ICCJ. Decizia nr. 5075/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5075/2013
Dosar nr. 384/45/2012
Şedinţa publică de la 19 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii T. (B.) M., V.L., B.C., I.C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Universitatea "P.A." din Iaşi, obligarea acestora la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă, având în vedere că a urmat cursurile instituţiei de învăţământ superior menţionate, promovând examenul de licenţă.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 200 din 18 iunie 2012, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi, a obligat pârâta să elibereze reclamanţilor diplomele de licenţă, suplimentele la diplomele de licenţă, constând în foaia matricolă, certificatele de competenţe lingvistice şi diplomele de bacalaureat.
Prin aceeaşi sentinţă, a admis cererea de chemare în garanţie în formulată de reclamanţi în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Direcţia Generala de Strategii şi Programe Universitare, obligând chemata în garanţie să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diplomele de licenţă şi suplimentele de diplomă, într-un număr care să asigure realizarea dreptului reclamanţilor de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special, prin care să se confirme studiile de învăţământ superior efectuate în cadrul Universităţii "P.A." din Iaşi.
Totodată, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei Universităţii P.A. din Iaşi, la plata unor despăgubiri - daune morale în cuantum de 40.000 RON, câte 10.000 RON de reclamant, a obligat această pârâta să plătească reclamanţilor suma de 16 RON, contravaloarea taxelor de timbru, respectiv 1,2 RON timbre judiciare, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins acţiunea reclamanţilor, formulată în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Direcţia Generală de Strategii şi Programe Universitare, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului (în prezent Ministerul Educaţiei Naţionale).
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a primei instanţe.
1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Obiectul prezentului litigiu îl constituie obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentelor la diplomă, respectiv foaia matricolă, certificatele de competenţe lingvistice şi diplomele de bacalaureat, ca urmare a studiilor universitare efectuate de către reclamantă.
Instanţa de control judiciar constată că universitatea este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".
Prin Legea nr. 408/2002 s-a înfiinţat Universitatea "P.A." din Iaşi, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ, stabilindu-se astfel că este o persoană juridică asimilată unei autorităţi publice, competentă să presteze un serviciu public.
Înalta Curte apreciază că această universitate reprezintă o unitate descentralizată de învăţământ, parte a sistemului naţional de învăţământ, dar nu este instituţie publică centrală ale cărei acte administrative, tipice sau asimilate, să poată fi contestate, în primă instanţă la curtea de apel.
Sub aspectul competenţei materiale de soluţionare a cauzei este irelevantă împrejurarea că a fost chemat în judecată Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului care este o autoritate publică centrală, având în vedere că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face referire la criteriul poziţionării autorităţii emitente a actului administrativ contestat, în sistemul autorităţilor publice.
Instanţa de control judiciar mai reţine că, într-adevăr, instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant) însă acest fapt nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Prin urmare, aceste universităţi nu îndeplinesc cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificate drept organe ale autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru instituţia în cauză şi astfel nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
Potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004:
"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu menţionat.
În plus, se impune a fi subliniat că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, în raport cu împrejurarea că Universităţile sunt autorităţi publice locale, având în vedere şi prevederile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În altă ordine de idei, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
În cauză, reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul lui, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vaslui, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului (în prezent Ministerul Educaţiei Naţionale) împotriva Sentinţei nr. 200 din 18 iunie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vaslui, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5072/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5108/2013. Contencios → |
|---|
