ICCJ. Decizia nr. 4744/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4744/2013
Dosar nr. 8000/2/2009
Şedinţa publică de la 29 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC P. SA, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat anularea H.G. nr. 1638/2008 adoptată de pârât, precum şi recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, în cuantum de 12.711.530 dolari SUA, reprezentând creanţa externă de la Republica Irak.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că are de recuperat, cu titlu de creanţă externă, neîncasată în termen, de la Republica Irak, suma de 12.711.530 dolari SUA, cuantum înregistrat şi recunoscut de către statul român şi statul irakian, iar în H.G. nr. 1638/2008, Anexa nr. 1.13 s-a menţionat eronat suma de 1.513.065,05 dolari SUA ca sumă datorată la 31 decembrie 2004, în loc de 12.711.530 dolari SUA.
Aceasta a precizat că H.G., contestată sub aspectul modului de calcul, este contrară Acordului de la Amman şi încalcă drepturile fiecărei persoane de a obţine o reparaţie justă şi echitabilă pentru datoria de recuperat de la Statul Irak.
Reclamanta a mai arătat că paritatea impusă societăţii de către statul român este nelegală faţă de aspectul că plata de la statul irakian se face 1 dolari SUA, iar statul român stabileşte 1 RON/1 dolari SUA pentru anul 2010 şi impune o paritate de 0,15 RON/1 dolari SUA pentru o datorie stabilită în monedă internaţională.
A mai arătat că SC P. SA sau ICE P. nu a fost niciodată despăgubită de statul român sau altă entitate pentru "datoria publică", în condiţiile în care prin H.G. nr. 233/2004, Cap. II, pct. 32 din H.G. nr. 447/1991 a fost revocat.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, H.G. nr. 1638/2008 nu încalcă şi nu contravine prevederilor Legii nr. 7/1992, iar pe de altă parte, capătul doi al cererii nu mai are obiect, dat fiind că valoarea creditului în lei aferent sumei de 12.711.530 dolari SUA a fost preluat la datoria publică. Prin urmare, nu i-au fost afectate reclamantei niciun drept sau interes legitim.
În cauză, s-a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României de către Ministerul Finanţelor Publice.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 2791 din 9 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată şi a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de intervenientul Ministerul Finanţelor Publice, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului doi al acţiunii invocată de intervenient, aceasta nu va fi analizată ca o veritabilă excepţie invocată în temeiul art. 137 C. proc. civ., ci ca apărări ale intervenientei ce vizează modalitatea de respingere a acţiunii.
Solicitarea reclamantei de recunoaştere a dreptului în legătură cu obţinerea sumei de 12.711.530 dolari reprezintă un capăt accesoriu de cerere, formulat în baza art. 1 din Legea nr. 554/2004, aceasta solicitând în principal anularea actului administrativ, iar ca o consecinţă a anulării actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată, apreciată de reclamantă ca fiind în cuantumul indicat.
Prima instanţă a apreciat că, în raport de prevederile legii contenciosului administrativ, această solicitare a reclamantei nu poate fi socotită inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a constatat că susţinerile reclamantei sunt neîntemeiate în raport de împrejurarea că ICE P. a fost întreprindere de stat care nu putea avea credite faţă de un stat debitor decât prin statul român, iar până la data înfiinţării SC P. SA întreg patrimoniul său era proprietatea statului român.
De asemenea, a reţinut că după reorganizarea în societăţi comerciale, creditele cu titlu de creanţe externe se încasează de către societăţile comerciale, înfiinţate prin reorganizare, tot prin statul român (întrucât şi creanţele au fost dobândite la momentul iniţial de către statul român prin întreprinderile sale), după ce statul reţine sumele corespunzătoare valorii preluate la datoria publică.
Suma de 12.711.530 dolari SUA reprezintă valoarea creditelor preluate la datoria publică, astfel că suma de 1.513.065,05 dolari SUA, menţionată în Anexa 1.13 din H.G. contestată, este corectă, fiind conformă evidenţelor Băncii Comerciale Române cu privire la exporturile derulate de ICE P..
