ICCJ. Decizia nr. 4889/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4889/2013
Dosar nr. 88/42/2012
Şedinţa publică de la 9 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Încheierea din data de 6 iunie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamantei SC P.O. SRL în contradictoriu cu D.G.F.P. Prahova şi a dispus suspendarea Procesului-verbal nr. 4549 din 16 iunie 2011, Dispoziţiei nr. 8262 din 31 octombrie 2011, Deciziei de impunere nr. F-PH 781 din 28 octombrie 2011, Raportului de inspecţie fiscală nr. F-PH 482 din 28 octombrie 2011, precum şi a Procesului-verbal nr. 8262 din 31 octombrie 2011, până la soluţionarea pe fond a acţiunii.
Pentru a se pronunţa astfel, curtea de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrativ-fiscale contestate.
Astfel, instanţa de fond a reţinut existenţa cazului bine justificat, prin prisma împrejurărilor legate de situaţia de fapt, invocată de către reclamantă, apreciată ca fiind de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrativ-fiscale contestate; în acest sens, instanţa de fond a apreciat că, comportamentul inactiv al societăţilor cu care reclamanta a derulat raporturi comerciale, nu poate fi imputat reclamantei, şi implicit nu poate constitui un fapt generator de obligaţii fiscale suplimentare în sarcina acesteia şi nu reprezintă un motiv pentru a considera că aceste cheltuieli nu ar fi cheltuieli deductibile, nefiind vina societăţii controlate de organul fiscal, că ceilalţi furnizori nu-şi îndeplinesc în totalitate obligaţiile fiscale care le revin, fiind culpa societăţilor partenere care nu au dat declaraţii complete şi corecte organului fiscal teritorial de care aparţin.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, constând în paguba iminentă, s-a apreciat că şi această condiţie este îndeplinită, deoarece împrejurările legate de starea de fapt reţinute sunt de natură a genera o perturbare gravă societăţii reclamante, prin blocarea conturilor, intrarea în faliment şi disponibilizarea salariaţilor.
2. Cererea de recurs
Împotriva Încheierii din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâta D.G.F.P. Prahova, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
În ceea ce priveşte admiterea cererii cu privire la suspendarea Procesului-verbal nr. 4549 din 16 iunie 2011, a Dispoziţiei nr. 8262 din 31 octombrie 2011 şi a Procesului-verbal nr. 8262 din 31 octombrie 2011, se susţine că soluţia este vădit netemeinică şi nelegală având în vedere că procesul-verbal emis în cauză reprezintă un act premergător deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, neavând caracter de act administrativ-fiscal, aşa încât acesta nu produce efecte juridice faţă de contribuabil şi nu stabileşte niciun raport obligaţional între contribuabilul controlat şi bugetul statului, de aceea nu este susceptibil de a fi pus în executare.
Cu privire la admiterea cererii de suspendare a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere emisă în cauză, recurenta susţine că instanţa de fond a apreciat eronat că în speţă au fost îndeplinite condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, apreciind în această manieră că există o îndoială puternică în privinţa legalităţii actelor administrative atacate de natură să răstoarne prezumţia relativă de legalitate a acestora.
Consideră recurenta că instanţa de fond, ignorând prevederile C. fisc. şi antamând, totodată, fondul, a motivat în mod superficial şi a reţinut eronat că împrejurarea că partenerele de afaceri ale reclamantei au un comportament fiscal neadecvat nu are nicio legătură cu societatea.
În ceea ce priveşte iminenţa pagubei care s-ar produce în patrimoniul reclamantei prin punerea în executare a actului administrativ-fiscal, se susţine că instanţa de fond nu a arătat în concret în ce constă acest prejudiciu determinat.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză, constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-pârâtă, în considerarea celor ce urmează:
În prealabil, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reafirmă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ-fiscal, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) din aceeaşi lege.
Totodată, în contextul criticilor formulate de recurenta-pârâtă referitoare la superficialitatea motivării instanţei de fond, se impune a fi subliniat şi faptul că, condiţia referitoare la fumus boni iuris este îndeplinită atunci când cel puţin unul dintre motivele invocate de reclamant în susţinerea acţiunii în anulare pare la prima vedere relevant şi, în orice caz, că este întemeiat sau atunci când argumentele pe care le susţine nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată, ceea ce revine instanţei competente a analiza în fond legalitatea actului administrativ-fiscal contestat.
