ICCJ. Decizia nr. 5426/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5426/2013
Dosar nr. 7589/1/2012
Şedinţa publică de la 24 mai 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
1. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 234 din 30 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins acţiunea conexată formulată de reclamanţii D.E.A. şi D.R.D. în calitate de mandatar al lui D.Z.A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei cu privire la petitul 3 al cererii introductive de instanţă, este întemeiată, întrucât Comisia nu are competenţa de soluţionare a notificărilor.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii stabilirii cuantumului despăgubirilor, instanţa de fond a reţinut că nici o altă entitate/instanţă judecătorească nu se poate substitui acestor atribuţii stabilite în sarcina Comisiei Centrale prin actul normativ amintit, astfel că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, contravaloarea pretenţiilor de restituire în echivalent nu se va mai stabili în cursul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci după parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Cu privire la decizia din 17 iunie 2010 a cărei anulare se solicită, instanţa de fond a constatat că aceasta este legală şi temeinică, reţinând că prin dispoziţia din 31 mai 2006 emisă de Primăria Municipiului Caransebeş, a fost soluţionată notificarea antecesorului reclamanţilor, prin care acesta a solicitat restituirea în natură a construcţiilor demolate, situate în Caransebeş, cuprins în C.F. nr. 1, nr. top. X/22, Y şi Z/1, cu suprafaţă totală de 37.583 m.p., preluate de stat, prin naţionalizare, iar dosarul aferent acestei dispoziţii a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanşată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
S-a mai arătat în considerente sentinţei atacate că prin dispoziţia nr. 964/2006 emisă de Primăria Municipiului Caransebeş, a fost soluţionată notificarea antecesorului reclamanţilor, D.E.L., acordându-se măsuri reparatorii în echivalent prin titluri de despăgubire în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenurile înscrise în C.F. nr. 2 Caransebeş nr. top. X/22, Y şi Z/1 în suprafaţă de 17.778 m.p., iar prin sentinţa nr. 221/2008 rămasă definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Caransebeş a anulat dispoziţia nr. 964/2006, constatând că imobilele au fost preluate în mod abuziv, respectiv imobilele nr. top. X/22, Y şi Z/1 înscrise în C.F. nr. 1 Caransebeş şi dispunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin titluri de despăgubire pentru imobilele cu nr. top. X/22, Y şi Z/1 înscrise în C.F. nr. 1 Caransebeş în suprafaţă de 37.583 m.p.
În urma acestei sentinţe, Primăria Caransebeş emite dispoziţia din 12 iunie 2009 prin care se acordă măsuri reparatorii pentru terenurile înscrise în C.F. nr. 3, 4 Caransebeş, transnotate în C.F. nr. 2 nr. top. X/22, Y şi Z în suprafaţă de 3 ha şi 7.583 m.p., conform sentinţei amintite, dosarul fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale fiind înregistrat cu nr. 23413/CC, astfel că Primăria Caransebeş a emis două dispoziţii ce privesc acelaşi imobil (pentru construcţii şi teren), cele două dosare de despăgubire, respectiv nr. 23412/CC şi 23413/CC fiind conexate.
Ulterior emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire reclamanţii au formulat obiecţiuni la raportul de evaluare întocmit, obiecţiuni la care societatea de evaluare a răspuns, menţinându-şi punctul de vedere faţă de valoarea menţionată în raportul de evaluare.
De asemenea, instanţa de fond a constatat că şi petitul 2 din acţiunea iniţială, de restituire a terenului notificat, este neîntemeiat, deoarece Secretariatul Comisiei Centrale, în baza art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a analizat dosarele sub aspectul verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, motiv pentru care a procedat la transmiterea la evaluare, iar răspunsul evaluatorului nu poate fi asimilat cu o lipsă de răspuns la obiecţiuni cu atât mai mult cu cât valoarea despăgubirilor în cursul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se stabileşte la momentul efectuării raportului de evaluare, şi nu la momentul soluţionării notificării, aşa cum a solicitat reclamanţii.
În fine, judecătorul fondului a constat că excepţia nulităţii deciziei contestate este neîntemeiată, întrucât aceasta este motivată în fapt şi în drept, fiind emisă în baza unor documente administrative şi hotărâri judecătoreşti irevocabile.
2. Recursurile declarate de reclamanţi
Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat recurs reclamanţii, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamantul D.E.A. a formulat recurs atât împotriva sentinţei nr. 234 din 30 mai 2011, cât şi a încheierilor din 10 ianuarie 2011, 17 ianuarie 2011, 24 februarie 2011, 21 martie 2011, 18 aprilie 2011, 16 mai 2011, 23 mai 2011 pronunţate Curtea de Apel Timişoara.
