ICCJ. Decizia nr. 5060/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5060/2013
Dosar nr. 361/42/2011/a1
Şedinţa de la 18 aprilie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanta G.M.I. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Ploieşti şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, a solicitat anularea Hotărârii nr. 426/2010 emisă de către primul pârât precizat şi obligarea acestuia să-i soluţioneze cererea, înregistrată sub nr. 5600/2010, în sensul de a se pronunţa cu privire la faptul dacă există sau nu discriminarea învederată de către aceasta.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a solicitat Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, să constate existenţa discriminării în ceea ce o priveşte, prin neacordarea sumei compensatorii prevăzută de art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, coroborat cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 corespunzătoare sporului de 15% pentru obţinerea titlului de doctor în drept, sumă care în prezent se acordă doar colegilor săi care lucrează în condiţii identice cu reclamanta şi care deţineau titlul de doctor în drept la data de 31 decembrie 2009, iar pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu.
A mai arătat reclamanta că este judecător în cadrul Curţii de Apel Ploieşti, că la data de 27 noiembrie 2009 a terminat studiile doctorale, susţinând ulterior teza de doctorat, că Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a emis Ordinul nr. 3492 prin care i-a acordat titlul de doctor în drept începând cu data de 23 martie 2010, iar prin adresa nr. 4621/2010 Ministerul Justiţiei i-a comunicat faptul că sporul pentru titlul ştiinţific de doctor în drept nu se regăseşte printre sporurile avute în vedere de Legea nr. 330/2009 şi că reclamanta nu poate beneficia de suma compensatorie reglementată de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 raportat la art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009.
De asemenea, reclamanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009, care a abrogat dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 27 /2006, faţă de prevederile art. 41 din Constituţia României, a dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, precum şi a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 - faţă de dispoziţiile art. 4, art. 16 şi art. 41 din Constituţia României.
Prin întâmpinare, pârâta Curtea de Apel Ploieşti a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, solicitând respingerea excepţiilor de neconstituţionalitate, ca inadmisibile, iar pe fond respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, solicitând respingerea excepţiilor de neconstituţionalitate şi de inopozabilitate, ca inadmisibile, iar pe fondul cauzei respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiţiei a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi, totodată, a solicitat suspendarea judecăţii până la data soluţionării Dosarului nr. 13646/281/2010 aflat pe rolul Tribunalului Prahova şi respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de către reclamantă, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii, ca neîntemeiată,.
La data de 27 mai 2011, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că a renunţat la cererea formulată împotriva Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 pct. 7 şi art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Guvernul României şi a Parlamentului României, insistând în soluţionarea excepţiei de inopozabilitate şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010.
Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive faţă de primul capăt de cerere şi excepţia de necompetenţă materială în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, învederând că fondul cauzei trebuie soluţionat de către Judecătoria Ploieşti, arătând totodată că solicitarea reclamantei este neîntemeiată.
Prin încheierea din data de 22 iunie 2011, Curtea a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010.
La data de 7 noiembrie 2011, reclamanta a depus o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, conform art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, cerere ce a fost comunicată părţilor, pentru a da acestora posibilitatea să precizeze un punct de vedere.
Prin încheierea din data de 28 noiembrie 2011, Curtea de apel a respins, ca neîntemeiată, atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei, Parlamentul României şi Curtea de Apel Ploieşti, cât şi cererea Ministerului Justiţiei de suspendare a judecăţii.
De asemenea, Curtea de apel a reţinut inadmisibilitatea excepţiei de inopozabilitate a dispoziţiilor art. 48 pct. 7 şi art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, invocată de către pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Ploieşti şi Parlamentul României.
