafeţele de teren din certificatul de atestare au fost înscrise în CF a localităţii Recea, de către pârâta SC O.P. SA, astfel că actul atacat a devenit opozabil erga omnes.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanţii T.G., S.F., M.G. şi M.V. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenţii susţin că certificatul O. cu nr. x în mod greşit nu a fost anulat deşi completul de judecată a dispus efectuarea unei expertize cadastrale.
Reclamanţii mai arată că din expertiză şi din documentele eliberate de Primăria Recea reiese faptul că O. are titlu de proprietate pe terenurile care le-au aparţinut de peste 60 de ani, dar nu le-a fost eliberat nici un document de expropriere pentru aceste suprafeţe, încălcându-li-se astfel dreptul de proprietate, drept inviolabil prevăzut în Constituţie.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
În baza prevederilor art. 11 din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România prin Legea 30/1994, astfel încât de la data ratificării face parte din dreptul intern, motiv pentru care judecătorul naţional are obligaţia legală de a aplica atât prevederile Convenţiei, cât şi cele ale jurisprudenţei Curţii, care împreună se constituie în blocul de convenţionalitate.
Înalta Curte constată că în cauza de faţă reclamanţii au solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. x eliberat la data de 17 februarie 2004.
Prima instanţă a respins cererea motivând că reclamanţii sunt decăzuţi din dreptul de a mai exercita acţiunea, deoarece nu au formulat-o în termenul legal.
Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond este greşită.
Potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, iar în baza alin. (2) al aceluiaşi text, acţiunea se poate introduce şi peste termenul de 6 luni pentru motive temeinice, dar nu mai târziu de 1 an de la data luării la cunoştinţă despre acţiune, în cazul terţilor ce se pretind vătămaţi prin actul respectiv.
În cauza de faţă, reclamanţii au luat cunoştinţă în mod cert despre certificat la data de 15 septembrie 2010 (dosar judecătorie), la momentul în care pârâţii au depus întâmpinare în Dosarul nr. 1444/214/2010 al Judecătoriei Costeşti.
Instanţa de control judiciar apreciază că instanţa de fond în mod greşit a considerat că termenul de 1 an curge de la data înscrierii dreptului de proprietate în Cartea funciară, deoarece după înscrierea în Cartea funciară, certificatul devine opozabil faţă de terţi.
Înalta Curte constată că termenul pentru formularea acţiunii în anulare curge de la data luării la cunoştinţă despre existenţa actului, întrucât art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede ca dată de pornire, în calculul termenului, data luării la cunoştinţă, fiind irelevantă data înscrierii în Cartea funciară.
De altfel, soluţionând excepţia de neconstituţionalitate a art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în Decizia nr. 316/2008, instanţa de contencios constituţional a apreciat că prin modificarea adusă Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007 terţii interesaţi au posibilitatea de a contesta legalitatea unui act administrativ, într-un termen care are o dată de la care începe să curgă, ce poate fi stabilit cu certitudine şi se calculează de la data luării la cunoştinţă.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii au luat la cunoştinţă de certificat la 15 septembrie 2010, motiv pentru care la 14 octombrie 2010 şi-au precizat acţiunea, în sensul că au solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a respins acţiunea ca tardivă.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit şi dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de T.G., S.F., M.G. şi M.V. împotriva Sentinţei nr. 19/F-CONT din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 4599/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4610/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
