ICCJ. Decizia nr. 4831/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4831/2013
Dosar nr. 257/2/2013*
Şedinţa publică de la 4 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta K.L.S., prin mandatar C.Ş., a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii A.N.R.P. şi C.C.S.D., să dispună obligarea pârâtei la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere începând cu data de 28 iulie 2011 şi până la data îndeplinirii obligaţiei "de a face", adică transmiterea Dosarului de despăgubiri nr. 6628/CC, conform sumei înscrise în raportul de evaluare întocmit de către SC E. SRL şi plata unei sume în cuantum de 18.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în Sentinţa civilă nr. 758 din 2 februarie 2011 pe perioada 28 iulie 2011 - 28 decembrie 2012.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 758 din 2 februarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 11915/2/2010, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 3760 din 28 iunie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus obligarea pârâtei la transmiterea Dosarului de despăgubire nr. 6628/CC, aferent Dispoziţiei de restituire nr. 881/2005, unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţate în cauză şi să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a aceleiaşi hotărâri.
A mai arătat că până la data introducerii cererii obligaţia prevăzută în titlul executoriu nu a fost adusă la îndeplinire, motiv pentru care a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să oblige pârâta la plata unei amenzi pe fiecare zi de întârziere până la data executării obligaţiei.
A apreciat reclamanta că neîndeplinirea obligaţiei de a face este de natură a-i cauza un real prejudiciu material, constând în imposibilitatea de a se bucura de prerogativele dreptului de proprietate asupra sumei de bani cu titlu de despăgubire, motiv pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 18.000 RON.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 515 din 4 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de K.L.S., prin mandatar C.Ş., în contradictoriu cu pârâţii A.N.R.P. şi C.C.S.D., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că în prezenta cauză nu există un refuz nejustificat al pârâtei în ce priveşte punerea în executare a sentinţei civile a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin decizia civilă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât în cauză sunt incidente prevederile cuprinse în O.U.G. nr. 4 din 13 martie 2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, potrivit cărora la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 653/22.07.2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Curtea a mai reţinut că nu există o culpă a autorităţii publice în ce priveşte punerea în aplicare a Deciziei civile nr. 3760 din 28 iunie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât următoarele etape ale procedurii administrative prevăzute de Titlul VII al Legii 247/2005 urmează a fi demarate ulterior expirării termenului legal de suspendare a emiterii titlului reprezentând titlul de despăgubire, deci ulterior datei de 15 mai 2013.
Astfel, Curtea a reţinut că neexecutarea Sentinţei civile nr. 758 din 2 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3760 din 28 iunie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu este imputabilă autorităţilor publice pârâte, prin raportare la prevederile cuprinse în O.U.G. nr. 4 din 13 martie 2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, motiv pentru care nu poate fi aplicată amenda judiciară prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în sarcina autorităţilor publice pârâte.
Curtea a apreciat că măsura legală de suspendare a activităţii C.C.S.D., fiind prin natura ei o măsură temporară, justificată prin preambulul actului normativ pe argumente de utilitate publică (în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului), nu este de natură să afecteze substanţa drepturilor reclamantelor, neîncălcând Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că, prin raportare la conţinutul cererii de chemare în judecată formulate de către reclamantă, aplicarea în sarcina autorităţilor publice pârâte a amenzii judiciare prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reprezintă capătul de cerere principal în prezenta cauză, iar capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune interese pentru prejudiciul cauzat pentru neexecutarea obligaţiei de a emite decizia de despăgubire are un caracter accesoriu faţă de capătul principal de cerere, motiv pentru care, având în vedere raportul de dependenţă juridică existent între cererea principală şi cererea accesorie, instanţa a respins, pe cale de consecinţă, ca neîntemeiat, şi acest capăt de cerere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta K.L.S., prin mandatar C.Ş., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că Sentinţa civilă nr. 515 din 4 februarie 2013 este nelegală, deoarece instanţa de judecată a respins cererea de chemare în judecată cu motivarea că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 4/2012, modificată prin Legea nr. 117/2012, iar în cazul recurentei s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 758/2011 înainte de edictarea O.U.G. nr. 4/2012 şi, pe cale de consecinţă, fiind vorba de norme de drept substanţial, modificările aduse acestora prin această ordonanţă sunt aplicabile exclusiv situaţiilor ivite după intrarea în vigoare a acestui act normativ, respectiv cauzelor (deduse sau nu judecăţii instanţelor) înregistrate după acest moment, iar nu şi raporturilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel cum este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Recurenta solicită admiterea recursului şi obligarea pârâtei la plata unei amenzi civile în cuantum de 20% din salariul minim brut pe zi de întârziere, începând cu data de 28 iulie 2011 şi până la data îndeplinirii obligaţiei "de a face", adică transmiterea Dosarului de despăgubiri nr. 6628/CC unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare şi emiterea titlului de despăgubire conform sumei înscrise în raportul de evaluare, precum şi la plata unei sume în cuantum de 18.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în Sentinţa civilă nr. 758 din 2 februarie 2011 pe perioada 28 iulie 2011 - 28 decembrie 2012.