Procesul-verbal depus de reclamantă la dosar reprezintă "situaţia creditelor bancare neperformante preluate de către stat şi de către bancă pe baza bilanţului contabil la 31 iunie 1991". În acest proces-verbal s-a stabilit obligaţia societăţii de a urmări şi raporta trimestrial la Ministerul Finanţelor Publice modul în care a acţionat pentru recuperarea creanţelor şi a rezultatelor obţinute.
Aceasta demonstrează că Ministerul a prevăzut expres această obligaţie, întrucât, pe de o parte, societatea ştia că în contul preluării creditelor bancare neperformante statul trebuia să recupereze prin compensare creanţele pe care societatea le avea de încasat, şi, pe de altă parte, interesul era de partea Ministerului de a urmări încasarea creanţelor P. şi nu al societăţii care deja fusese scutită de datorie.
H.G. nr. 1638/2008 a fost emisă în vederea decontării operatorilor titulari de contact a creditelor nepreluate la datoria publică, conform Legii nr. 7/1992.
Curtea de apel a constatat că, referitor la modul de decontare avut în vedere la stabilirea sumei ce se cuvine reclamantei, acesta a fost stabilit prin Legea nr. 247/2005, art. 9 alin. (2) lit. a) Cap. 2 Titlul VII, pe baza cursului valutar de 0,0015 RON/1 dolar SUA, iar nu prin hotărârea de guvern contestată.
Privitor la capătul de cerere privind recunoaşterea dreptului în legătură cu obţinerea sumei de 12.711.530 dolari SUA, instanţa de fond a apreciat că acesta nu este întemeiat, întrucât s-a reţinut anterior că reclamanta a obţinut această sumă prin preluarea la datoria publică a debitelor sale în această valoare.
3. Recursul declarat împotriva Sentinţei nr. 2791 din 9 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs reclamanta SC "P." SA, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta nu şi-a structurat criticile formulate în motive de recurs. Din memoriul de recurs se deduce că soluţia atacată este combătută sub următoarele aspecte:
- cuprinde considerente contradictorii, în sensul că după ce reţine că acţiunea este admisibilă şi i se recunoaşte dreptul legitim în privinţa sumei de 12.711.530 dolari SUA i se respinge cererea; mai invocă discrepanţa de abordare a raportului dintre Statul român şi societatea creditoare, susţinând că deşi instanţa a reţinut că statul avea obligaţia de a acţiona pentru recuperarea creanţelor, totuşi îl derobează de obligaţia corelativă de a informa societatea creditoare cu privire la sumele obţinute, recunoscând tacit dreptul acestuia de a acţiona numai în folosul patrimoniului propriu;
- nu a fost sancţionat refuzul M.F.P. de a depune la dosarul cauzei întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii hotărârii de Guvern atacate, instanţa renunţând nejustificat la dreptul său de a se pronunţa asupra legalităţii operaţiunilor administrative premergătoare;
- nu s-au analizat toate înscrisurile pe care le-a depus la dosar, cum ar fi cele care dovedeau achitarea din fonduri proprii a garanţiei de 2.000.000 dolari SUA pentru contractul de 20.000.000 dolari SUA şi nici Adresa nr. 209 din 23 iunie 2006 înregistrată la M.F.P. sub nr. 57426 din 26 iunie 2006.
4. Apărările formulate de intimaţi
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 10 martie 2011, intimatul Guvernul României a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând, în esenţă, că sentinţa atacată este legală.
A arătat că H.G. nr. 1638/2008 nu încalcă şi nu contravine în nici un mod prevederilor Legii nr. 7/1992, suma de 1.513.065,05 dolari SUA menţionată în Anexa 1.13. a actului administrativ fiind conformă cu evidenţele B., aferente exporturilor derulate de către SC P. SA, după deducerea sumei preluate la datoria publică: 12.711.530 dolari SUA. De altfel, a mai punctat intimatul, faptul că valoarea creditului în lei aferent acestei sume a fost preluată la datoria publică, nu este contestat de recurentă, potrivit raportărilor trimestriale remise Ministerului Finanţelor Publice.
