ICCJ. Decizia nr. 4828/2013. Contencios. Excepţie de neconstituţionalitate. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4828/2013
Dosar nr. 21740/3/2012
Şedinţa publică de la 4 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul Nemet Mihai a contestat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, O.U.G. nr. 62/2010, solicitând deopotrivă şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri.
La termenul de judecată din 25 septembrie 2012 reclamantul a precizat că înţelege să se judece cu Guvernul României, în vechea componenţă, pentru anularea unei ordonanţe de urgenţă.
Prin cerere scrisă şi depusă la dosar prin serviciul registratură, la data de 22 noiembrie 2012, reclamantul a arătat că pârât în cauză este Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, dar şi că înţelege să invoce excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 62/2010.
Faţă de precizarea cadrului procesual sub aspectul pârâţilor şi al obiectului, de care instanţa a luat act conform dispoziţiilor încheierii din data de 26 noiembrie 2012, pentru termenul din 14 ianuarie 2013 au fost citaţi în cauză, în calitate de pârâţi, atât Guvernul României, cât şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
La ultimul termen de judecată, instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de reclamant, asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată din oficiu, asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată din oficiu, dar şi asupra fondului.
Prin Sentinţa civilă nr. 105 din 14 ianuarie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
- a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca fiind inadmisibilă;
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată din oficiu şi a respins, în consecinţă, cererea reclamantului în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;
- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României ca fiind neîntemeiată;
- a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu şi a respins, în consecinţă, cererea reclamantului N.M., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca fiind inadmisibilă;
- a respins capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, ca fiind neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor O.U.G. nr. 62/2010, instanţa a apreciat, în raport de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, că în speţă trebuie analizată admisibilitatea cererii în anularea unei ordonanţe de urgenţă, astfel că aceasta nu are legătură cu excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi prevederi, motiv pentru care instanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca fiind inadmisibilă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa a reţinut că în speţă se contestă dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi că emitent al ordonanţei contestate este Guvernul României. În consecinţă, această instituţie are calitate procesuală pasivă în cauză în calitate de emitent al actului şi, pentru acelaşi raţionament nu are calitate procesuală pasivă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru aceste motive, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, ca fiind neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, instanţa de fond a apreciat că, în temeiul dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ, dar şi faţă de prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţia României, este inadmisibilă cererea în anularea dispoziţiilor unei Ordonanţe de Urgenţă a Guvernului, întrucât în contencios administrativ poate fi atacat un act administrativ, iar nu un act normativ, astfel cum este O.U.G. nr. 62/2010. Reţinând în esenţă că O.U.G. nr. 62/2010 nu este un act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, instanţa a apreciat că cererea în anularea unui astfel de act pe calea contenciosului administrativ este inadmisibilă.
A mai reţinut instanţa de fond că, atât timp cât din modul în care este formulată cererea de chemare în judecată şi din motivele de fapt şi de drept invocate în susţinerea acesteia rezultă că obiectul principal al acţiunii este constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010, ori anularea prevederilor acesteia, reclamantul arătând expres între considerentele acţiunii că ordonanţa este neconstituţională, acţiunea este inadmisibilă.
Pentru aceste considerente, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu şi a respins în consecinţă cererea reclamantului, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca fiind inadmisibilă.
Asupra capătului de cerere având ca obiect despăgubiri, instanţa, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia, dar şi soluţia pronunţată pe fondul cauzei, respectiv asupra capătului principal de cerere, a respins aceste pretenţii ale reclamantului ca fiind neîntemeiate, arătând că în speţă nu s-a constatat ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate şi vinovăţie).
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul N.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că O.U.G. nr. 62/2010 este neconstituţională, întrucât nu poate fi superioară unei legi cum este Legea nr. 221/2009.
Recurentul solicită ca instanţa supremă să soluţioneze litigiul conform Legii nr. 221/2009, arată că "suprapunerea unei O.U.G. nr. 62/2010 peste o Lege nr. 221/2009 este un fapt ilicit cauzator de prejudicii din partea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice".
Recurentul consideră că Guvernul României nu trebuie să mai fie parte în prezentul litigiu, ci numai Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Apreciază recurentul că instanţa de fond nu a ţinut cont de probele aflate la dosar, nu a analizat dosarul legal şi juridic, democratic şi conform Constituţiei, Convenţiilor şi Tratatelor internaţionale.
Recurentul critică sentinţa instanţei de fond şi faptul că instanţa a judecat dosarul în lipsa sa, fără a-l cita, comiţând astfel o eroare gravă judiciară.
În concluzie, recurentul învederează faptul că renunţă a se judeca cu pârâtul Guvernul României şi renunţă la a susţine neconstituţionalitatea O.U.G. nr. 62/2010.
Mai arată recurentul că nu i s-a respectat dreptul la un proces echitabil conform dispoziţiilor şi legilor interne şi internaţionale, precum şi accesul liber la justiţie.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul acţiunii judiciare din prezenta cauză l-a constituit anularea O.U.G. nr. 62/2010.
