ICCJ. Decizia nr. 4819/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4819/2013
Dosar nr. 37/45/2012
Şedinţa publică de la 4 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul P.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, anularea Hotărârii nr. 4681 din 29 aprilie 2011 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că în mod greşit a fost respinsă cererea sa privind acordarea calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000, că dovada strămutării se poate realiza prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, că motivarea dată în hotărâre pentru a justifica respingerea cererii sale nu este conformă cu reglementarea dată prin O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, că nu se poate contesta faptul că reclamantul a fost strămutat în perioada martie 1944 - octombrie 1944 împreună cu familia sa, din localitatea Paşcani în satul Copălău, judeţ Botoşani, locuind la familia Bălăucă.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, susţinând că nu s-a făcut dovada că reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de prevederile Legii nr. 189/2000, nefiind dovedit că refugiul s-a datorat unor motive de persecuţie etnică.
Prin Sentinţa nr. 62/2012 din 20 februarie 2012 Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea cauzei după declinare de competenţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin Hotărârea nr. 4681 din 29 aprilie 2011, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, a fost respinsă cererea petentului de acordare calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000 pe considerentul că acesta nu a făcut dovada cu acte a refugiului şi a persecuţiei etnice suferite; că reclamantul a arătat că nu solicită drepturi ca urmare a persecutării din motive etnice, ci pentru că a fost strămutat din locuinţă şi nu s-a putut întoarce timp de 6 luni, perioadă în care a fost lipsit de toate bunurile şi agoniseala de o viaţă, împreună cu membrii săi de familie; că reclamantul este cetăţean de etnie română, iar motivul refugiului a fost apropierea frontului şi că nu a suferit persecuţii etnice; că î n cauză reclamantul nu a făcut proba cu vreun act oficial sau un alt document că ar fi fost refugiat şi că acest lucru s-ar fi datorat unor persecuţii din motive etnice, condiţie obligatorie pentru a putea beneficia de prevederile Legii nr. 189/2000 .
Instanţa de fond a apreciat că faptul că reclamantul a avut de suferit, în mod incontestabil, în urma refugiului pentru că se apropia linia frontului nu se înscrie în nici una din ipotezele limitativ şi expres prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi, atâta timp cât reclamantul nu a suferit persecuţii etnice, neavând relevanţă faptul că alţi membri ai familiei au obţinut acest statut, instanţa neputând admite cererea atâta timp cât condiţiile prevăzute de lege nu sunt îndeplinite în ceea ce-l priveşte pe reclamant.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea este nelegală şi netemeinică; că, potrivit legii şi normelor de aplicare, probarea îndeplinirii condiţiilor cerute de Legea nr. 189/2000 se poate face prin orice mijloc de probă, nelimitându-se proba doar la proba cu acte, care să ateste situaţia reclamată; că reclamantul a făcut toate demersurile necesare pentru a dovedi existenţa unor înscrisuri care să ateste afirmaţiile sale, dar, date fiind condiţiile din perioada respectivă, aceste înregistrări s-au pierdut sau au fost distruse.
Precizează recurentul că împreună cu familia sa, în perioada 1940-1945, a fost refugiat datorită războiului, din localitatea Lespezi în judeţul Botoşani, comuna Copălău şi că a prezentat acte care atestă producerea evenimentului, data producerii evenimentului, respectiv martie-octombrie 1944, faptul că în acea perioadă a locuit în localitatea Copălău, la familia Bălăucă, sens în care a prezentat declaraţia autentică a numitului B.I., locuitor al comunei Copălău, că în susţinerea pretenţiilor sale a depus hotărâri ale Casei de Pensii Iaşi, prin care se atestă că martorii utilizaţi de acesta au figurat ca persoane refugiate sau ca persoane care le-au acordat găzduire în perioada menţionată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
De asemenea, potrivit art. 2 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanţei, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, această categorie incluzând şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui schimb de populaţie ca urmare a unui tratat bilateral.
Înalta Curte constată că reclamantul nu a făcut dovada că îndeplineşte condiţiile de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât părăsirea localităţii de domiciliu a avut drept cauză apropierea liniei frontului, iar nu acte de persecuţie etnică.
Astfel, din probatoriul administrat în cauză nu rezultă persecuţia etnică, ca motiv al evacuării, din Loc. Paşcani, în Loc. Copălău, Jud. Botoşani, fapt pentru care reclamantul nu poate beneficia de prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000.
Este de notorietate faptul că toate localităţile de pe linia frontului Iaşi-Paşcani, printre care şi localitatea Paşcani, au fost evacuate în primăvara anului 1944, motivat de înaintarea frontului celui de-al doilea război mondial, dată la care autorităţile române au luat măsura punerii la adăpost a populaţiei civile, fapt pentru care toţi locuitorii au fost evacuaţi în localităţi din Jud. Botoşani.
Este de necontestat că şi persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecinţele nefavorabile, dar legiuitorul nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii şi acestei categorii.
Situaţia relevată nu atrage aşadar incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, acest act normativ vizând acordarea de măsuri reparatorii exclusiv persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945.
Reclamantul însuşi a afirmat că nu solicită drepturi ca urmare a persecuţiei din motive etnice, ci pentru că a fost strămutat din locuinţă şi nu s-a putut întoarce timp de 6 luni, perioadă în care a fost lipsit de toate bunurile şi agoniseala de o viaţă, împreună cu membrii săi de familie.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că motivul refugiului a fost apropierea frontului şi că reclamantul nu a suferit persecuţii etnice, o r una din condiţiile sine qua non pentru a putea avea calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 este ca refugiul să se datoreze unor persecuţii din motive etnice, nu să fie o consecinţă a războiului, de care autorităţile române nu pot fi responsabile.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că nu are relevanţă faptul că alţi membri ai familiei au obţinut statutul de beneficiar al Legii nr. 189/2000, instanţa neputând admite cererea atâta timp cât condiţiile prevăzute de lege nu sunt îndeplinite în ceea ce-l priveşte pe reclamant.
Înalta Curte apreciază că, în speţă, simpla mutare a recurentului-reclamant dintr-o localitate în alta nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 şi, în consecinţă, a dispus respingerea acţiunii ca nefondată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.C. împotriva Sentinţei nr. 62/2012 din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5045/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4840/2013. Contencios → |
|---|