Prin încheierea din 23 ianuarie 2012, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare şi a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate, apreciind, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa nr. 32 din 30 ianuarie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a admis acţiunea formulată de reclamanta G.M.I., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Ploieşti, Guvernul României şi Parlamentul României, dispunând anularea Hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 426/2010 şi obligarea acestuia să soluţioneze cererea reclamantei din 12 iulie 2010, în sensul de a se constata dacă există sau nu discriminarea învederată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că raportat la obiectul cererii cu care fusese învestit şi la soluţia dispusă, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu s-a pronunţat, practic, asupra solicitărilor reclamantei, aşa cum acestea au fost precizate, deşi instanţa constituţională, prin Decizia nr. 997/2008, a avut în vedere ipoteza în care, cu ocazia exercitării atribuţiilor sale, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ar anula total sau parţial acte normative sau le-ar substitui cu dispoziţii cuprinse în alte acte normative.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că soluţia pronunţată de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu poate fi primită nici sub aspectul faptului că prin aceasta pârâtul, practic, s-a declarat necompetent să examineze o situaţie de potenţială discriminare ce îşi are originea în anumite dispoziţii legale şi nici faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 137/2000, astfel că nu se poate considera că Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu ar fi competent să examineze existenţa sau inexistenţa discriminării.
Prin urmare, judecătorul fondului a constatat că hotărârea contestată este nelegală, raportat la obiectul sesizării reclamantei cu care a învestit Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, întrucât prin aceasta pârâtul a refuzat să îşi exercite competenţele legale, respectiv să soluţioneze cererea, făcând o eronată interpretare a Deciziei nr. 997/2008 a Curţii Constituţionale.
3. Recursurile declarate în cauză
Împotriva sentinţei Curţii de Apel Ploieşti au declarat recurs Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor, ambii recurenţi invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv interpretarea greşită dispoziţiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000, precum şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale.
În esenţă, recurenţii susţin că pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu are competenţe ratione materiae de a se pronunţa cu privire la existenţa unor situaţii discriminatorii ce îşi au izvorul direct în conţinutul unui text de lege, făcând trimitere expresă la Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curţii Constituţionale.
În plus, recurentul Parlamentul României a invocat şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susţinând că la judecata în primă instanţă s-au produs mai multe neregularităţi procedurale, respectiv nu i s-au comunicat Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 426/2010 şi nici petiţia din 12 iulie 2010; nu s-a ţinut seama de faptul că nu a fost citată în procedura administrativ-jurisdicţională; deşi Curtea de apel a respins excepţia lipsei calităţii sale procesual-pasive, prin dispozitivul sentinţei nu este stabilită nicio obligaţie în sarcina sa.
Ulterior, prin concluziile scrise depuse la data de 17 aprilie 2013, recurentul Parlamentul României - Camera Deputaţilor a insistat asupra neregularităţii procedurale a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării care a ignorat dispoziţiile art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, necitându-l. De asemenea, a mai arătat că prin Decizia nr. 320 din 29 martie 2012 şi Decizia nr. 594 din 5 iunie 2012 Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de intimata-reclamantă (ca inadmisibilă, respectiv ca neîntemeiată).
4. Apărările intimatei G.M.I.
Prin concluziile scrise înregistrate la data de 4 aprilie 2013, intimata a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
În esenţă, intimata a arătat că prima instanţă a interpretat corespunzător considerentele Deciziei nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curţii Constituţionale, din cuprinsul cărora nu rezultă că ar fi fost înlăturate atribuţiile Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de a constata existenţa unor discriminări în conţinutul unor acte normative ori de a formula recomandări sau de a sesiza autorităţile competente în vederea modificării textelor în discuţie.
În sprijinul susţinerilor sale intimata a invocat art. 7 alin. (1) şi (2) din Directiva nr. 2000/43/CE a Consiliului din 29 ianuarie 2000 de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică şi art. 9 din Directiva nr. 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurenţilor, a apărărilor din întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru argumentele expuse în continuare.
După cum rezultă din prezentarea rezumativă a circumstanţelor cauzei, intimata-reclamantă G.M.I. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Hotărârea nr. 426/2010 prin care recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a clasat Dosarul nr. 256/2010 privind petiţia din 12 iulie 2010 formulată de G.M.I., reţinând că „nu are competenţa materială de a se pronunţa asupra actelor normative, conform Deciziei nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curţii Constituţionale”.
