ICCJ. Decizia nr. 5637/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5637/2013
Dosar nr. 61/45/2012
Şedinţa publică de la 7 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cadrul procesual
Prin acţiune înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, reclamantul P.V. a formulat, în contradictoriu cu A.N.I. contestaţie împotriva raportului de evaluare nr. 130813/G/II din 28 decembrie 2011 întocmit de A.N.I.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 11 martie 2011, A.N.I. (A.N.I.) s-a sesizat din oficiu cu privire la evaluarea averii sale, în temeiul art. 12 din Legea nr. 176/2010.
Prin raportul contestat s-a reţinut că „între modificările intervenite în averea d-lui P., în timpul în care a exercitat funcţia de agent în cadrul I.J.P.F. Vaslui, în perioada 2006-2010 şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă, există o diferenţă semnificativă în cuantum de 122.839,68 lei, echivalentul sumei de 28.567,36 euro, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010 urmând a fi sesizată Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iaşi ” .
În opinia reclamantului, raportul de evaluare este lovit de nulitate absolută, întrucât sesizarea s-a făcut cu rea - credinţă, iar actele întocmite sunt nule, potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, deoarece nu a fost informat şi invitat pentru a-şi spune un punct de vedere, conform art. 14 din lege, în condiţiile în care, la data de 18 martie 2011 era arestat preventiv şi nu se afla la domiciliu.
Raportul este şi netemeinic deoarece inspectorii nu au avut în vedere toate drepturile băneşti pe care le-a încasat ca urmare a activităţii sale la I.J.P.F. Vaslui, respectiv suma de 107.878,41 de lei în loc de 68.697 şi au calculat în mod greşit cheltuielile pe care le-a făcut. In fapt, diferenţa ar fi de 9.561 lei, mult sub limita diferenţelor semnificative, în sensul art. 18 din lege.
Pârâta A.N.I. nu a formulat, în termen legal, întâmpinare dar a invocat oral în faţa instanţei excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, excepţie invocată din oficiu şi de curtea de apel.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 82 din 5 martie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibili taţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea reclamantului P.V. în contradictoriu cu pârâta A.N.I., ca inadmisibilă.
Deliberând cu prioritate asupra excepţiei, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin raportul de evaluare nr. 130813/G/II din 28 decembrie 2011 întocmit de A.N.I. s-a dispus „sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iaşi, în vederea începerii acţiunii de control şi constatării diferenţei semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind averea deţinută de dl. P.V. şi a stării de incompatibilitate a acestuia, potrivit art. 17 alin. (6) din acelaşi act normativ.”
Analizând prevederile legale incidente în cauză, prima instanţă a reţinut că nul pot fi primite susţinerile reclamantului, în sensul că raportul de evaluare se poate contesta direct la instanţa de contencios administrativ în această etapă a procedurii privind controlul averii sale, conform art. 17 alin. (7) din Legea nr. 176/2010, potrivit cu care dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător, dispoziţii care; prevăd ca modalitate de contestare a raportului de evaluare, contestaţia.
În opinia primei instanţe, dacă la evaluarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se prevede în mod clar şi expres calea de atac, respectiv contestaţia, în ceea ce priveşte evaluarea averilor, legiuitorul prin sintagma „se aplică corespunzător” induce clar ideea că pot fi aplicate dispoziţiile compatibile cu această procedură şi că raportul poate fi contestat, însă cu respectarea procedurii speciale.
Potrivit art. 103 din Legea nr. 115/1996 cu modificările şi completările ulterioare,persoana a cărei avere este supusă controlului va putea produce în faţa comisiei de cercetare probe în apărare sau va putea solicita administrarea acestora de către comisia de cercetare.
Prin urmare, teza reclamantului nu poate fi acceptată, deoarece ar însemna să fie derulate două proceduri în paralel, prin care să se controleze acelaşi act administrativ, or, procedura din cadrul comisiei de cercetare, cea prevăzută de Legea nr. 115/1996, este una specială, care în mod obligatoriu precede procedurii în faţa instanţei de contencios administrativ, fiind lipsit de orice raţiune a accepta suprapunerea celor două proceduri.
În ceea ce priveşte o eventuală suspendare a procedurii în faţa comisiei invocată de reclamant, s-a reţinut că o astfel de ipoteză nu este prevăzută de nicio dispoziţie legală, neputând fi primită de instanţă.
Procedura în faţa comisiei este obligatorie şi nu facultativă, textul de lege stipulând clar că rapoartele de evaluare, transmise comisiei de cercetare a averilor prevăzute în Legea nr. 115/1996 vor fi obligatoriu evaluate de aceasta .
