ICCJ. Decizia nr. 4893/2013. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4893/2013
Dosar nr. 141/62/2011
Şedinţa publică de la 9 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, reclamanta C.A. prin Primar a chemat în judecată pe pârâtele Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi Braşov, solicitând instanţei anularea Încheierii Curţii de Conturi a României nr. VI 379 din 16 decembrie 2010 prin care s-a respins contestaţia formulată de C.A. împotriva Deciziei nr. 40 din 23 august 2010 şi anularea abaterilor reţinute în sarcina reclamantei cu privire la acordarea sporurilor prevăzute la pct. 8 din decizia atacată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în fapt, inspectorii Camerei de Conturi Braşov, în urma controlului efectuat, au constatat că nu există temei legal pentru acordarea funcţionarilor publici şi salariaţilor contractuali a următoarelor sporuri: de mobilitate 10%, de dispozitiv 25%, de calculator 15%, de condiţii grele 15%, de confidenţialitate 15%, de penibilitate 10%.
Reclamanta consideră nelegale reţinerile reprezentanţilor Camerei de Conturi, deoarece aceste drepturi sunt prevăzute şi acordate în baza contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, în strictă concordanţă cu dispoziţiile art. 238 - 243 C. muncii coroborate cu dispoziţiile legale din Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional.
Faţă de acţiunea formulată şi precizată de reclamantă, pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalul Braşov, iar pe fond, respingerea acţiunii reclamantei ca netemeinică şi nelegală.
Faţă de excepţia invocată şi de actele dosarului, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Braşov şi a declinat cauza spre soluţionare în favoarea Curţii de Apel Braşov prin Hotărârea nr. 2218 din 3 mai 2011 a Tribunalului Braşov.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 29/F din 20 februarie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta C.A. - prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României şi Curtea de Conturi a judeţului Braşov şi-n consecinţă, a dispus anularea actelor atacate şi anume, încheierea Curţii de Conturi a României nr. VI/379 din 16 decembrie 2010 pronunţată de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, a Deciziei nr. 40 din 23 august 2010 emisă de Camera de Conturi a judeţului Braşov şi a procesului-verbal de constatare nr. 1070/42 din 21 iunie 2010 emis de Camera de Conturi a judeţului Braşov şi anularea abaterilor privind acordarea sporurilor prevăzute la pct. 8 din decizia atacată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a examinat actele emise de Camera de Conturi Braşov şi Încheierea Curţii de Conturi a României, respectiv procesul-verbal de constatare întocmit de UAT C.A. nr. 1483 din 18 iunie 2010, Camera de Conturi Braşov nr. 1070 din 21 iunie 2010 cu anexe, Decizia nr. 40 din 23 august 2010, obiecţiunile formulate de reclamantă la procesul-verbal, nota auditorilor, a directorului adjunct, încheierea nr. VI 371 din 16 decembrie 2010, încheiată de Comisia de soluţionare a contestaţiilor formulate de C.A., reţinând că, în fapt şi în drept, reclamanta a procedat la inventarierea patrimoniului, activului şi pasivului şi că drepturile salariale au fost acordate de entitatea administrativă în baza Legii nr. 188/1999, a contractului colectiv de muncă al Comunei Augustin, act neatacat de nicio parte şi valabil încheiat, precum şi în baza sentinţelor civile judecătoreşti depuse la dosar şi anexele la actul de control.
Or, câtă vreme reclamanta a avut un temei de drept şi hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pentru plata acestor drepturi - sporuri salariale, instanţa a apreciat că nu-i poate fi imputată UAT plata acestor drepturi şi nici nu se pot reţine ca abateri de la lege neefectuarea regularizării pentru 2009, nici ca abateri de la prevederile legale - reţinute de auditul public extern şi nici de Camera de Conturi Braşov şi nici de Curtea de Conturi a României.
Referitor la măsura dispusă la pct. 8 a deciziei, s-a reţinut că aceasta nu se justifică, nefiind vorba de abateri de la lege din partea reclamantei cu privire la acordarea sporurilor personalului contractual şi funcţionarilor publici deoarece aceste drepturi au fost achitate pentru anul 2009, pe baza prevederilor legale, a contractului colectiv de muncă şi hotărârilor judecătoreşti, aşa încât nu este vorba de crearea unui prejudiciu în bugetul reclamantei şi nici nu se impune recalcularea impozitului pe venit şi a altor obligaţii către stat.
Instanţa a avut în vedere atât actele de la dosar, prevederile legale incidente, cât şi răspunsul dat de ordonatorul de credite la întrebările puse de organul de audit.
În ce priveşte competenţa materială de soluţionare a cauzei, faţă de prevederile Codului de procedură civilă, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, care prevede că declinarea de competenţă se dă fără cale de atac, iar Curtea a fost sesizată cu această acţiune ca urmare a admiterii excepţiei şi a declinării soluţionării cauzei de către tribunal în favoarea acestei instanţe, Curtea de Apel a reţinut că această chestiune se va reglementa dacă e cazul de instanţa de recurs odată cu soluţionarea recursului, dacă se va declara această cale de atac de vreo parte.
În ce priveşte apărarea formulată de pârâtă prin întâmpinare şi notele depuse la dosar, instanţa a reţinut că nu reprezintă abateri de la prevederile legale faptele reţinute prin procesul-verbal de constatare, iar măsurile dispuse în Decizia nr. 40/2010 nu se impun, aşa încât actele atacate au fost anulate ca nelegale.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, autoritatea recurentă susţine că, atât cât priveşte admiterea pe fond a cererii reclamantei şi anularea măsurii dispusă la pct. 8 din Decizia nr. 40/2010, prin care s-a stabilit recuperarea prejudiciului cauzat prin acordarea drepturilor de natură salarială în baza contractului colectiv de muncă, instanţa în mod greşit a apreciat că acordarea acestora are temei legal.
Astfel, la soluţionarea cauzei, instanţa a ignorat prevederile actului normativ-cadru care reglementa condiţiile de negociere şi încheiere a contractului colectiv de muncă, respectiv, Legea nr. 130/1996 privind contractual colectiv de muncă.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii Curţii de Conturi a României nr. VI 379 din 16 decembrie 2010 prin care s-a respins contestaţia formulată de C.A. împotriva Deciziei nr. 40 din 23 august 2010 şi anularea abaterilor reţinute în sarcina reclamantei cu privire la acordarea sporurilor prevăzute la pct. 8 din decizia atacată.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care "suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia".
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din acelaşi regulament, "competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 C. proc. civ., stabileşte că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice şi "dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice", fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce priveşte excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost soluţionată irevocabil în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate şi constatării faptului că sunt nelegale dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze. De asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat nelegalitatea aceloraşi dispoziţii.
De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunţate ca regulator de competenţă, cât şi în astfel de litigii, cum este şi cel care face obiectul cauzei deduse judecăţii, că revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 şi nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudenţe unitare în ceea ce priveşte judecarea acestora.
Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
În consecinţă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza întâi şi alin. (61) şi art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Totodată, Înalta Curte reţine că pronunţarea acestei soluţii face de prisos examinarea celorlalte cereri şi susţineri ale recurentei, formulate în prezenta cale de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei nr. 29/F din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4892/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4943/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