A. În motivarea recursului său, recurentul D.E.A. arată în esenţă că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală întrucât hotărârea comunicată nu este o copie legală a sentinţei nefiind semnată de judecător, dispozitivul hotărârii nu califică cauza şi nu precizează elementele de identificare ale părţilor, practicaua sentinţei este extinsă reţinând majoritatea aspectelor cauzei prin omiterea nelegală a celor esenţiale cauzei, sentinţa fiind astfel nemotivată.
Cu privire la încheierile de şedinţă atacate, recurentul D.E.A. arată că acestea sunt nelegale, întrucât obiectul cauzei este consemnat în mod greşit ca fiind despăgubiri, iar nu contestaţie împotriva deciziei nr. 8361/2010; nu s-a consemnat data şi modul de depunere al întâmpinării de către pârâtă; nu s-au consemnat şi nu s-au soluţionat toate excepţiile invocate, nu s-au reţinut şi nu s-au soluţionat aspectele invocate prin concluziile scrise; din amânarea pronunţării hotărârii rezultă premeditarea soluţiei adoptate;hotărârea a fost adoptată de către grefierul de şedinţă.
B. În cererea sa de recurs, recurentul D.Z.A. solicită în principal casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în subsidiar solicitând modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii contestaţiei, anulării actului administrative atacat şi obligarea pârâtei la emiterea unei alte decizii de despăgubire, cu refacerea evaluării.
În esenţă, recurentul susţine în esenţă că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât evaluarea întocmită în cauză este eronată, suma stabilită drept despăgubire nu reprezintă valoarea de piaţă la data soluţionării notificării, iar procedura legală de soluţionare a notificării a fost încălcată, decizia de despăgubire fiind emisă anterior soluţionării obiecţiunilor.
II. Hotărârea instanţei de recurs
Prin decizia nr. 3544 din 18 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursurile declarate de D.E.A. şi D.R.D. în calitate de mandatar al lui D.Z.A., ca nefondate.
A. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul-reclamant D.E.A., Înalta Curte a constatat că motivele invocate de acesta atât cu privire la nelegalitatea sentinţei civile nr. 234/2011 a Curţii de Apel Timişoara, cât şi cu privire la încheierile interlocutorii de şedinţă din 10 ianuarie 2011, 17 ianuarie 2011, 24 februarie 2011, 21 martie 2011, 18 aprilie 2011, 16 mai 2011 şi 23 mai 2011, nu constituie motive de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Astfel, faptul că sentinţa comunicată recurentului nu este semnată de judecător, nu reprezintă un motiv de nelegalitate, semnătura judecătorului regăsindu-se în sentinţa aflată la dosar; tot astfel, modul în care a fost întocmită practicaua sentinţei sau menţiunile din aceasta şi din închirierile enumerate nu reprezintă motive de nelegalitate care pot duce la modificarea sau casarea sentinţei ci eventual ele puteau constitui obiectul unor cereri de completare sau modificare a acestora în condiţiile procedurale, pe parcursul procesului. Cât priveşte susţinerea recurentului-pârât în sensul că dispozitivul sentinţei nu este complet cu privire la obiectul cauzei, aceasta nu poate constitui motiv de recurs, ci eventual obiectul unei cereri formulate în condiţiile art. 2811 C. proc. civ.
B. În recursul său, recurentul-reclamant D.Z.A. a susţinut în esenţă că evaluarea întocmită în cauză prin care a fost stabilită valoarea despăgubirilor, nu corespunde realităţii, deoarece nu reprezintă valoarea de piaţă la data soluţionării notificării.
Sub acest aspect, Înalta Curte a reţinut că prin adoptarea Legii nr. 247/2005 a fost reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu pot fi restituite în natură şi totodată a fost înfiinţată entitatea competentă, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti pentru analizarea şi stabilirea cuantumului fiscal al despăgubirilor (Titlul VII din Legea nr. 247/2005).
Altfel spus, nici o altă autoritate nu se putea substitui acestui organism pentru stabilirea despăgubirilor datorate.
În aceste condiţii şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 a fost emisă şi dispoziţia nr. 8361/2010 a cărei anulare a fost solicitată în prezenta cauză.
