ICCJ. Decizia nr. 4892/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4892/2013
Dosar nr. 1016/57/2011
Şedinţa publică de la 9 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, reclamantul Primarul oraşului Copşa Mică a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Sibiu, anularea Încheierii nr. VI. 316 din 25 iulie 2011 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor a Curţii de Conturi a României, respectiv a Deciziei nr. 23 din 17 mai 2011, punctul 8 din expozitiv, respectiv pct. II lit. h) din dispozitiv, emisă de Camera de Conturi Sibiu, pentru valorificarea constatărilor consemnate în Raportul de audit financiar nr. 510/10/04 aprilie 2011 efectuat în perioada 17 februarie 2011 - 1 aprilie 2011, ca fiind nelegale şi neîntemeiate, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că, în urma activităţii de auditare, prin Raportul de audit financiar nr. 510/10 din 4 aprilie 2011, s-a emis Decizia nr. 23 din 17 mai 2011 a Camerei de Conturi Sibiu, prin care, la punctul 8, s-a stabilit existenţa unui prejudiciu estimat la 33.280 euro (137.780 RON), ca urmare a vânzării a trei spaţii medicale la preţuri mai mici decât cele din raportul de evaluare nr. 8299 din 21 octombrie 2008, întocmit de către evaluatorul autorizat, invocând în drept încălcarea art. 3 alin. (2) şi a art. 18 din O.U.G. nr. 68 din 28 mai 2008 privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor care se desfăşoară activităţi conexe actului medical.
Acest prejudiciu estimat la 33.280 euro este reţinut ca fiind diferenţa dintre suma totală de 51.750 euro, stabilită prin raportul de evaluare din 21 octombrie 2008 şi suma de 18.470 euro stabilită tot "prin" rapoarte de evaluare întocmite în data de 10 mai 2011 de către un evaluator independent, ca sumă totală a cabinetelor vândute.
Împotriva Deciziei nr. 23 din 17 mai 2011 a Camerei de Conturi Sibiu, reclamantul a formulat contestaţie în termen legal la Curtea de Conturi a României, contestaţia fiind respinsă prin Încheierea nr. VI.316 din 25 iulie 2011 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor a Curţii de Conturi a României.
Reclamantul susţine că Încheierea nr. VI.316 din 25 iulie 2011 şi Decizia nr. 23 din 17 mai 2011 sunt nelegale şi neîntemeiate, având în vedere că pentru vânzarea celor trei spaţii cu destinaţia de cabinete medicale aflate în proprietatea privată a Oraşului Copşa Mică s-a emis de către Consiliul Local Copşa Mică - H.C.L. nr. 54/2008, prin care s-a aprobat vânzarea respectivelor spaţii, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 68 din 28 mai 2008, evaluare făcută de un evaluator independent în anul 2008, urmare a solicitărilor în scris ale medicilor care deţineau aceste spaţii în baza Contractelor de Concesiune.
Pârâta Curtea de Conturi a României, în nume propriu şi pentru Camera de Conturi Sibiu, a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată şi menţinerea actelor emise ca fiind legale.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 379/2011 din 12 decembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de Primarul Oraşului Copşa Mică împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României, în nume propriu şi pentru Camera de Conturi Sibiu şi în consecinţă, a anulat Încheierea nr. VI.316 din 25 iulie 2011 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor a Curţii de Conturi a României şi pct. 8 din dispozitiv, respectiv pct. II lit. h) din Decizia nr. 23 din 17 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Sibiu pentru valorificarea constatărilor consemnate în Raportul de Audit financiar nr. 510/10 din 4 aprilie 2011 efectuat în perioada 17 decembrie 2011 - 1 aprilie 2011. Totodată, au fost respinse cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, în urma acţiunii privind auditul financiar asupra situaţiilor financiare pe anul 2010 efectuat la Unitatea Administrativ-Teritorială a Oraşului Copşa Mică, Camera de Conturi Sibiu a emis Decizia nr. 23 din 17 mai 2011, prin care a constatat, la punctul 8, existenţa unui prejudiciu estimat la 33.280 euro, ca urmare a vânzării a trei spaţii medicale la preţuri mai mici decât cele din Raportul de evaluare nr. 8299/2008 întocmit de către evaluatorul independent autorizat, creându-se un prejudiciu estimat la 33.280 euro.
Împotriva deciziei emisă de Camera de Conturi Sibiu, reclamantul a formulat contestaţie, care a fost respinsă prin Încheierea nr. VI.316 din 25 iulie 2011 de către Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, fiind menţinute măsurile dispuse de Camera de Conturi Sibiu.