Aşadar, procedura sumară de cercetare a actului administrativ-fiscal realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării se grefează pe analiza în aparenţă a unor motive de nelegalitate a respectivului act, ceea ce nu se confundă cu o cercetare a legalităţii respectivului act administrativ-fiscal, aşa încât vor fi înlăturate şi criticile formulate prin cererea de recurs pe acest aspect.
Totodată, Înalta Curte constată, în dezacord cu recurenta-pârâtă, că Procesul-verbal nr. 4549 din 16 iunie 2011, Procesul-verbal nr. 8262 din 31 octombrie 2011, ca şi Dispoziţia nr. 8262 din 31 octombrie 2011, încheiate de organul fiscal, prin care s-a stabilit cuantumul sumelor datorate bugetului de stat cu titlu de impozit pe profit, TVA şi penalităţi de întârziere, precum şi o serie de măsuri patrimoniale în sarcina intimatei-reclamante, sunt acte administrative, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ.
Atâta vreme cât respectivele acte administrativ-fiscale reprezintă manifestarea de voinţă unilaterală a autorităţii concretizată prin raportare la lege şi produc efecte juridice prin stabilirea unor obligaţii fiscale în sarcina contribuabilului, în raport de care s-au şi dispus măsuri asigurătorii, în mod corect instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererii de suspendare formulate de intimata-reclamantă, în temeiul art. 14 din Legea contenciosului administrativ, aşa încât vor fi înlăturate criticile formulate de recurenta-pârâtă pe acest aspect.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actele administrativ-fiscale a căror suspendare se solicită în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură respectivele acte administrativ-fiscale contestate şi fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, aşa încât consideră ca fiind neîntemeiate toate criticile formulate de recurenta-pârâtă pe fondul cererii de suspendare.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod justificat şi fără a antama fondul, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs, a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în condiţiile în care din analiza sumară a Procesului-verbal nr. 4549 din 16 iunie 2011, a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-PH 482 din 28 octombrie 2011, a Deciziei de impunere nr. F-PH 781 din 28 octombrie 2011, a Procesului-verbal nr. 8262 din 31 octombrie 2011, a Dispoziţiei nr. 8262 din 31 octombrie 2011, a contestaţiei formulate de intimata-reclamantă în temeiul art. 205 şi urm. C. proc. fisc., se pot observa, prin prisma modului în care au fost interpretate şi aplicate de către organele de control fiscal, dispoziţiile art. 11 alin. (11) C. fisc. şi art. 3 alin. (2) din Ordinul PANAF nr. 575 din 21 iulie 2006, aparente indicii de nelegalitate cu privire la sancţionarea fiscală a intimatei-reclamante în considerarea unor tranzacţii efectuate cu contribuabili cu comportament inactiv, şi implicit cu privire la modul de stabilire a unor obligaţii suplimentare de plată în sarcina acesteia (impozit pe profit suplimentar, TVA suplimentară şi accesoriile aferente).
De asemenea, se impune a fi subliniat şi faptul că iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul şi în situaţia dedusă prezentei judecăţi.
Astfel, aprecierea instanţei de fond, în sensul că executarea patrimoniului reclamantei cu o sumă însemnată, precum este cea în cauză, nu poate să nu producă o perturbare gravă în activitatea societăţii, prin blocarea conturilor, intrarea în faliment şi eventuala disponibilizare a salariaţilor, reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, aşa încât vor fi înlăturate şi criticile referitoare la neîndeplinirea condiţiei existenţei pagubei iminente, în sensul art. 2 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ.
În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 pentru admiterea măsurii provizorii solicitate de intimata-reclamantă.
Toate considerentele expuse converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa obligării recurentei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Prahova împotriva Încheierii din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC P.O. SRL Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 4867/2013. Contencios. Alte cereri.... | ICCJ. Decizia nr. 4909/2013. Contencios → |
|---|