Prin Încheierea din 11 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea recursului declarat la data de 22 februarie 2013 împotriva Sentinţei civile nr. 515 din 4 februarie 2013 a aceleiaşi instanţe, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia spre competentă soluţionare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în raport de dispoziţiile art. X şi art. XXIII din Legea nr. 2/2013.
Examinând cauza şi sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinări, cât şi în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere având ca obiect aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, în sarcina conducătorului C.C.S.D., cu titlu de sancţiune pentru neexecutarea în termen a Sentinţei nr. 758 din 2 februarie 2011, pronunţată de Curtea Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 3760 din 28 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:
"(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se va aplica conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere."
Analiza legislaţiei aplicabile în materie relevă că se poate aplica conducătorului autorităţii publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau, în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Aşa fiind, rezultă că Preşedintele C.C.S.D. avea obligaţia de a executa decizia menţionată, în sensul de a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire, într-un termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării deciziei instanţei de recurs, respectiv până la data de 28 iulie 2011.
Astfel, dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, au în vedere amendarea conducătorului autorităţii publice ce nu respectă termenul de executare a sentinţei judecătoreşti, indiferent dacă este vorba de un organ unipersonal sau colectiv.
În raport de obiectul acţiunii reclamantei şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Din actele dosarului rezultă că instanţa de fond a soluţionat cererea de chemare în judecată fără a fi citat în cauză conducătorul autorităţii publice, respectiv Preşedintele C.C.S.D., deşi acesta a fost indicat în acţiunea introductivă şi fără ca această cerere să fie comunicată pârâtului, împreună cu înscrisurile depuse de reclamantă şi pusă în discuţia părţilor, încălcându-se astfel dispoziţiile procedurale referitoare la citarea tuturor părţilor din proces şi la comunicarea actelor de procedură.
Necesitatea citării Preşedintelui C.C.S.D. rezultă din redactarea art. 85 C. proc. civ., potrivit căruia "judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel", în cauză fiind incidente şi dispoziţiile art. 86 C. proc. civ., potrivit cărora "Comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se va face: din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul. (...) În cazul în care comunicarea potrivit alin. (1) nu este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia".
Astfel, realizarea citării şi comunicării actelor de procedură conform dispoziţiilor legale reprezintă o dovadă a respectării a două principii fundamentale ale procesului civil: contradictorialitatea şi dreptul la apărare.
Principiul contradictorialităţii presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.
Pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.
Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părţi, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părţile să fie informate exact despre existenţa procesului, conţinutul pretenţiilor şi argumentelor părţii adverse, cât şi în raporturile dintre părţi şi instanţă.
În acest sens, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, iar atunci când constată că partea care lipseşte nu a fost legal citată, dispune amânarea judecăţii şi refacerea procedurii de citare.
Nu în ultimul rând, citarea şi comunicarea actelor de procedură sunt foarte importante şi pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, principiu consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi recunoscut de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Neprocedând în acest mod, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să citeze în cauză şi pe conducătorul autorităţii publice, respectiv pe Preşedintele C.C.S.D. şi să pună în discuţia părţilor, în contradictoriu, cererea de obligare a acestuia la plata amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, formulată de reclamantă.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, pe care o va casa, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
În rejudecare, instanţa fondului urmează să reanalizeze şi să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicţie şi să analizeze temeinicia acţiunii în raport de acestea.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de K.L.S., prin mandatar C.Ş., împotriva Sentinţei civile nr. 515 din 4 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 4830/2013. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 4837/2013. Contencios. Conflict de... → |
|---|