Vânzarea celor trei spaţii cu destinaţia de cabinete medicale aflate în proprietatea privată a Oraşului Copşa Mică s-a făcut cu respectarea prevederile O.U.G. nr. 68/2008 privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale cu destinaţia de cabinete medicale, astfel că măsurile dispuse prin Decizia nr. 23 din 17 mai 2011 emise de către Camera de conturi Sibiu sunt nelegale.
În ceea ce priveşte invocarea încălcării dispoziţiilor art. 3 alin. (4), art. 18 alin. (1), (2) şi art. 32 din O.U.G. nr. 68/2008 de către pârâta Curtea de Conturi a României, ca temei juridic pentru respingerea acţiunii reclamantului, instanţa a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.
Susţinerea de către pârâtă că spaţiile medicale puteau fi vândute prin licitaţie publică este nefondată, atâta vreme cât aceste spaţii erau concesionate medicilor însă nu s-a ajuns la un acord de voinţă, contractele de concesiune fiind în vigoare, iar medicii şi-au menţinut intenţia de cumpărare, astfel că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 alin. (1) în care se arată că "Spaţiile medicale nevândute în conformitate cu prevederile cap. II, altele decât cele aflate în situaţia menţionată la art. 3 alin. (4), se pot vinde prin licitaţie publică cu strigare". În cauză nu sunt aplicabile nici disp. art. 32 în care se arată că: "Spaţiile medicale care intră sub incidenţa prezentei ordonanţe de urgenţă şi care nu sunt vândute de consiliile judeţene sau de consiliile locale sunt amenajate şi dotate de către autorităţile administraţiei publice locale, în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, conform standardelor stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii publice. (2) Sumele necesare amenajării şi dotării spaţiilor prevăzute la alin. (1) se asigură de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află acestea".
Curtea a constatat, în acest context, că actele emise de pârâte sunt nelegale, astfel că acţiunea reclamantului a fost admisă cu consecinţa anulării Încheierii nr. VI 316 din 25 iulie 2011 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor a Curţii de Conturi a României şi pct. 8 din expozitiv respectiv pct. II lit. h) din dispozitiv a Deciziei nr. 23 din 17 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Sibiu pentru valorificarea constatărilor consemnate în Raportul de Audit financiar nr. 510/10 din 4 aprilie 2011 efectuat în perioada 17 decembrie 2011 - 1 aprilie 2011.
Reclamantul Primarul Oraşului Copşa Mică a solicitat obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată, însă, până la acordarea cuvântului în dezbaterea fondului, nu au dovedit aceste cheltuieli, iar actele depuse după intrarea în dezbaterea cererii nu mai pot fi luate în considerare, având în vedere că este necesar ca toate părţile să beneficieze de un proces echitabil.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, autoritatea recurentă susţine că, din analiza sentinţei atacate, se poate observa că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor O.U.G. nr. 68/2008 privind vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical.
Recurenta susţine că prima instanţă, în mod greşit, a apreciat că s-a procedat corect la vânzarea spaţiilor medicale deţinute de medici în baza contractelor de concesiune, cu suma stabilită prin noile rapoarte de evaluare, ignorând astfel prevederile actului normativ, cadru care reglementează condiţiile şi procedura de vânzare a spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Sibiu, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii nr. VI.316 din 25 iulie 2011 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor a Curţii de Conturi a României, respectiv a Deciziei nr. 23 din 17 mai 2011, punctul 8 din expozitiv, respectiv pct. II lit. h) din dispozitiv, emisă de Camera de Conturi Sibiu, pentru valorificarea constatărilor consemnate în Raportul de audit financiar nr. 510/10 din 4 aprilie 2011 efectuat în perioada 17 februarie 2011 - 1 aprilie 2011.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care "suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, "competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi "dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice", fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost soluţionată irevocabil în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate şi constatării faptului că sunt nelegale dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze. De asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat nelegalitatea aceloraşi dispoziţii.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, cât şi în astfel de litigii, cum este şi cel care face obiectul cauzei deduse judecăţii, că revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 şi nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudenţe unitare în ceea ce priveşte judecarea acestora.
Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Sibiu, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza întâi şi alin. (61) şi art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Sibiu, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Totodată, Înalta Curte reţine că pronunţarea acestei soluţii face de prisos examinarea celorlalte cereri şi susţineri ale recurentei, formulate în faţa instanţei de control judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei nr. 379/2011 din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Sibiu, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4845/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4893/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