Prin notele scrise depuse în şedinţa publică de la 16 septembrie 2011, intimatul-intervenient M.F.P. a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat, reiterând contextul normativ în care a fost adoptată hotărârea de guvern atacată.
Referitor la corectitudinea formulei de calcul a debitului şi/sau modalitatea ei de aplicare, intimatul a arătat că toate criticile recurentei sunt neîntemeiate, atât timp cât prin Acordul bilateral dintre Guvernul României şi Republica Irak şi H.G. nr. 260/2006 s-a stabilit expres modul de calcul al datoriei, iar modul de decontare a contravalorii creanţelor recuperate în baza Legii nr. 29/1994 şi procedurile aferente sunt reglementate prin Legea nr. 247/2005 şi O.U.G. nr. 91/2010.
5. Procedura derulată în recurs
În temeiul art. 305 C. proc. civ. s-a încuviinţat, la solicitarea recurentei, administrarea probei cu înscrisuri privind privatizarea societăţii.
De asemenea, la solicitarea aceleiaşi părţi, prin încheierea din 16 septembrie 2011 a fost sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor O.U.G. nr. 91/2010 privind destinaţia sumelor provenite din recuperarea unor drepturi valutare ale României, cauza fiind suspendată conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 422 din 3 mai 2012, Curtea Constituţională a constatat că din motivarea excepţiei rezultă că aceasta vizează numai dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) din ordonanţa de urgenţă şi a respins-o ca neîntemeiată.
După reluarea judecăţii recursului, recurenta a ridicat o nouă excepţie de neconstituţionalitate, privind dispoziţiile art. 9 alin. (2) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fiind din nou sesizată Curtea Constituţională prin încheierea pronunţată la 16 noiembrie 2012.
Cererea de suspendare a judecării cauzei pe perioada soluţionării acestei excepţii a fost respinsă prin aceeaşi încheiere, cu motivarea că aceeaşi parte a mai formulat o excepţie de neconstituţionalitate, iar stadiul litigiului şi posibilitatea conferită de remediul procesual prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ. nu impun aplicarea prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Până la data soluţionării cauzei, 29 martie 2013, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra excepţiei menţionate.
Prin concluziile scrise depuse de recurenta SC P. SA la termenul de dezbateri asupra recursului, s-a prezentat detaliat şi structurat situaţia de fapt şi cadrul normativ incident, conchizându-se în sensul că are de recuperat, cu titlu de creanţă externă, neîncasată în termen de la Republica Irak, suma de 12.711.530,58 dolari SUA, valoare recunoscută de Statul român prin organele sale, precum şi de Statul irakian, în condiţiile în care toate exporturile din perioada 1970 - 1990 pe relaţia cu Republica Irak au fost realizate de recurentă din fonduri proprii, "fără nici un ajutor financiar din partea Statului român".
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor din întâmpinarea Guvernului României, a concluziilor scrise depuse de recurentă şi de M.F.P., a înscrisurilor administrate, a deciziei Curţii Constituţionale indicate, cât şi sub toate aspectele, după cum permit dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă SC P. SA a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ H.G. nr. 1638/2008 pentru aprobarea cuantumului sumelor ce urmează a fi virate Fondului "Proprietatea" şi al celor decontate operatorilor economici ca urmare a îndeplinirii prevederilor Acordului bilateral dintre Guvernul României, acţionând prin M.F.P. şi Republica Irak, acţionând prin Ministerul Finanţelor, semnat la Amman la 18 august 2005, solicitând anularea Anexei nr. 1.13. a actului administrativ, denumită "Fluxul de plăţi pentru P." conform Acordului bilateral indicat anterior. În concret, dispoziţia atacată de recurentă se referă la o prevedere din această anexă, potrivit căreia "suma reglementată la 31 decembrie 2004 este de 1.513.065,05 dolari SUA", în condiţiile în care afirmă că are de recuperat o creanţă al cărei cuantum este mult mai mare, respectiv 12.711.530 dolari SUA.
Motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă nu cuprind raportări clare la prevederile normative pe care le-ar încălca actul administrativ atacat, aceasta oscilând între afirmaţia că "modul de calcul relevat (...) încalcă flagrant prevederile Acordului bilateral" cuprinsă în acţiunea judiciară (dosar fond) şi teza potrivit căreia "Acordul de la Amman nu este opozabil şi nu poate produce efecte faţă de creanţa noastră" din Concluziile scrise depuse în recurs (dosar recurs).
Prima instanţă, analizând modul cum s-a constituit patrimoniul SC P. SA şi al antecesoarei acesteia, ICE P., reţinând împrejurarea necontestată că în evidenţele BCR, după preluarea la datoria publică a creditului de 12.711.530 dolari SUA, reclamanta figurează cu creanţa de 1.513.065,05 dolari SUA, a ajuns la concluzia că hotărârea de Guvern examinată este conformă cu prevederile art. 9 alin. (2) lit. a) din Cap. 2 Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care au stabilit paritatea 0,0015 RON/1 dolar SUA.
Această concluzie este corectă.
Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză şi răspunzând, în acelaşi timp, criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reţine mai întâi, că susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia patrimoniul său a înregistrat o pierdere de 12.711.530 dolari SUA, constând în drepturile de creanţă aferente exporturilor derulate în perioada 1970 - 1989 pe relaţia cu Republica Irak, este lipsită de fundament legal.
Reglementările existente în perioada de referinţă stabileau cu claritate că activitatea de comerţ exterior este "monopol de stat" (Decretul Consiliului de Stat nr. 317/1949 şi Legea nr. 1/1971 cu privire la activitatea de comerţ exterior, de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică a R.S.R.). Întreprinderile care derulau astfel de activităţi nu o puteau face nemijlocit, pentru că era stabilit la nivel de lege că relaţiile economice externe ale R.S.R. se exercită sub conducerea generală a Consiliului de Miniştri.
În plus, prevederea cuprinsă în art. 5 din Constituţia din 1965 care consfinţea caracterul socialist al economiei naţionale, bazate pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, ca şi cea cuprinsă în art. 6 din aceeaşi Constituţie referitoare la formele proprietăţii socialiste (a întregului popor şi cooperatistă) excludeau posibilitatea ca ICE P. să fi putut acţiona de o manieră independentă, utilizând fonduri proprii şi, corelativ, obţinând venituri proprii pe care să le fi transmis prin efectul H.G. nr. 1320/1990 privind înfiinţarea SC P. SA, acesteia din urmă.
În acest context, după anul 1990, prin mai multe acte normative, Guvernul României a fost împuternicit să negocieze recuperarea creanţelor României provenite din activitatea de comerţ exterior cu diferite state, relevanţă deosebită prezentând Legea nr. 29/1994 privind autorizarea Guvernului de a aproba negocierea în vederea recuperării creanţelor României provenite din activitatea de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, derulată înainte de 31 decembrie 1989. Potrivit art. 1 din lege, Ministerul Finanţelor, Ministerul Comerţului, Ministerul Afacerilor Externe şi B.N.R. au fost abilitate să negocieze şi să recupereze drepturile valutare cuvenite statului român în diferite modalităţi (plăţi în devize convertibile, import de mărfuri, prestări de servicii, etc.), ţinând cont de condiţiile concrete din ţara debitoare.
În aplicarea acestui act normativ a fost emisă H.G. nr. 732/1994 pentru aprobarea normelor metodologice privind recuperarea creanţelor României provenite din activitatea de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, derulată înainte de 31 decembrie 1989, prin care au fost definite creanţele statului român ca reprezentând drepturi valutare care provin din activitatea de comerţ exterior (exporturi de mărfuri şi servicii), din activitatea de cooperare economică internaţională (realizarea de obiective complexe în străinătate, participaţiile cu capital la constituirea de societăţi comerciale în străinătate, etc.) şi din alte activităţi externe derulate înainte de 31 decembrie 1989.
