ICCJ. Decizia nr. 5045/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5045/2013
Dosar nr. 6395/2/2012
Şedinţa publică de la 18 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 august 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi precizată la data de 13 septembrie 2012, reclamantul S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.P. - Sector 1 Bucureşti, să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 4194091 din 31 mai 2012 până la soluţionarea contestaţiei ce face obiectul Dosarului nr. 6394/2/2012.
Prin sentinţa nr. 5350 din 27 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul S.A., reţinând, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia de impunere contestată, emisă de pârâta Administraţia Finanţelor Publice Sector 1 s-a stabilit în sarcina reclamantului o obligaţie fiscală în sumă de 1.680.133 lei din care: 581.377 lei reprezentând TVA, 1.011.547 lei reprezentând dobânzi/majorări de întârziere şi 87.209 lei reprezentând penalităţi de întârziere, cu motivarea că, în perioada 01 mai 2005 - 31 decembrie 2009, contribuabilul nu a constituit, evidenţiat, declarat şi virat la bugetul general consolidat TVA aferentă veniturilor impozabile obţinute.
Împotriva deciziei de impunere, reclamantul a formulat o contestaţie înregistrată la A.F.P. Sector 1 sub nr. 435013 din 29 iunie 2012 şi o contestaţie înregistrată sub nr. 6394/2/2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Curtea de apel a reţinut că reclamantul a depus dovada consemnării cauţiunii fixate de instanţă în cuantum de 33.603 lei şi dovada formulării contestaţiei împotriva actului administrativ-fiscal.
Curtea de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Referitor la cazul bine justificat, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a reţinut că nu pot fi primite susţinerile reclamantului în sensul că dispoziţiile legale în materia TVA, în evoluţie cronologică, încalcă principiul certitudini. A reţinut instanţa că, şi anterior anului 2007, legislaţia incidentă în domeniul TVA nu excludea de plano persoanele fizice de la plata acestei taxe, deoarece se referea la noţiunea de persoană impozabilă, care putea fi atât o persoană juridică, cât şi o persoană fizică dacă erau îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 571/2003. Totodată, anterior anului 2007, exista obligaţia înregistrării ca plătitor de TVA pentru orice persoană impozabilă. Însa, stabilirea în concret dacă reclamantul avea calitatea de persoană impozabilă anterior datei de 01 ianuarie 2007 implică o cercetare a fondului cauzei întrucât presupune verificarea tranzacţiilor efectuate, natura acestora şi a bunurilor vândute pentru a se stabili în concret dacă reclamantul a vândut locuinţe proprietate personală/bunuri care erau folosite în scopuri personale (pentru a fi incidente dispoziţiile art. 127.2.1 din H.G. nr. 44/2004) sau a desfăşurat de o manieră independentă activităţi economice de natura celor prevăzute la art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 (forma în vigoare până la 01 ianuarie 2007). Astfel, tranşarea definitivă a aspectelor menţionate presupune practic dezlegarea fondului pricinii, împrejurare ce este incompatibilă cu limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În consecinţă, instanţa a reţinut că motivele invocate de reclamant nu pot fi apreciate ca împrejurări legate de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ şi care să răstoarne prezumţia de legalitate a acestuia, cu ocazia cercetării sumare a aparenţei dreptului, astfel cum impun dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Cu referire la paguba iminentă, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Curtea de apel a reţinut că reclamantul nu a administrat niciun fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care, în final, actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ. Începerea procedurii de executare silită cu privire la o obligaţie bugetară, care a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal ce se bucură de prezumţia de legalitate, nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul S.A., în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
Prin criticile formulate, recurentul-reclamant susţine că în cauză există o puternică îndoială în privinţa prezumţiei de legalitate a deciziei contestate şi expune argumente referitoare la cadrul legal în materia TVA cuprinse în Codul fiscal şi în Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004 în ceea ce priveşte noţiunea de activitate economică cu caracter de continuitate.
Sub aspectul condiţiei referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, recurentul-reclamant susţine că îndeplinirea acestei cerinţe rezultă din posibilitatea punerii în executare a deciziei de impune şi din valoarea semnificativă a datoriei fiscale.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate în raport cu art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru considerentele arătate în continuare.
Suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituie un instrument procedural menit să asigure protecţia juridică provizorie a subiectelor de drept în privinţa cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare.
Această măsură de protecţie, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute cumulativ de lege:
- cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;
- paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
Prin prisma acestor condiţii, soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care s-a fundamentat aceasta sunt la adăpost de orice critică, curtea de apel apreciind corect că motivele de nelegalitate invocate de reclamantă sub aspectul cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond.
Susţinerile din recurs, prin care recurentul procedează în fapt la o reiterare a aspectelor prezentate în cuprinsul acţiunii introductive, nu sunt de natură a demonstra nelegalitatea sau netemeinicia soluţiei şi argumentaţiei Curţii de apel.
Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate.
Or, se constată că niciunul dintre argumentele expuse de recurentul-reclamant în faţa instanţei de fond sau în calea de atac a recursului nu se circumscriu situaţiilor reţinute ca fiind de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, ci presupun o analiză în fond a legalităţii actului, care se realizează de către instanţa învestită cu acţiunea în anulare, iar nu pe calea cererii de suspendare a executării în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Neîndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa cazului bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza susţinerilor recurentului în privinţa condiţiei prevenirii unei pagube iminente, atâta timp, aşa cum s-a arătat anterior, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege.
De altfel, în privinţa pagubei iminente, prima instanţă în mod corect a reţinut că prejudiciul invocat de reclamantă nu poate justifica, în sine şi în mod independent, soluţia de suspendare a executării deciziei contestate, atâta timp cât consecinţele patrimoniale de care se prevalează reclamanta sunt consecinţa inerentă a procedurii de executare a actului administrativ în privinţa căruia nu a fost răsturnată prezumţia de legalitate.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, neexistând motive de reformare a hotărârii atacate, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.A. împotriva Sentinţei nr. 5350 din 27 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5039/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4819/2013. Contencios → |
|---|
