ICCJ. Decizia nr. 4842/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4842/2013
Dosar nr. 1737/1/2011*
Şedinţa publică de la 5 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta V.N., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat instanţei modificarea Hotărârii nr. 1060 din 25 noiembrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii în sensul admiterii contestaţiei formulate împotriva Hotărârii nr. 857 din 09 septembrie 2010 a Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii şi obligarea intimatului la recunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost numită în funcţia de magistrat-asistent, în temeiul Legii Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, prin Ordinul nr. 61 din 3 mai 2001 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reclamanta a mai precizat că potrivit art. 36 din Legea nr. 56/1993, în baza căreia a fost numită în funcţie, magistraţii-asistenţi fac parte din corpul magistraţilor şi se bucură de stabilitate. În atare situaţie, opinează că este titularul unui drept câştigat, întrucât modificările legislative ulterioare nu pot retroactiva şi nu pot fi aplicate magistraţilor-asistenţi numiţi în condiţiile Legii nr. 56/1993 şi Legii nr. 92/1992, republicată. A invocat reclamanta încălcarea principiului încrederii legitime, întemeiate pe ordinul de numire în funcţie şi pe dispoziţiile legale în vigoare la data numirii, arătând, totodată, că nerecunoaşterea dreptului dobândit aduce atingere carierei profesionale a acesteia.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, arătând că reclamanta nu a îndeplinit procedura prealabilă, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, arătând, în esenţă, că hotărârile atacate au fost adoptate cu respectarea legii.
Prin Decizia nr. 4284 din 22 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea cauzei, şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reţinând că cererea cu care a fost învestită nu este un recurs, aşa cum a apreciat reclamanta, deoarece Hotărârea nr. 1060 din 25 noiembrie 2010 nu priveşte cariera şi drepturile judecătorilor. În consecinţă, sunt aplicabile normele de competenţă prevăzute de art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Prin Sentinţa civilă nr. 791 din 7 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii şi acţiunea formulată de reclamanta V.N., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, că neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia inadmisibilităţii, în raport cu textul de lege invocat de pârât, prima instanţă a constatat că reclamanta a îndeplinit procedura prealabilă în ceea ce priveşte Hotărârea nr. 857 din 09 septembrie 2010, sub forma unei contestaţii, răspunsul la această contestaţie concretizându-se în Hotărârea Plenului nr. 1060 din 25 noiembrie 2010, de asemenea contestată prin prezenta acţiune. Prin urmare, a apreciat că fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată şi a constatat excepţia invocată de pârât că fiind neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost numită în funcţia de magistrat sub imperiul Legii nr. 56/1993, iar art. 36 din această lege prevedea că: "Prim-magistratul asistent, magistraţii asistenţi şefi şi magistraţii asistenţi fac parte din Corpul Magistraţilor şi se bucură de stabilitate. Condiţiile generale de numire a acestora sunt cele cerute pentru funcţia de magistrat, conform Legii nr. 92/1992, republicată".
Curtea de apel a reţinut şi incidenţa dispoziţiilor art. 37 alin. (3) din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 224/2000, conform cărora: "Magistraţii-asistenţi sunt asimilaţi, că rang şi salarizare, judecătorului de curte de apel şi sunt numiţi dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în magistratură de cel puţin 4 ani. După un stagiu de 3 ani în această funcţie ei pot fi înaintaţi pe loc în funcţia de vicepreşedinte de tribunal, iar după alţi 3 ani, în funcţia de preşedinte de tribunal".
În acest context, prima instanţă a reţinut că reclamanta se prevalează de aceste prevederi pentru a demonstra că îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată judecător cu grad de curte de apel, însă, similitudinea nu se confundă cu identitatea, astfel că textele citate nu suportă o interpretare extensivă, pentru a se putea considera că, odată numită magistrat asistent, aceasta poate dobândi şi calitatea de judecător.
