ICCJ. Decizia nr. 6258/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6258/2013
Dosar nr. 15/2/2012
Şedinţa publică de la 20 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii M.V., C.M., C.N., I.L., L.M. şi I.L. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
- anularea adresei din 2011 a ministrului justiţiei ce reprezintă răspunsul pârâtului la contestaţia pe care a formulat-o în conformitate cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 împotriva art. 13 din Ordinul nr. 2100/ C din 12 octombrie 2011 al ministrului justiţiei;
- modificarea art. 13 din Ordinul nr. 2100/ C din 12 octombrie 2011 al ministrului justiţiei, în sensul de a se dispune plata de îndată a sumelor reprezentând diferenţe salariale rezultate din aplicarea acestui ordin în favoarea reclamanţilor, începând cu data de 1 ianuarie 2010 şi până la plata lor efectivă;
- obligarea pârâtului, în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004, la plata dobânzii legale, calculată la aceste diferenţe salariale neacordate până în prezent, ca urmare a nerespectării obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului prin sentinţa civilă nr. 5183 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, dobândă solicitată pe perioada 16 ianuarie 2011 şi până la achitarea acestor sume.
Prin sentinţa civilă nr. 770 din 6 februarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanţii M.V., C.M., C.N., I.L., L.M. şi I.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanţii, judecători în cadrul Tribunalului Călăraşi, au solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, anularea adresei din 2011 prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva art. 13 din Ordinul nr. 2100/ C din 12 octombrie 2011 şi modificarea art. 13 din ordinul menţionat, în sensul de a dispune plata de îndată a sumelor reprezentând diferenţele salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu 1 ianuarie 2010 şi până la plata lor efectivă şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculată la aceste diferenţe salariale neacordate ca urmare a nerespectării obligaţiei stabilite prin sentinţa civilă nr. 5183 din 16 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti pentru perioada 16 ianuarie 2011 şi până la achitarea acestora; că diferenţele salariale pe care le solicită reclamanţii sunt rezultatul sentinţei civile nr. 5183/16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost obligat Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare pe anul 2010; că ordinul contestat din 2011 a fost emis ca urmare a pronunţării sentinţei Tribunalului Călăraşi nr. 2323 din 8 noiembrie 2007 prin care au fost recunoscute dreptul la indexările anuale pe 2007, iar prin Ordinul contestat s-au stabilit noile indemnizaţii de încadrare brută pentru reclamanţi.
S-a mai reţinut de către instanţă că potrivit prevederilor O.U.G. nr. 45/2010 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii ce au ca obiect acordarea de drepturi salariale din sectorul bugetar, modificată prin O.U.G. nr. 113/2010, în cazul hotărârilor judecătoreşti executorii până la 31 decembrie 2010, prin care s-au acordat drepturi de natură salarială, plata acestora se face eşalonat în 3 tranşe, respectiv în anii 2012, 2013 şi 2014.
Se arată în considerentele hotărârii atacate că actele normative menţionate au fost adoptate de Guvernul României în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, că la data de 12 decembrie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii, plată ce se va realiza după o procedură de executare prevăzută de lege; că art. 13 din Ordinul din 2011 nu a făcut decât să stabilească plata sumelor ce reprezintă diferenţele salariale ale reclamanţilor şi modul de plată eşalonat în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 45/2010 şi ale Legii nr. 230/2011, astfel încât nu se pot susţine argumentele reclamanţilor referitoare la nelegalitatea dispoziţiilor legale contestate.
Se mai arată că prin dispozitivul sentinţei civile nr. 5183 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus anularea parţială a Ordinul ministrului justiţiei nr. 459/ C din 9 februarie 2010, iar Ministerul Justiţiei a fost obligat să emită un nou ordin de salarizare, cu luarea în calcul, la stabilirea indemnizaţiei de încadrare brută, a indexărilor recunoscute reclamanţilor prin sentinţa civilă nr. 2323 din 8 noiembrie 2007 a Tribunalului Călăraşi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii M.V., C.M., C.N., I.L., L.M. şi I.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere că, deşi în acţiunea formulată reclamanţii au arătat motivele pentru care drepturile cuvenite pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 01 noiembrie 2011 nu se încadrează în dispoziţiile O.U.G. nr. 71/2009 pentru plata eşalonată, totuşi instanţa de fond nu a analizat aceste motive, însuşindu-şi în mod automat punctul de vedere al pârâtului Ministerul Justiţiei.