Astfel, în urma finalizării procedura de evaluare, raportul de evaluare având ca obiect imobilul compus din teren în suprafaţă de 2 ha şi 7.583 m.p. şi construcţii demolate şi evidenţiate în C.F. nr. 4 şi C.F. nr. 2 Caransebeş nr. top. X/22, Y şi Z/1, a fost comunicat recurentului-reclamant, fiind astfel respectate dispoziţiile legale ale pct. 16-13 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În urma comunicării raportului de evaluare, recurentul-reclamant a formulat obiecţiuni la care evaluatorul a răspuns, menţinându-şi punctul de vedere cu privire la valoarea iniţial stabilită. Aşa fiind, în mod corect instanţa fondului a constatat că evaluarea despăgubirilor datorate a fost legal făcută cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute în Legea nr. 247/2005.
Printr-un alt motiv de recurs, recurentul-reclamant a mai susţinut că hotărârea recurată nu este motivată în fapt şi în drept.
Curtea constată că şi acest motiv de recurs este nefondat, având în vedere că din cuprinsul sentinţei recurate rezultă cu certitudine că motivarea acesteia răspunde cerinţelor prevăzute în art. 261 C. proc. civ.
Rezultă astfel din considerentele sentinţei că instanţa a analizat pe larg atât situaţia de fapt, cât şi raportarea acesteia la cadrul legal aplicabil.
În ceea ce priveşte susţinerea făcută în recurs cu privire la dispozitivul sentinţei recurate, în sensul că acesta nu este complet şi că nu face referire la obiectul acţiunii, instanţa de recurs a constatat că această susţinere nu poate constitui un motiv de recurs în sensul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., ci eventual obiectul unei cereri separate făcute în baza dispoziţiilor art. 2811 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare D.Z.A., întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei, contestatorul susţine, în esenţă, că instanţa de recurs a omis să cerceteze două motive de recurs şi anume:
- instanţa de fond s-a pronunţat asupra unei excepţii fără a o pune în discuţia părţilor, ceea ce în opinia contestatorului ducea la casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare;
- respingerea de către instanţa de fond a administrării unei probe esenţiale procesului, respectiv evaluarea bunului printr-o expertiză judiciară.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de contestator în motivarea contestaţiei în anulare „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie (…) când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Prin decizia contestată Înalta Curte a respins recursul declarat de D.Z.A., ca nefondat.
Cererea de recurs a fost întemeiată de către recurenţi pe motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Analizând considerentele expuse de instanţa de recurs în motivarea soluţiei mai susmenţionate, Înalta Curte constată că argumentele aduse de recurenţi în susţinerea motivelor de recurs au fost grupate şi cercetate inclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de recurs răspunzând criticilor subsumate de recurenţi motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi care sunt vizate prin prezenta contestaţie în anulare, a reţinut că nicio autoritate nu se putea substitui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor datorate, având în vedere că prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, a fost instituită o procedură specială în acest sens, care în cazul recurenţilor a fost urmată şi respectată.
Prin acest raţionament, instanţa de recurs a răspuns practic şi criticii legate de aspectul inadmisibilităţii stabilirii cuantumului despăgubirilor pe cale judecătorească. De altfel, inadmisibilitatea invocată de pârâtă prin întâmpinare nu reprezintă o excepţie peremtorie, care să presupună respingerea cererii de chemare în judecată, fără a se mai intra în cercetarea fondului, astfel cum încearcă să inducă instanţei contestatorul. Aceasta a fost formulată ca o simplă apărare de fond, la care reclamanţii au şi răspuns în faţa primei instanţe prin concluziile scrise aflate la dosar fond nr. 1316/59/2010, apărare analizată atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de recurs.
În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând respingerea administrării probei cu expertiză, despre care contestatorul afirmă că instanţa de recurs a omis să îl cerceteze, Înalta Curte constată că şi la această critică s-a răspuns, reţinându-se în considerentele deciziei că recurentul-reclamant a formulat obiecţiuni la raportul de evaluare la care evaluatorul a răspuns, menţinându-şi punctul de vedere cu privire la valoarea stabilită iniţial, instanţa de fond menţionându-se, în mod corect, că evaluarea a fost legal efectuată.
De altfel, în interpretarea dispoziţiilor art. 318 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ., doctrina şi jurisprudenţa au stabilit, neechivoc, faptul că instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin motivul de casare, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, important fiind ca din analiza efectuată să reiasă motivarea soluţiei la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului.
Prin urmare, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută în cauză, ipoteza textului art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocat ca motiv al contestaţiei în anulare şi, pentru considerentele arătate, va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge contestaţia în anulare formulată de D.Z.A., împotriva deciziei nr. 3544 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5417/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5439/2013. Contencios. Acţiuni împotriva... → |
|---|