A apreciat prima instanţă că o interpretare contrară ar eluda toate dispoziţiile legale ce reglementează statutul celor două profesii, începând de la modalitatea de intrare în profesie şi până la atribuţiile şi responsabilităţile specifice, deşi, în mod evident, prin prevederile citate, nu s-a urmărit decât acordarea unor drepturi salariale pentru magistraţii asistenţi, care să fie la nivelul unui judecător de curte de apel.
Prima instanţă a mai reţinut că dispoziţiile legale mai sus citate au fost abrogate la data de 27 septembrie 2004, prin art. 107 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 303/2004, iar susţinerile reclamantei în sensul că modificările legislative intervenite după intrarea în vigoare a textelor legale pe care le invocă nu pot retroactiva şi nu pot fi deci aplicate magistraţilor asistenţi numiţi în condiţiile Legii nr. 56/1993 şi Legii nr. 92/1992, nu pot fi primite, deoarece nu se poate aplica o lege abrogată la o situaţie juridică guvernată în prezent de o altă lege, contrar principiului activităţii legii civile, care exclude atât retroactivitatea, cât şi ultraactivitatea.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta V.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 punctele 7, 8 şi 9 şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat următoarele:
1. Instanţa de fond, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Recurenta susţine că, prin cererile adresate Consiliului Superior al Magistraturii şi, ulterior, prin acţiunea în anularea hotărârilor emise de această autoritate, nu a solicitat niciun moment ocuparea unei funcţii, respectiv a unui post de judecător la curtea de apel sau la altă instanţă. Arată recurenta că, deşi obiectul cererii vizează exclusiv recunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel, dobândit ope legis, din modul de redactare a considerentelor hotărârii recurate, rezultă că prima instanţă a avut în vedere "funcţia efectivă de judecător", ceea ce excede cadrului procesual stabilit.
De asemenea, recurenta afirmă că interesul şi scopul demersului său îl constituie recunoaşterea şi conservarea unui drept dobândit şi a accesoriilor acestuia (drept de pensie, stabilitate etc.).
2. Hotărârea atacată este insuficient motivată şi cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta susţine că din considerentele sumare reţinute de curtea de apel rezultă că acestea vizează deosebirile de statut dintre cele două categorii profesionale, respectiv judecător-magistrat asistent, nefiind analizate în niciun mod textele legale invocate în susţinerea demersului judiciar.
Recurenta mai arată că hotărârea atacată nu cuprinde nicio motivare motivare care să justifice înlăturarea argumentelor de fapt şi de drept invocate în cerere.
În opinia recurentei, în sensul că cele prezentate echivalează cu o lipsă de cercetare a fondului cauzei, motiv pentru care se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.
3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta arată că interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 36 şi ale art. 37 alin. (3) din Legea nr. 56/1993 trebuie făcută în sensul că magistraţii-asistenţi, numiţi în funcţie sub imperiul Legii nr. 56/1993, au dobândit şi au, în temeiul acestor dispoziţii legale, grad de judecător de curte de apel acesta fiind un drept câştigat de la data numirii în profesie. Mai susţine că interpretarea gramaticală a textelor de lege invocate confirmă teoria dezvoltată anterior, noţiunea de "rang" fiind echivalentă cu cea de "grad", astfel cum rezultă din DEX, iar de-a lungul timpului o serie de magistraţi-asistenţi au fost numiţi direct judecători la instanţa supremă.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a mai invocat respectarea principiilor neretroactivităţii legii civile şi încrederii legitime, precum şi jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Constituţionale şi a instanţelor europene.
Recursul este întemeiat.
Înalta Curte, examinând hotărârea atacată raportat la criticile aduse şi faţă de prevederile legale incidente, reţine, conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ., că se impune admiterea recursului, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în limitele şi pentru considerentele în continuare arătate.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. acest motiv de recurs se poate invoca atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau, când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricini".
