ICCJ. Decizia nr. 5105/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5105/2013
Dosar nr. 2426/1/2012
Şedinţa publică de la 23 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cadrul procesual. Motivele de recurs înfăţişate.
Prin recursul înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, recurenta D.M.E. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Hotărârii nr. 197/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, admiterea contestaţiei pe care a formulat-o împotriva Hotărârii Secţiei pentru Judecători nr. 1020/2011 şi anularea acestei din urmă hotărâri. Recurenta a solicitat totodată să se constate că interdicţia prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 nu este aplicabilă cererii sale şi, ca urmare, aceasta îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi admisibilă şi supusă analizei pe fond şi ca atare se impune a fi obligat intimatul la analizarea pe fond a cererii formulate de către recurentă, în cursul lunii decembrie 2010, în temeiul art. 61 din Legea nr. 303/2004.
În motivarea recursului său, recurenta a susţinut, în esenţă, că hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a cărei anulare o solicită, hotărâre care apreciază ca inadmisibilă formularea cererii de numire în funcţia de judecător a unui procuror aflat în situaţia prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, este de natură a încălca dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 303/2004 şi Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 393/2008, soluţia fiind, de asemenea, contradictorie practicii constante a intimatului în această materie, aspect de natură a încălca principiul derivat din aplicarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv al certitudinii juridice sub forma previzibilităţii şi clarităţii deciziilor adoptate de către o autoritate administrativă în aplicarea dispoziţiilor legale care îi guvernează activitatea.
A mai arătat recurenta că având funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni, în cursul lunii decembrie 2010, în temeiul art. 61 din Legea nr. 303/2004 a formulat cerere de numire în funcţia de judecător, apreciind că prin hotărârile atacate, întemeiate pe prevederile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, s-a dat o interpretare nelegală şi eronată tuturor prevederilor legale incidente. S-a susţinut că nu există o situaţie identică sau similară între procurorii aflaţi în ipotezele prevăzute de art. 33 alin. (14) din actul normativ arătat, ce formulează cereri de transfer în temeiul art. 60 şi procurorii aflaţi în aceeaşi situaţie, prevăzută de art. 33, dar care formulează o cerere în temeiul art. 61 din acelaşi act normativ.
În cazul reglementat de acest din urmă text, admiterea cererii presupune numirea în cadrul unei profesii cu regim juridic distinct sub aspectul competenţelor legale şi intenţia de continuare a exercitării profesiei de magistrat în cadrul celeilalte profesii.
În fine, recurenta a mai susţinut că hotărârea atacată este nelegală şi pentru că dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 sunt reglementate ca interdicţii, iar aplicarea acestora nu poate fi extinsă şi la alte situaţii neprevăzute de legiuitor, textul fiind clar în sensul interzicerii delegării, detaşării, transferului şi promovării, iar nu şi al formulării unor cereri întemeiate pe prevederile art. 61 din acelaşi act normativ, învederând că drepturile sale de dezvoltare a carierei profesionale sunt în mod real vătămate.
Prin recursul promovat, recurenta a solicitat şi obligarea intimatului-pârât, potrivit competenţelor sale legale, la soluţionarea pe fond a cererii sale, în sensul analizării efective a conţinutului acesteia, faţă de modul de pronunţare al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin hotărârea atacată.
2. Conţinutul Hotărârii nr. 197/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ce formează obiectul recursului.
Prin Hotărârea nr. 197/2012, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestaţia formulată de d-na D.M.E., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni, împotriva Hotărârii nr. 1020/2011 a Secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru numirea sa în funcţia de judecător.
S-a arătat că în adoptarea Hotărârii nr. 1020/2011, Secţia pentru Judecători a avut în vedere Hotărârea de principiu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 988/2011 prin care s-a stabilit că interdicţia prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificări, este aplicabilă în cazul cererilor judecătorilor de numire în funcţia de procuror, respectiv ale procurorilor în funcţia de judecător.
În cuprinsul hotărârii atacate de recurentă s-a menţionat că dat fiind faptul că interdicţia prevăzută de dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările completările ulterioare, se aplică în situaţia în care un judecător solicită transferul la o altă instanţă sau un procuror solicită transferul la o altă unitate de parchet, Plenul a apreciat că această interdicţie se aplică cu atât mai mult în situaţia în care judecătorul solicită transferul/numirea la o unitate de parchet sau procurorul solicită transferul/numirea la instanţă. S-a apreciat că o interpretare contrară ar conduce la instituirea unui tratament diferenţiat, cât şi la eludarea scopului avut în vedere de legiuitor, acela de a asigura stabilitatea instanţelor şi parchetelor la care s-a dispus numirea magistraţilor, în condiţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Totodată, Plenul a reţinut că, de cele mai multe ori, cererile de numire în funcţia de judecător şi procuror constituie, în fapt, transferuri deghizate, iar admiterea acestor cereri, fără respectarea interdicţiei, determină vacantarea posturilor ocupate prin concurs la scurt timp după ocuparea lor, cu consecinţe negative asupra funcţionării normale a instanţelor/parchetelor vizate.