Prima instanţă a ajuns la concluzia că hotărârea adoptată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în procedura administrativ-jurisdicţională este nelegală pentru că porneşte de la premisa greşită că prin decizia sa, Curtea Constituţională ar fi stabilit că Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu poate să statueze asupra existenţei unei discriminări ce rezultă din conţinutul unor acte normative.
Soluţia Curţii de apel reflectă interpretarea judicioasă a cadrului normativ aplicabil şi a deciziei Curţii Constituţionale menţionate.
Prin Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curţii Constituţionale, admiţându-se excepţia de neconstituţionalitate, s-a constatat că dispoziţiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Din nici un considerent al deciziei indicate nu rezultă că recurentului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării i-ar fi fost înlăturate atribuţiile de a constata existenţa unor discriminări care îşi au sorgintea în acte normative şi de a formula recomandări sau de a sesiza autorităţile competente în vederea asanării respectivelor prevederi.
Dimpotrivă, Curtea Constituţională a constatat că „în vederea îndeplinirii rolului său de garat al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conţinutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existenţa unor prevederi de lege discriminatorii şi îşi poate exprima opinia în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării".
A accepta raţionamentul recurentului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării înseamnă a ajunge la concluzia absurdă că nici Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, implicit, nici instanţele de judecată nu ar mai putea constata existenţa discriminării care provine din aplicarea unor acte normative, sub cuvânt că interferează cu puterea legislativă, ceea ce, în mod evident, nu poate fi acceptat pentru că s-ar încălca mai multe principii, între care principiul constituţional al liberului acces la justiţie.
Numai în situaţia în care prin petiţia formulată, intimata-reclamantă ar fi solicitat acordarea sporului de 15% de care beneficiază colegii în raport de care se socoteşte discriminată, s-ar fi pus problema incidenţei deciziei Curţii Constituţionale analizate şi, implicit, a clasării petiţiei sale.
Cum însă nu există o atare solicitare, singurul remediu preconizat vizând acordarea unor despăgubiri materiale sau morale în condiţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, rezultă că este legală soluţia de a impune Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării examinarea fondului petiţiei din 12 iulie 2010.
În fine, recurentul Parlamentul României - Camera Deputaţilor a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susţinând că la judecata în primă instanţă s-au comis mai multe nereguli procedurale.
Toate criticile subsumate acestui motiv sunt vădit nefondate.
Acest recurent nu poate invoca încălcarea dreptului său la apărare prin necomunicarea unor înscrisuri (hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi petiţia reclamantei înregistrată la autoritatea de stat autonomă), câtă vreme la dosar se găseşte întâmpinarea prin care a răspuns pe larg la toate motivele de fapt şi de drept ale acţiunii judiciare, formulând apărări atât pe calea unor excepţii cât şi pe fondul cauzei. Ca urmare, nu se poate susţine în mod rezonabil, că necomunicarea formală a înscrisurilor „a pricinuit părţii o vătămare” în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care nu ar putea fi remediată decât prin casarea sentinţei.
Cât priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive, Înalta Curte observă că în contextul art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 soluţia Curţii de apel este la adăpost de orice critică, câtă vreme atât în petiţia înregistrată la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cât şi în hotărârea atacată, Parlamentul României figurează în calitate de „reclamat”.
Or, susţinerea acestui recurent în sensul că hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost emisă fără legala sa citare se constituie într-un argument suplimentar de nelegalitate a acesteia, iar nu a hotărârii judecătoreşti.
Nici afirmaţia aceluiaşi recurent potrivit căreia dispozitivul sentinţei atacate nu conţine nicio obligaţie în sarcina sa nu poate avea vreo relevanţă, câtă vreme menţinerea sa în proces a fost generată de reluarea procedurii administrativ-jurisdicţionale, ceea ce implică în mod necesar citarea tuturor părţilor „reclamate”.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse la punctul anterior, constatând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinţei atacate, se vor respinge ambele recursuri, ca nefondate, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva Sentinţei nr. 32 din 30 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5041/2013. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 5072/2013. Contencios → |
|---|