În speţă, obiectul cererilor adresate autorităţii intimate a vizat recunoaşterea dobândirii, în temeiul legii în vigoare la momentul emiterii ordinului de numire în funcţie, a gradului (rangului) profesional de judecător de curte de apel, recurenta precizând că nu a fost avută în vedere niciun moment funcţia respectivă, după cum, în mod greşit, a apreciat instanţa de fond.
În cererea de recurs, recurenta-reclamantă a precizat că interesul în promovarea respectivelor cereri derivă din necesitatea conservării dreptului astfel dobândit, cu toate accesoriile derivate din acesta (drept de pensie, pensie de urmaş, stabilitate etc.), în condiţiile în care multitudinea modificărilor legislative intervenite a demonstrat lipsa de consecvenţă a legiuitorului cu privire la stabilirea şi menţinerea statutului magistratului asistent, categorie profesională pentru care legislaţia actuală cuprinde reglementări insuficient armonizate şi necorelate.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, ceea ce s-a solicitat în cadrul demersului administrativ şi, ulterior, judiciar a fost obligarea intimatului Consiliul Superior al Magistraturii la recunoaşterea dobândirii unui anumit loc (rang, grad) în cadrul ierarhiei profesionale, în temeiul Legii nr. 56/1993, în vigoare la momentul dobândirii calităţii de magistrat-asistent.
În considerentele sentinţei însă, judecătorul fondului a făcut o paralelă între funcţia de magistrat-asistent şi cea de judecător, sub aspectul condiţiilor de numire şi a atribuţiilor conferite de lege pentru cele două categorii profesionale, reţinând deosebirile existente că temei al raţionamentului juridic dezvoltat în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
Înalta Curte reţine că această abordare este greşită în raport de obiectul concret al pretenţiilor deduse judecăţii, deoarece recurenta-reclamantă V.N. nu solicită numirea în funcţia de judecător pe un anumit post în cadrul instanţelor judecătoreşti, adică nu doreşte schimbarea statutului său juridic conferit de ordinul de numire în funcţia de magistrat-asistent; pretenţiile recurentei se concretizează în recunoaşterea unui drept, despre care aceasta afirmă că îl are dobândit ope legis, de la numirea în funcţia de magistrat-asistent.
Or, în acest context, prima instanţă ar fi trebuit să analizeze, din perspectiva succesiunii legilor în timp, prin care a fost reglementat statutul magistratului-asistent, dacă dreptul pretins de recurenta-reclamantă privind recunoaşterea gradului de judecător de curte de apel, poate fi validat sau confirmat prin hotărârea judecătorească pronunţată.
Pe de altă parte, motivarea sentinţei este sumară, iar contrar celor susţinute de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii prin întâmpinare, nu se poate vorbi despre o argumentare concisă, întrucât simpla analiză a considerentelor reţinute, în raport cu temeiurile de fapt şi de drept expuse în acţiune, relevă faptul că instanţa de fond nu a analizat în niciun mod textele legale şi principiile de drept invocate şi nici aspectele de fapt menţionate în cererea cu care a fost învestită. Mai exact, motivarea sentinţei recurate nu respectă exigenţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. şi aceasta în contextul respectării dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, aşa cum acestea sunt reglementate de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, Înalta Curte, apreciază că prima instanţă, prin modul în care a înţeles să îşi argumenteze soluţia pronunţată s-a îndepărtat de la interesul juridic/folosul practic urmărit de reclamantă prin învestirea instanţei cu prezenta acţiune.
În concluzie, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum au fost analizat mai sus, Înalta Curte constată că incidenţa acestui motiv de nelegalitate echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
În acest sens, se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-reclamantă prin prisma motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. în legătură cu soluţionarea fondului dreptului dedus judecăţii, Înalta Curte apreciază că analizarea acestora nu se mai impune, în raport de soluţia de casare prefigurată în temeiul motivului de recurs, prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.
În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte, admite recursul, casează sentinţa atacată şi trimite cauze spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de V.N., împotriva Sentinţei civile nr. 791 din 7 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 4813/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4868/2013. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