Arată recurenţii că instanţa de fond a reţinut că drepturile cuvenite pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 01 noiembrie 2011 sunt drepturi cuvenite în baza sentinţei civile nr. 2323 din 08 noiembrie 2007 a Tribunalului Călăraşi, însă această motivare este greşită, deoarece din art. 13 al ordinului rezultă că diferenţele salariale restante rezultă din aplicarea acestui ordin şi nu a unei hotărâri judecătoreşti care să fi avut ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sector bugetar, aşa cum prevede O.U.G. nr. 45/2010.
Mai arată recurenţii că prin sentinţa civilă nr. 5183 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti nu s-a dispus acordarea unor drepturi salariale pentru reclamanţi, pentru a fi aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 45/2010, ci a fost obligat Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin - act administrativ - în conformitate cu legea, astfel că drepturile cuvenite pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 01 noiembrie 2011, chiar dacă au natură salarială, au caracterul de „despăgubiri" aşa cum prevede art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar acestea nu intră în sfera de aplicare a O.U.G. nr. 45/2010, aşa cum nu intră nici despăgubirile constând în drepturi salariale prevăzute de C. muncii în caz de anulare a deciziilor de desfacere a contractul de muncă.
Se mai arată în motivele de recurs că în art. 13 din Ordinul nr. 2100/C/2011 al Ministerului Justiţiei s-a dispus plata eşalonată conform O.U.G. nr. 45/2010 a diferenţelor salariale rezultate din aplicarea acestui ordin şi pentru perioada 01 ianuarie 2011 - 31 octombrie 2011, perioadă de salarizare care nu a fost supusă nici unei proceduri judiciare pentru a se putea vorbi de existenţa unei hotărâri judecătoreşti aşa cum prevede O.U.G. nr. 45/2010; că, cel puţin pentru această perioadă nu există nici o hotărâre judecătorească de obligare a pârâtului la plata diferenţelor salariale, condiţie prevăzută de O.U.G. nr. 45/2010; că obligaţia de plată a acestora rezultă din art. 2, 4, 7 şi 10 ale Ordinului nr. 2100/C/2011, deci dispoziţiile O.U.G. nr. 45/2010 nu se aplică acestei perioade şi din acest motiv.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Înalta Curte constată că în speţă instanţa a fost sesizată cu soluţionarea unei cereri prin care reclamanţii au solicitat, î n contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, anularea adresei din 2011 prin care Ministerul Justiţiei a răspuns la contestaţia reclamanţilor, precum şi modificarea art. 13 din Ordinul nr. 2 100/ C din 12 octombrie 2011, în sensul de a se dispune plata de îndată a sumelor reprezentând diferenţele salariale rezultate din aplicarea ordinului.
Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, diferenţele salariale solicitate de către reclamanţi nu rezultă din aplicarea Ordinului nr. 2100/ C din 12 octombrie 2011, ci a sentinţei civile nr. 5183 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a dispus anularea parţială a Ordinul ministrului justiţiei nr. 459/ C din 09 februarie 2010 şi a fost obligat Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare pe anul 2010, cu luarea în considerare la stabilirea indemnizaţiei de încadrare brută lunară a indexărilor recunoscute reclamanţilor prin sentinţa civilă nr. 2323 din 8 noiembrie 2007 a Tribunalului Călăraşi.
Aşadar, aceste drepturi salariale au la origine sentinţa Tribunalului Călăraşi, prin car e le-a fost recunoscut reclamanţilor dreptul la indexările anuale pe anul 2007, Ordinul nr. 2100/C/2011 fiind doar actul prin care li s-a stabilit acestora noile indemnizaţii de încadrare brută.
Prin urmare, în speţă sunt deplin aplicabile prevederile O.U.G. nr. 45/2010, modificată şi completată, fiind îndeplinite toate condiţiile impuse de acest act normativ, cât timp sumele datorate de Ministerul Justiţiei constau în drepturi de natură salarială, obţinute de către personalul din sectorul bugetar în temeiul unui titlu executoriu.
Prin art. 13 din Ordinul nr. 2100/C/2011, a cărui modificare au solicitat-o reclamanţii, s-a stabilit în mod corect că plata sumelor reprezentând diferenţele salariale ale reclamanţilor se va face eşalonat, având în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 45/2010.
În conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 45/2010 pentru modificarea art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 113/2010, în cazul hotărârilor judecătoreşti devenite executorii până la data de 31 decembrie 2010, prin care s-au acordat drepturi de natură salarială personalului din sectorul bugetar, plata acestora urmează a fi realizată în mod eşalonat, creanţele devenind exig ibile în mod fracţionat, în cele trei tranşe prevăzute de lege (2012, 2013, 2014), astfel că prima tranşă de 34% din sumele datorate, devenea exigibilă în anul 2012, aspecte aduse la cunoştinţa reclamanţilor prin adresa a cărei anulare s-a solicitat în prezenta cauză.
O.U.G. nr. 113/2010 a fost adoptată de Guvernul României în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, fiind avută în vedere influenţa substanţială asupra bugetului de stat pe care ar avea o executarea titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a ordonanţei, mergând până la imposibilitatea menţinerii echilibrelor bugetare şi nerespectarea angajamentelor interne şi internaţionale ale României.
Aceste acte normative speciale au fost adoptate tocmai pentru a evita crearea de blocaje în activitatea unor instituţii angrenate în numeroase proceduri judiciare, expuse oricând unor proceduri de executare silită, care în situaţia ignorării acestor dispoziţii speciale şi derogatorii pot duce la afectarea gravă a activităţii acestor instituţii şi, în ultimă instanţă, a interesului public pe care acestea îl deservesc.
Ulterior, la data de 12 decembrie 2011, a intrat în vigoare Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariate personalului din sectorul bugetar prin care s-a modificat art. 1 al ordonanţei după cum urmează:
„(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a). în anul 2012 se plăteşte 5% din valoarea titlului executoriu:
b). în anul 2013 se plăteşte 10% din valoarea titlului executoriu;
c). în anul 2014 se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu,
d). în anul 2015 se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu;
e). în anul 2016 se plăteşte 35% din valoarea titlului executoriu."
Reclamanţii au invocat faptul că diferenţele salariale solicitate sunt rezultate din aplicarea Ordinului nr. 2100/ C din 12 octombrie 2011 şi nu dintr-o hotărâre judecătorească având ca obiect drepturi salariale restante, aşa cum prevede O.U.G. nr. 71/2009, pentru a se face plata eşalonată a acestor drepturi, solicitând modificarea ordinului în sensul ca plata să fie făcută de îndată.
Înalta Curte constată astfel că recurenţii-reclamanţi nu sunt nemulţumiţi de modul de calcul al drepturilor salariale restante, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2100/C/2011 în baza sentinţei civile nr. 5183/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ci de faptul că pentru drepturile cuvenite pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 01 noiembrie 2011 s-a dispus plata eşalonată conform O.U.G. nr. 71/2009, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 45/2010.
Or, Ordinul supus cenzurii instanţei de contencios administrativ în prezenta cauză a fost emis în baza Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, precum şi a Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 şi a O.U.G. nr. 45/2010 pentru modificarea art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Înalta Curte are în vedere faptul că în mod corect a reţinut instanţa de fond că art. 13 din Ordinul nr. 2100/C/2011 nu a făcut decât să stabilească plata sumelor ce reprezintă diferenţele salariale ale reclamanţilor şi modul de plată eşalonat în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 45/2010 şi ale Legii nr. 230/2011, astfel încât nu se pot susţine argumentele reclamanţilor referitoare la nelegalitatea dispoziţiilor legale contestate.
Înalta Curte constată că recurenţii au învederat în motivele de recurs că ordinul emis în baza sentinţei civile nr. 5183/2010 a Curţii de Apel Bucureşti s-a conformat dispoziţiilor acestei sentinţe, stabilind salariile ce li se cuveneau începând cu 01 ianuarie 2010, precum şi faptul că drepturile cuvenite pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 01 octombrie 2011, chiar dacă au natură salarială, au caracterul de despăgubiri, aşa cum prevede art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, criticând faptul că prin ordinul contestat s-a dispus plata eşalonată a diferenţelor salariale rezultate din aplicarea acestui ordin, conform O.U.G. nr. 45/2010.
În raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că argumentele recurenţilor-reclamanţi nu atestă nelegalitatea actelor administrative atacate.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii M.V., C.M., C.N., I.L., L.M. şi I.L. împotriva sentinţei civile nr. 770 din 6 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6203/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6432/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
