ICCJ. Decizia nr. 4817/2013. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4817/2013
Dosar nr. 2837/98/2011
Şedinţa publică de la 4 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 761 din 6 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia necompetenţei materiale invocată prin întâmpinare şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Şcoala cu Clasele I - VIII Nr. 1 "Alexandru Odobescu" Urziceni, în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi Ialomiţa şi Curtea de Conturi a României, prin care reclamanta a solicitat anularea Încheierii nr. VI.247 din 7 iunie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României şi anularea Deciziei nr. 21 din 4 aprilie 2011 emisă de Camera de Conturi Ialomiţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Curtea a respins excepţia necompetenţei materiale, în raport de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie depusă la dosar de pârâtă, conform căreia în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Cap. "Sesizarea instanţei de contencios administrativ" din Regulamentul 2010 privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat de Plenul Curţii de Conturi prin Hotărârea nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832/13.12.2010. Potrivit pct. 228 din regulament, competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul unităţii verificate.
Pe fondul cauzei, s-au reţinut următoarele:
Camera de Conturi Ialomiţa a efectuat o acţiune de verificare la reclamantă, privind "Legalitatea modului de acordare a drepturilor salariale personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic în perioada 2008 - 2010", finalizată prin emiterea Deciziei nr. 21 din 4 aprilie 2011, prin care s-a constatat plata nelegală a unor sporuri salariale în baza hotărârilor Comisiei Paritare constituite la nivelul Inspectoratului Şcolar Ialomiţa, care exced prevederilor legale, respectiv sporul pentru condiţii vătămătoare acordat personalului didactic şi didactic auxiliar pentru utilizarea calculatorului mai mult de 50% din timpul de lucru, sporul pentru condiţii deosebite de muncă acordat personalului nedidactic şi sporul pentru condiţii vătămătoare acordat profesorilor de chimie şi laboranţilor. S-a impus luarea măsurilor de stabilire a întinderii prejudiciului şi de recuperare a acestuia.
Împotriva acestei decizii, entitatea controlată a formulat contestaţie, ce a fost respinsă prin Încheierea nr. VI.247 din 7 iunie 2011, emisă de Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor.
Având în vedere susţinerile părţilor şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea a reţinut că actele întocmite de organele de control sunt legale şi temeinice, criticile aduse acestora de reclamant fiind nefondate, că drepturile salariale ale personalului bugetar, categorie din care face parte personalul din învăţământ, se stabilesc exclusiv prin lege, că nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturi salariale sau de natură salarială care să nu fie prevăzute de lege, că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură în învăţământ şi hotărârile Comisiei paritare, invocate de reclamant, nu pot constitui prin ele însele temeiul acordării unor drepturi salariale, în afara cadrului legal care reglementează salarizarea personalului bugetar din învăţământ.
În ce priveşte actele normative invocate de reclamant în acţiune, instanţa a constatat că acestea nu justifică acordarea sporurilor pentru condiţii vătămătoare şi condiţii deosebite de muncă ce fac obiectul cauzei.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că buletinul de determinare prin expertizare a locurilor de muncă emise de Autoritatea de Sănătate Publică a Judeţului Brăila, invocat de reclamant, nu justifică acordarea sporurilor pentru condiţii vătămătoare şi condiţii deosebite de muncă, fără o bază legală pentru plata acestor drepturi salariale, astfel că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 14 din O.G. nr. 10/2007 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei conform căreia, prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură învăţământ a fost reglementat dreptul la acordarea unor sporuri pentru prestarea activităţii în locuri de muncă cu condiţii grele, periculoase, penibile sau altele asemenea, instanţa de fond a apreciat că nu poate fi luată în considerare, întrucât potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 130/1996, prin contractele colective de muncă ce se pot încheia pentru salariaţii instituţiilor bugetare nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.
Instanţa a reţinut, astfel, că acordarea sporului pentru condiţii vătămătoare personalului didactic şi didactic auxiliar şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă personalului nedidactic, în baza Hotărârilor nr. 1 din 7 decembrie 2007 şi nr. 2 din 18 ianuarie 2008 este nelegală, întrucât comisia paritară şi-a depăşit competenţa stabilită de lege, acordând drepturi salariale suplimentare faţă de cele reglementate prin actele normative incidente, în condiţiile în care ţine de resortul legiuitorului să stabilească atât categoria de drepturi salariale, cât şi cuantumul acestora.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a respins acţiunea ca neîntemeiată, a respins şi cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 21 din 4 aprilie 2011, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 15, rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru luarea unei asemenea măsuri, respectiv că nu există un "caz bine justificat", în sensul legii, ceea ce face inutilă analiza cerinţei privind "paguba iminentă".
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Şcoala cu Clasele I - VIII Nr. 1 "Alexandru Odobescu" Urziceni, pentru motive încadrate în drept în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a primei instanţe, pentru următoarele considerente:
Obiectul acţiunii îl constituie anularea Încheierii nr. VI.247 din 7 iunie 2011, emisă de Comisia pentru soluţionarea contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, prin care s-a respins contestaţia reclamantului formulată împotriva măsurilor dispuse prin Decizia nr. 21 din 4 aprilie 2011 a Camerei de Conturi Ialomiţa.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi dispoziţiile menţionate, se impune a se stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.O. nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care "suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
Din aceste dispoziţiile legale rezultă că actul administrativ care produce efecte juridice, ce este supus obligaţiei executării, este decizia structurii Curţii de Conturi, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Într-adevăr, regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, "competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:
"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004 se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de o structură a Curţii de Conturi, deci de o autoritate administrativă constituită la nivelul municipiului Bucureşti, de nivel local, competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.
În şedinţa Plenului secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 20 februarie 2012 s-a hotărât că aparţine tribunalului competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect acţiuni prin care se solicită: (1) anularea încheierii emise de Curtea de Conturi a României în soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva măsurilor prevăzute prin decizia emisă de Camera de Conturi Judeţeană; (2) anularea deciziei emise de Camera de Conturi Judeţeană; (3) anularea procesului-verbal de constatare încheiat de Camera de Conturi Judeţeană.
Soluţiile de principiu adoptate la nivelul secţiei reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine pronunţarea unor soluţii neunitare, mai ales că rolul Înaltei Curţi este acela de unificare a practicii judiciare, iar soluţiile acesteia nu pot constitui sursă de insecuritate a raporturilor juridice.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, cât şi în astfel de litigii, cum este şi cel care formează obiectul cauzei deduse judecăţii, că revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze tribunalelor (Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 şi nr. 499/2012).
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 3, coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Ialomiţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Şcoala cu Clasele I - VIII nr. 1 "Alexandru Odobescu", Urziceni împotriva Sentinţei civile nr. 761 din 6 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Ialomiţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 4815/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4824/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
