ICCJ. Decizia nr. 4837/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4837/2013
Dosar nr. 655/3/2012
Şedinţa de la 4 aprilie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 746 din 22 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamantul are domiciliul în Piatra-Neamţ, judeţul Neamţ, şi, deşi acţiunea a fost întemeiată şi pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, din punct de vedere al competenţei teritoriale, în astfel de cauze generate de aplicarea şi punerea în executare a hotărârilor emise în baza Legii nr. 290/2003, devin aplicabile dispoziţiile speciale ale art. 8 din acest act normativ, raportat la art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006, unde se stabileşte competenţa de soluţionare a cauzelor în favoarea secţiei de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.
Ori, în aceste condiţii, constatând că este vorba de o competenţă teritorială exclusivă şi specială, de la care părţile nu pot deroga, în baza textelor de lege menţionate, raportat la art. 158 alin. (3), coroborat cu art. 159 alin. (3) C. proc. civ., tribunalul a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, secţia de contencios administrativ.
Prin Sentinţa civilă nr. 207/CA din 11 septembrie 2012, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul L.G., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Neamţ a reţinut că în materia contenciosului administrativ competenţa teritorială este stabilită prin art. 10 din lege, iar alin. (3) al textului stabileşte o competenţă alternativă teritorial şi că în cauza de faţă nu se poate reţine existenţa unui caz de competenţă absolută, ce ar atrage incidenţa unei excepţii de ordine publică, întrucât normele juridice din cuprinsul Legii nr. 290/2003 nu fac nicio derogare de la norma de competenţă stabilită la art. 10 din Legea nr. 554/2004.
S-a reţinut că, în condiţiile în care reclamantul are la dispoziţie o competenţă teritorială alternativă şi în condiţiile în care nu există o altă normă juridică care să stabilească imperativ o competenţă absolută, în cauză acţiunea este de competenţa Tribunalului Bucureşti.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă reglementat de art. 20 pct. 2 C. proc. civ., văzând şi dispoziţiile art. 22 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul Neamţ a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a adopta această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de obligarea pârâtei la plata unei sume de bani cuvenite reclamantului cu titlu de despăgubiri, în baza Hotărârii nr. 113 din 4 aprilie 2008, emisă de Comisia Judeţeană Neamţ de Aplicare a Legii nr. 290/2003.
Ca atare, este vorba despre o acţiune în pretenţii, datorată neplăţii în termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ, emis în procedura reglementată de Legea nr. 290/2003.
Cererea de chemare în judecată are ca temei de drept prevederile Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, respectiv ale Normelor metodologice pentru aplicarea acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006.
Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluţionare a problemei de drept aflate în litigiu sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.
Astfel, potrivit art. 8 alin. (3) - (6) din Legea nr. 290/2003:
"(3) În termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, poate face contestaţie la Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
(4) În termen de cel mult 60 de zile, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestaţiile şi le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
(5) Hotărârile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
(6) Hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege."
De asemenea, art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 aprobate prin H.G. nr. 1120/2006 menţionează faptul că "deciziile vicepreşedintelui sunt supuse controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul".
În altă ordine de idei, trebuie precizat că art. 6 alin. (7) din O.U.G nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că, "prin decizie, vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, dispune plata despăgubirilor acordate în conformitate cu aceste legi, stabilite prin hotărâri ale comisiilor judeţene, respectiv ale comisiei municipiului Bucureşti. (…).
Deciziile de plată prin care se modifică hotărârile iniţiale, deciziile de invalidare şi cele prin care se soluţionează contestaţiile se comunică beneficiarilor şi pot fi atacate în termen de 30 de zile la secţia de contencios administrativ."
Din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă faptul că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ, fiind vorba de o competenţă exclusivă a tribunalului.
Având în vedere că în litigiul de faţă suntem în prezenţa unei acţiuni privind acordarea unor despăgubiri având drept temei juridic Legea nr. 290/2003, trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale.
Ţinând seama de obiectul cererii de chemare în judecată şi pentru raţiuni de simetrie juridică, Înalta Curte apreciază că prin Sentinţa nr. 746 din 22 februarie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a stabilit în mod corect competenţa de soluţionare a cauzei în raport de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 290/2003 şi ale art. 17 şi 18 din H.G. nr. 1120/2006, modificată prin H.G. nr. 57/2008, în favoarea Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, dat fiind caracterul derogatoriu al normelor de procedură instituite prin actele normative enunţate anterior, care stabilesc în mod expres competenţa materială de soluţionare a unor astfel de cauze în favoarea secţiei de contencios administrativ a tribunalului, atât în ceea ce priveşte stabilirea dreptului, cât şi referitor la efectuarea plăţilor.
În concluzie, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente în speţă normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată, şi apreciază că trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 290/2003.
Întrucât aceste norme cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun, prevăd competenţa exclusivă a secţiei de contencios administrativ a tribunalului în ceea ce priveşte acţiunile având ca obiect contestarea hotărârilor A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pentru identitate de raţiune, competenţa materială este aceeaşi şi în privinţa acţiunilor privind obligarea A.N.R.P. la plata sumelor stabilite în baza aceleiaşi Legi nr. 290/2003, soluţie de principiu ce a fost adoptată de Plenul judecătorilor secţiei contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 23 noiembrie 2009, conform art. 33 alin. (1) şi (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum domiciliul reclamantului se află situat pe raza teritorială a localităţii Piatra-Neamţ, competent să soluţioneze cauza este Tribunalul Neamţ, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă este Tribunalul Neamţ, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul L.G. şi pârâta A.N.R.P., în favoarea Tribunalului Neamţ, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 4831/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4867/2013. Contencios. Alte cereri.... → |
|---|