De asemenea, tot în scopul recuperării unor creanţe ale statului român, prin O.U.G. nr. 59/1994, Guvernul a fost autorizat să aprobe negocierea drepturilor şi obligaţiilor care decurg din acorduri comerciale şi de plăţi guvernamentale şi angajamente tehnice bancare.
Prin H.G. nr. 260/2006 s-a aprobat Acordul bilateral între Guvernul României acţionând prin Ministerul Finanţelor Publice şi Republica Irak, acţionând prin Ministerul Finanţelor, semnat la Amman la 18 august 2005, în urma procesului de reconciliere a datoriei Irakului către statul român.
Motivul de nelegalitate referitor la modul de calcul al sumelor de încasat a fost în mod justificat înlăturat de prima instanţă, în raport de prevederile Acordului bilateral referitoare la formula de calcul a fluxului de plăţi şi de precizarea concretă a emitentului actului administrativ atacat, necontestată de recurentă, că în evidenţele BCR, după deducerea sumei preluate la datoria publică în baza Legii nr. 7/1992 (conform centralizatoarelor, dosar fond), aceasta figurează cu suma de 1.513.065,05 dolari SUA, aferentă exporturilor derulate în perioada de referinţă.
După cum s-a arătat, recurenta a invocat pentru prima dată în recurs şi inopozabilitatea Acordului bilateral sus indicat, teză care nu poate fi primită din mai multe motive. Pe lângă faptul că la acest moment procesual formularea unor motive noi de nelegalitate nu mai este posibilă (art. 316 rap. la art. 292 alin. (1) C. proc. civ.), Înalta Curte mai reţine şi că o atare susţinere nu este în folosul părţii, câtă vreme, pentru considerentele expuse anterior, nu are nici un alt instrument juridic care să-i confere posibilitatea de a acţiona direct pentru recuperarea unor debite născute anterior momentului 31 decembrie 1989 din Statul Irak.
Cât priveşte paritatea de 0,0015 RON pentru 1 dolar SUA, aceasta nu a fost stabilită prin actul administrativ atacat, ci prin art. 1 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 91/2010 privind destinaţia sumelor provenite din recuperarea unor drepturi valutare ale României, text care a trecut filtrul de neconstituţionalitate potrivit Deciziei nr. 422 din 3 mai 2012 a Curţii Constituţionale.
În fine, nici criticile referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor nu pot fi primite.
Argumentaţia fondului, prezentată rezumativ la pct. I.2. al acestei decizii, debutează cu constatare că acţiunea este admisibilă ("nu poate fi apreciată ca inadmisibilă").
Acest considerent a avut rolul de a înlătura finele de neprimire invocat de intervenientul M.F.P., instanţa de fond calificând "excepţia inadmisibilităţii capătului doi al acţiunii" ca reprezentând, de fapt, apărări de fond ale părţii.
Nici susţinerea potrivit căreia instanţa de fond nu s-a preocupat de ataşarea la dosar a documentaţiei avute în vedere la emiterea hotărârii de Guvern, potrivit art. 13 din Legea nr. 554/2004, nu are suport (dosar fond). În orice caz, recurenta nu a indicat care ar fi operaţiunea administrativă premergătoare a cărei legalitate ar fi supusă contestării potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, căci, contrar susţinerilor acesteia, instanţa nu se poate pronunţa din oficiu.
Conchizând, Înalta Curte constată că nu au fost identificate elemente care să contureze existenţa unui exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din acelaşi act normativ, Guvernul României dispunând în domeniul vizat, prin prisma Legii nr. 29/1994 şi a Legii nr. 247/2005, de o marjă largă de apreciere asupra modalităţilor de recuperare a drepturilor valutare ale statului român (aferente perioadei anterioare datei de 31 decembrie 1989) şi a utilizării acestora.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de faţă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC P. SA Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 2791 din 9 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4742/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4773/2013. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