Totodată s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii legale.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 554/2004, "(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă.
(2) Instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond (...).
(5) Acţiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative".
Analiza legislaţiei aplicabile în materia dedusă judecăţii în prezenta cauză relevă că obiectul acţiunii judiciare îl poate constitui, în baza art. 9 din Legea nr. 554/2004, cererea privind anularea unui act administrativ şi/sau despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe declarate neconstituţionale.
În cauza de faţă, obiectul acţiunii îl constituie anularea unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului şi nu anularea unui act administrativ sau obligarea la despăgubiri, acţiune în cadrul căreia s-a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a aceleiaşi ordonanţe de urgenţă.
Înalta Curte precizează că din dispoziţiile art. 115 din Constituţia României rezultă că ordonanţele Guvernului nu sunt acte administrative supuse controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, ci sunt acte normative cu putere de lege, adoptate în temeiul delegării legislative.
Conform alin. (5) din art. 9 din Legea nr. 554/2004, obiectul litigiilor întemeiate pe dispoziţiile acestui articol îl reprezintă acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţele Guvernului sau anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative.
Cu alte cuvinte, instanţa de contencios administrativ se pronunţă doar în privinţa efectelor vătămătoare ale unei ordonanţe sau dispoziţii a acesteia, declarate ca neconstituţionale de către Curtea Constituţională, în procedura constituţională.
Legile şi ordonanţele sunt acte normative care nu pot forma obiectul controlului instanţei de contencios administrativ, întrucât acestea constituie sorgintea dreptului pozitiv.
Judecătorul nu este în drept să judece modul de adoptare al unei legi sau ordonanţe guvernamentale care are caracter de lege în perioada cât este în vigoare, competenţa acestuia fiind aceea de a aplica şi interpreta legea.
Legile şi ordonanţele sunt supuse numai controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, care este garantul supremaţiei Constituţiei.
În conformitate cu art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională are atribuţia de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, atât înainte de promulgarea acestora, cât şi de a se pronunţa, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor.
În concluzie, instanţa de fond a respins în mod legal ca inadmisibilă acţiunea având ca obiect anularea unei ordonanţe de urgenţă de către instanţa de contencios administrativ.
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a aceleiaşi ordonanţe, se constată că şi această cerere este inadmisibilă, iar criticile din recurs sunt nefondate.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţei de judecată sau arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă, care are legătură cu soluţionarea litigiului.
În raport de prevederea legală enunţată, se constată că instanţa de judecată sesizează Curtea Constituţională numai cu acele excepţii care au legătură cu soluţionarea litigiului, iar dacă excepţia nu îndeplineşte această condiţie, cererea se respinge ca inadmisibilă.
Inadmisibilitatea este o soluţie care se pronunţă de instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate atunci când constată neîndeplinirea unor anumite condiţii impuse de lege sau existenţa unor cauze ce fac imposibilă continuarea procedurii judiciare.
În cauză, în raport de obiectul acţiunii, acela de anulare a unei ordonanţe, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă pentru că nu are relevanţă în soluţionarea litigiului.
Dacă obiectul acţiunii l-ar fi constituit anularea unui act administrativ emis ca urmare a adoptării ordonanţei de urgenţă sau despăgubiri pentru pagubele cauzate prin ordonanţa de urgenţă, atunci se putea invoca excepţia de neconstituţionalitate a ordonanţei de urgenţă, iar instanţa trebuia să sesizeze Curtea Constituţională.
Cum obiectul acţiunii nu se circumscrie reglementării cuprinse în art. 9 din Legea nr. 554/2004 şi cum excepţia are acelaşi obiect ca şi acţiunea, în mod legal instanţa a reţinut şi inadmisibilitatea excepţiei, întrucât nu are relevanţa în soluţionarea litigiului. Acţiunea, cu obiectul precizat de reclamant era inadmisibilă, astfel că şi excepţia urmează acelaşi regim juridic.
Prima instanţă a aplicat corect sancţiunea inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât sesizarea Curţii Constituţionale nu era oportună, excepţia neîndeplinind condiţiile legii.
Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este la adăpostul criticilor, instanţa reţinând în mod corect că în speţă se contestă dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, că emitent al ordonanţei contestate este Guvernul României şi, în consecinţă, această instituţie are calitate procesuală pasivă în cauză şi, pentru acelaşi raţionament, nu are calitate procesuală pasivă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
De asemenea, în mod corect a apreciat instanţa de fond asupra capătului de cerere având ca obiect despăgubiri, reţinând că, pe de o parte, având în vedere caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere, dar şi soluţia pronunţată asupra capătului principal de cerere, pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate, iar, pe de altă parte, faptul că în speţă nu s-au constatat a fi întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de N.M. împotriva Sentinţei civile nr. 105 din 14 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4821/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4845/2013. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