Hotărârea Plenului nr. 989/2011 reflectă schimbarea opticii Consiliului Superior al Magistraturii în materia cererilor de numire în funcţia de judecător, respectiv procuror, astfel că, în raport cu prevederile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu se impune revocarea Hotărârii nr. 393/2008 - dată în interpretarea dispoziţiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Având în vedere aceste considerente, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestaţia formulată de doamna D.M.E. procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni, împotriva Hotărârii nr. 1020/2011 a Secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
3. Apărările intimatului Consiliul Superior al Magistraturii
Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta D.M.E., solicitând respingerea acestuia ca nefondat, întrucât se apreciază că nu subzistă motive de nelegalitate a hotărârii atacate.
În contextul înfăţişării conţinutului actelor atacate intimatul a arătat, în esenţă, că hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ce formează obiectul recursului a avut în vedere o altă hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu nr. 988/2011, prin care, cu valoare de principiu, s-a stabilit că interdicţia prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, republicat, este aplicabilă în cazul cererilor judecătorilor, de numire în funcţia de procuror, respectiv ale procurorilor de numire în funcţie, scopul fiind acela de menţinere a ocupării posturilor din cadrul acelor instanţe sau parchete care se confruntă cu dificultăţi constante în asigurarea necesarului de judecători şi procurori prin modalitatea principală de admitere în magistratură.
A mai arătat intimatul că d-na D.M.E. a fost numită în funcţia de procuror începând cu data de 5 iulie 2010 iar prima cerere de numire în funcţia de judecător, din cea de procuror, a fost formulată la data de 29 decembrie 2010, respectiv la 5 luni de la numirea sa în funcţie, motivele familiale invocate fiind aceleaşi şi la momentul înscrierii la concursul pentru admiterea în magistratură, când în mod liber a optat pentru postul de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni.
4. Soluţionarea recursului
În cursul soluţionării recursului, la data de 1 octombrie 2012, recurenta D.M.E. a depus precizări prin care a arătat că înţelege să invoce, în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 989/2012, iar în temeiul art. 20 din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, apreciind că interdicţia instituită prin textul de lege arătat nu respectă principiile şi dispoziţiile prevăzute de art. 1 alin. (5) şi art. 41 alin. (1), teza a 2-a, coroborate cu art. 53 alin. (1) din Constituţia României.
În şedinţa publică din 27 noiembrie 2012, prin încheiere, Înalta Curte, pe de-o parte, a respins cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, republicată, în condiţiile în care s-a făcut dovada că într-un dosar separat, pe cale principală, s-a solicitat chiar anularea actului a cărui nelegalitate a fost invocată (Dosarul nr. 1032/2/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), iar pe de alta, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) - (2) din Legea nr. 47/1992, fără a se mai impune însă suspendarea judecării recursului pe acelaşi temei legal.
5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând hotărârea a cărei anulare s-a solicitat, prin prisma criticilor formulate şi raportat la actele şi lucrările dosarului dar şi la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte reţine că nu este fondat recursul de faţă, promovat în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, în considerarea celor în continuare arătate.
Recurenta D.M.E. a criticat şi solicitat anularea Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2012 şi a Hotărârii nr. 1020/2011 a Secţiei pentru Judecători, susţinând, în esenţă, să se constate că interdicţia prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 nu este aplicabilă cererii sale de numire în funcţia de judecător, din cea de procuror, deţinută la Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni.
Cu titlu prealabil Înalta Curte observă că prin motivele de recurs înfăţişate, recurenta a reiterat, în bună măsură, criticile cuprinse în contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 1020/2011 a Secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
Examinând hotărârea de Plen atacată, Înalta Curte reţine că nu subzistă motive de nelegalitate de natură a antrena anularea actului, astfel cum s-a susţinut şi solicitat.
O primă categorie de critici şi susţineri vizează nelegalitatea actului derivând din împrejurarea că intimatul emitent, în cuprinsul actului atacat s-a raportat la soluţia de principiu cuprinsă într-o altă hotărâre de Plen, nr. 988/2011, ce reflectă schimbarea opticii Consiliului Superior al Magistraturii în materia cererilor de numire în funcţia de judecător, respectiv procuror, dată în interpretarea dispoziţiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, ceea ce se apreciază a reprezenta o aplicare retroactivă a legii.