Pe de altă parte, prima instanţă a reţinut că inadmisibilitatea acţiunii rezultă implicit şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 415/2010, care a declarat neconstituţională fosta lege de funcţionare a A.N.I., Legea nr. 144/2007, care prevedea o procedură similară.
În aprecierea primei instanţe, un alt considerent pentru care acţiunea reclamantului este inadmisibilă rezidă din faptul că raportul de evaluare nu este un act administrativ, în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru că nu dă naştere, nu stinge, nu modifică nici un raport juridic, ci este doar o sesizare de la un organ administrativ la un alt organ administrativ - jurisdicţional.
Prin raportul de evaluare nu se ia vreo măsură faţă de reclamant şi nici nu îi incumbă vreo obligaţie, ci se dispune exclusiv sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iaşi, numai aceasta putând sesiza instanţa de contencios administrativ prin ordonanţă, iar nu reclamantul prin contestaţie la raport.
Prima instanţă a respins susţinerile reclamantului referitoare la natura actului atacat, act intitulat „Raport de evaluare”, făcând distincţia dintre raportul prevăzut de art. 17 şi raportul prevăzut de art. 21 din lege.
Chiar dacă în ambele situaţii, atât în cadrul cercetării averilor, cât şi al constatării incompatibilităţilor, se prevede, ca şi finalitate a procedurii administrative, obligativitatea întocmirii unui raport de evaluare, se prevede expres posibilitatea contestării acestui raport doar în situaţia constatării incompatibilităţilor.
În aprecierea primei instanţe, raportul de evaluare întocmit în cazul constatării unei incompatibilităţi nu este urmat de o altă procedură administrativă ca în cazul raportului de evaluare din cadrul cercetării averilor şi produce efecte faţă de persoana declarată incompatibilă, cele două situaţii fiind distincte iar procedura în cazul lor este doar parţial similară, sub aspectul obligaţiei ANI de a întocmi un raport de evaluare.
Însă, ulterior întocmirii, se prevede expres posibilitatea în cazul primei situaţii de a contesta raportul de evaluare în instanţa de contencios administrativ, iar în cazul celei de a doua se mai prevede o altă etapă obligatorie care nu poate fi suprimată sau eludată, raportul de evaluare fiind întâi analizat de Comisia de cercetare a averilor, doar la finalizarea procedurii în faţa comisiei putând fi sesizată instanţa de contencios administrativ.
Pe de altă parte, prima instanţă a avut în vedere şi dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004, reţinând că în această etapă este inadmisibil ca instanţa să analizeze în vreun fel legalitatea raportului de evaluare ce are doar un caracter preparator, acesta putând fi analizat de instanţa de contencios administrativ doar în situaţia în care Comisia va da o ordonanţă prin care va hotărî potrivit art. 104 trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat.
Mai mult, în situaţia în care comisia va aprecia că provenienţa bunurilor este justificată se va dispune clasarea cauzei, astfel că reclamantul nu va mai avea nici un motiv să conteste acest raport de evaluare.
3. Recursul declarat de P.V.
Împotriva sentinţei curţii de apel a formulat recurs reclamantul P.V., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut că s-au interpretat greşit prevederile legale aplicabile, respectiv dispoziţiile art. 17 alin. (7) din Legea nr. 176/2010 care trimit la dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, normă care conferă posibilitatea contestării raportului de evaluare, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ.
Recurentul a combătut şi considerentul referitor la suprapunerea celor două proceduri paralele - la comisia de cercetare a averilor şi la instanţă - susţinând că aceasta este posibilă, urmând ca pe perioada derulării procedurii judiciare să se dispună, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., suspendarea procedurii la comisia de cercetare a averilor.
O critică distinctă vizează natura juridică a actului atacat, potrivit recurentului, raportul de evaluare încadrându-se pe deplin în definiţia actului administrativ.
4. Apărările A.N.I.
Prin întâmpinarea formulată la data 7 iunie 2013, calificată de instanţă în raport de momentul procesual respectiv, ca reprezentând concluzii scrise, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat susţinând, în principal, că raportul atacat nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reprezentând doar un act de sesizare a Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iaşi care îşi derulează activitatea potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 115/1996.
Intimata a mai susţinut că interpretarea pe care recurentul o dă dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 echivalează practic cu suprimarea procedurii speciale şi face inutilă însăşi existenta comisiilor de cercetare a averilor constituite la nivelul curţilor de apel.
5. Procedura derulată în recurs
În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi.
După rămânerea în pronunţare asupra recursului, prin registratura instanţei, s-au depus dovezile care atestă plata taxei judiciare de timbru. Deşi în adresa de înaintare a acestora s-a menţionat de către recurent că nu a fost citat cu respectarea termenului de 15 zile, primind citaţia la data de 3 iunie 2013, Înalta Curte observă că pe numele său s-au emis două citaţii, cea dintâi fiind afişată la data de 7 mai 2012 la domiciliul ales prin acţiunea judiciară (la cabinetul avocatului), în condiţii de regularitate procedurală.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentului, a apărărilor din concluziile scrise, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.
Obiectul acţiunii judiciare formulate de recurentul - reclamant P.V. vizează anularea raportului de evaluare nr. 130813/G/II/28 decembrie 2011 întocmit de A.N.I., prin care s-ai dispus sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Culţii de Apel Iaşi, în vederea începerii acţiunii de control şi constatării diferenţei semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind averea deţinută de acesta şi a stării de incompatibilitate, potrivit art. 17 alin. (6) din acelaşi act normativ.
Analizând prevederile legale incidente, prima instanţă a ajuns la concluzia «că raportul de evaluare nu se poate contesta direct la instanţa de contencios administrativ, ci numai odată cu actul final al Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Iaşi, neavând trăsăturile unui act administrativ».
Această concluzie este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.
Prevederile legale interpretate diferit de părţi au următorul cuprins:
Art. 17:
Alin. (1) „Dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în scris, ori, în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la confirmarea de primire a informării de către persoana care face obiectul evaluării, sunt identificate în continuare, pe baza datelor şi informaţiilor existente la dispoziţia inspectorului de integritate, diferenţe semnificative în sensul prevederilor art. 18, inspectorul de integritate întocmeşte un raport de evaluare”.
Alin. (7) „Dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător”.
Art. 22:
„(1) Persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilităţii în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrativ.
(2) Dacă raportul de evaluare a conflictului de interese nu a fost contestat în termenul prevăzut la alin. (1) la instanţa de contencios administrativ, Agenţia sesizează, în termen de 6 luni, organele competente pentru declanşarea procedurii disciplinare, precum şi, dacă este cazul, instanţa de contencios administrativ, în vederea anulării actelor emise, adoptate sau întocmite cu încălcarea prevederilor legale privind conflictul de interese”.
În esenţă, teza recurentului porneşte de la premisa că, nefăcând nicio distincţie între cele două tipuri de rapoarte întocmite de inspectorii de integritate, art. 22 alin. (1) precitat îi conferă dreptul de a ataca direct la instanţa de contencios administrativ raportul de evaluare asupra averii, pe perioada cercetării legalităţii acestuia, procedura derulată de Comisia de cercetare a averii urmând a fi suspendată.
Deşi Înalta Curte admite că tehnica de legiferare utilizată la elaborarea normelor citate ridică reale probleme de identificare a dispoziţiilor care se aplică „în mod corespunzător”, totuşi consideră că interpretarea dată de prima instanţă este raţională, fiind în acord cu voinţa legiuitorului. Nu există nici un argument logic în sensul ideii că instanţa de judecată poate să se pronunţe în această fază a procedurii asupra caracterului justificat ori nejustificat al dobândirii averii de către recurentul - reclamant, câtă vreme este obligatorie etapa cercetării averii de către Comisia omonimă din cadrul Curţii de Apel Iaşi care pronunţă o ordonanţă motivată, potrivit art. 104 din Legea nr. 115/1996, prin care poate dispune trimiterea cauzei spre soluţionare instanţei de judecată dar şi clasarea cauzei, atunci când constată că provenienţa bunurilor este justificată.
Este, astfel, corect considerentul primei instanţe care subliniază că raportul atacat este un simplu act de sesizare al Comisiei de cercetare a averilor, neîndeplinind condiţiile legale pentru a fi considerat act administrativ întrucât, prin el însuşi, nu are aptitudinea de a produce efectele juridice ale actului final al procedurii.
De asemenea, constatarea stării de incompatibilitate, la care se referă raportul de evaluare atacat, depinde cu necesitate de rezultatul acţiunii de control ce va fi derulată de aceeaşi Comisie, potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 115/1996.
Ca urmare, nefiind identificate motive care să atragă reformarea sentinţei, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de faţă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.V. împotriva sentinţei nr. 82 din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 963/2013. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 111/2013. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