Înalta Curte reţine însă că nu se poate aprecia că în soluţionarea cererii d-nei D.M.E. Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a aplicat şi s-a întemeiat, în mod nelegal, pe soluţia de principiu cuprinsă în Hotărârea nr. 988/2011, câtă vreme această hotărâre, după cum rezultă cu evidenţă, a fost adoptată la data de 20 decembrie 2011, dată la care a fost emisă şi Hotărârea nr. 1020 a Secţiei pentru Judecători, prin care s-a constatat că recurenta, alături de alţi 21 de procurori, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru numirea în funcţie de judecător.
Raportarea la soluţia de principiu cuprinsă în Hotărârea de Plen nr. 988/2011, apare ca deplin justificată câtă vreme acest act, chiar emis la aceeaşi dată, de 20 decembrie 2011, era în mod evident în vigoare şi deplin aplicabil.
Mai mult, câtă vreme prin soluţia de principiu adoptată se urmărea aplicarea şi interpretarea unor prevederi legale incidente chiar în soluţionarea cererilor de tipul celei formulate de recurentă şi întrucât competenţa de evaluare în concret a aspectelor care să determine aprobarea numirii în funcţie şi propunerea către Preşedintele României, aparţine exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii, se impunea ca soluţia consacrată să fie de imediată aplicare.
În fine, din această perspectivă, prezintă relevanţă, în opinia Înaltei Curţi, şi împrejurarea că, potrivit art. 41 din Legea nr. 317/2004, secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea realizării atribuţiilor privind organizarea şi funcţionarea instanţelor şi parchetelor, au în vedere la momentul soluţionării cererilor de numire a judecătorilor în funcţia de procuror sau a procurorilor în funcţia de judecător, asigurarea unui echilibru între interesul general, respectiv funcţionarea în bune condiţii a instanţelor şi parchetelor şi interesele de ordin personal a celor care solicită aprobarea cererii de numire.
Mai mult, este de arătat că în cursul soluţionării recursului de faţă s-a învederat că recursul declarat de recurentă şi împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 989/2011 a fost respins, irevocabil, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4968 din 12 aprilie 2013.
Nefondate sunt şi criticile vizând temeinicia Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 989/2011, formulate chiar în manieră indirectă şi în prezenta cauză, în care instanţa nu este însă învestită şi cu soluţionarea recursului îndreptat împotriva acestei hotărâri.
În acest context este de arătat că nu pot fi reţinute nici criticile recurentei vizând încălcarea prevederilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, potrivit cu care: "la cererea motivată, judecătorii pot fi numiţi în funcţia de procuror, iar procurorii în funcţia de judecător, prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu respectarea condiţiilor prevăzute în lege".
Independent de împrejurarea de fapt, constând în interpretarea deplin raţională de altfel, dată de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea de Plen nr. 989/2011, în sensul că interdicţia prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, este aplicabilă şi în cazul cererilor judecătorilor de numire în funcţia de procuror, respectiv ale procurorilor de numire în funcţia de judecător, Înalta Curte constată că prin actul atacat în cauză nu au fost nesocotite prevederile art. 61 din acelaşi act normativ.
Şi aceasta întrucât potrivit textului de lege arătat, competenţa exclusivă de apreciere şi evaluare în concret a aspectelor pe baza cărora se poate admite sau nu o cerere de tipul celei formulate şi de recurentă, aparţine autorităţii intimate.
În plus, în reglementarea art. 61 din Legea nr. 303/2004, republicată, îndeplinirea condiţiilor legale pentru numirea în funcţia de judecător sau procuror nu constituie candidaţilor, în mod automat, un drept la numirea în funcţie, ci doar o vocaţie. Consiliul Superior al Magistraturii este cel legal îndrituit a decide de aşa manieră încât să asigure şi un echilibru între interesul public general respectiv buna funcţionare a instanţelor şi parchetelor şi interesele de ordin personal ale celui ce solicită aprobarea cererii de numire.
În fine, cu referire la aceste din urmă aspecte, Înalta Curte reţine legalitatea actului atacat şi raportat la justa evaluare realizată de către intimat, prin hotărârea de plen recurată, în ceea ce priveşte situaţia personală a recurentei. Rezultă că d-na D.M.E. a fost numită în funcţia de procuror începând cu data de 5 iulie 2010, prima cerere de numire din funcţia de procuror în cea de judecător a fost formulată la numai 5 luni de la numirea în funcţie (29 decembrie 2010), motivele familiale invocate fiind aceleaşi şi la momentul la care recurenta, în mod liber a optat pentru postul de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni.
Mai mult, relevanţă prezintă şi împrejurarea că cererea recurentei a fost avizată negativ de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa şi de Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni.
Faţă de toate cele înfăţişate, apreciind că actul atacat este întemeiat şi a fost emis cu respectarea tuturor prevederilor legale aplicabile, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.M.E. împotriva Hotărârii nr. 197/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 5102/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5110/2013. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
