ICCJ. Decizia nr. 6432/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6432/2013
Dosar nr. 5556/2/2011
Şedinţa publică de la 27 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC N. SRL a chemat în judecată pe pârâtul I.G.P.R. - Direcţia de Ordine Publică, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la reînnoirea licenţei de funcţionare, reînnoită, respectiv obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este beneficiara unei licenţe de funcţionare, obţinută în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor; că de la data dobândirii licenţei şi până în prezent, reclamanta nu a avut niciun fel de incident care să atragă sancţionarea unităţii sale, în legătură cu licenţa arătată mai sus; că în anul 2008 licenţa i-a fost reînnoită pentru o perioadă de 3 ani, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 333/2003, în conformitate cu Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1010 din 25 iunie 2004, pârâtul constatând că erau întrunite condiţiile cerute de lege.
A mai arătat reclamanta că, de la obţinerea licenţei şi până la data promovării acţiunii, nici pârâtul şi nici instanţa de judecată nu au dispus anularea licenţei; că opţiunea cu privire la reînnoirea licenţei nu este o prerogativă exclusivă a pârâtului, aceasta realizându-se condiţionat doar de prezentarea documentelor necesare reînnoirii licenţei; că, deoarece funcţionarul căruia i-au fost prezentate cererea de reînnoire a licenţei şi înscrisurile doveditoare a refuzat să preia înscrisurile prezentate, reclamanta s-a adresat cu o plângere prealabilă pârâtului, prin care a solicitat remedierea situaţiei şi soluţionarea cererii de reînnoire, I.G.P.R. - lui prezentându-i-se întreaga documentaţie necesară reînnoirii licenţei, pe care însă a refuzat să o primească, cu motivarea că documentaţia nu poate fi adresată direct acestei instituţii, ci prin Registratura I.P.J. Timiş.
A arătat reclamanta că pârâtul confundă obţinerea licenţei şi procedura necesară obţinerii licenţei cu procedura în cazul reînnoirii licenţei, precum şi faptul că se bucură de garanţiile regăsite în cuprinsul art. 14 din C.E.D.O., respectiv art. 2 din Protocolul 12 al C.E.D.O., respectiv dreptul de a nu fi discriminat şi de a beneficia de tratament egal, pentru situaţii analoage, îndeplinind toate condiţiile pentru reînnoirea licenţei, prezentând în termenul legal documentaţia pentru reînnoirea acesteia.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 6799 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC N. SRL, în contradictoriu cu pârâtul I.G.P.R. - Direcţia de Ordine Publică, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că reclamanta se plânge prin prezenta acţiune împotriva refuzului nejustificat al autorităţii pârâte de a-i soluţiona cererea, respectiv de a emite actul administrativ solicitat (licenţa reînnoită), o ri, chiar dacă se reţine ca fiind dovedită depunerea cererii de reînnoire a licenţei (a se vedea „răspunsul” de la fila 11), Curtea nu poate aprecia că în cauză este vorba de un refuz de soluţionare a cererii, întrucât reclamantei i s-a comunicat un răspuns la cererea sa, chiar dacă acesta nu a fost unul favorabil.
S-a apreciat că, cu atât mai puţin se poate constata că ar fi vorba de un refuz nejustificat de emitere a actului administrativ, câtă vreme din actele dosarului rezultă că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege în acest sens, chiar dacă acest aspect a fost constatat abia cu ocazia examinării documentaţiei depuse în vederea reînnoirii licenţei şi nu la data solicitării licenţei iniţiale.
S-a reţinut de către instanţă că, paza obiectivelor, bunurilor, valorilor etc. nu constituie obiectul unic (şi nici măcar principal) de activitate al societăţii reclamante, astfel cum impun dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 333/2003 şi ale art. 9 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1010/2004, ori, îndeplinirea condiţiilor pentru deţinerea licenţei trebuie să subziste pe tot parcursul valabilităţii acesteia, precum şi la momentul reînnoirii sale.
Faţă de aceste împrejurări, Curtea a constatat că prezenta acţiune nu este întemeiată în raport cu prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care a respins-o.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC N. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că un prim motiv de recurs pe care reclamanta înţelege să-l formuleze este cel prevăzut de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., potrivit căruia instanţa de control judiciar poate analiza dosarul sub toate aspectele şi poate constata gravele încălcări ale principiilor de drept, pe de o parte, parţialitatea instanţei de fond, nelegalitatea, dar şi netemeinicia hotărârii atacate.
Recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond a încălcat principiile contradictorialităţii şi oralităţii şi a admis înscrisuri la dosar după încheierea dezbaterilor, fără ca acestea să fie puse în discuţia părţilor; că se face vorbire despre o întâmpinare care a fost depusă în data de 15 noiembrie 2011, or, instanţa de fond a încheiat dezbaterile la termenul din 9 noiembrie 2011, ceea ce confirmă faptul că la data judecării cauzei pârâtul nu-şi exprimase nicio poziţie procesuală, achiesând implicit la cererea reclamantului.
Se mai arată în motivele de recurs că întâmpinarea de care face vorbire şi de care a ţinut cont instanţa de fond a fost depusă în afara termenului expres prevăzut de imperativul art. 1141 alin. (3) C. proc. civ., cu consecinţa decăderii arătată expres în cuprinsul art. 103 alin. (1) C. proc. civ.; astfel că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică pentru că încalcă dispoziţiile art. 6 la C.E.D.O., cu raportare directă la dispoziţiile art. 114 1alin. (3) C. proc. civ., art. 118 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 103 C. proc. civ.
Subliniază recurenta că judecătorul fondului tinde să acrediteze ideea că reclamantul a luat cunoştinţă de întâmpinare, face vorbire despre încuviinţarea probei cu înscrisuri, solicitată de reclamantă, or, aşa cum se vede din dosarul instanţei de fond, înscrisul numit întâmpinare nu a fost comunicat reclamantei, a stat la baza hotărârii, a fost depus în afara termenului legal, dovadă irefragabilă că abuzului autorităţii i se adaugă şi abuzul instanţei de fond, care nu numai că i-a nesocotit in integrum drepturile, dar prin modul cum s-a raportat la una din părţile litigante, a încălcat dispoziţiile art. 8 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, edictat de C.S.M. prin Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 şi art. 6 la C.E.D.O.
Recurenta critică hotărârea instanţei de fond pentru faptul că este motivată în cinci paragrafe, pentru care a necesitat şapte luni de zile, cu încălcarea gravă şi evidentă a imperativului art. 261 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia: „Hotărârea se va comunica părţilor, în copie, în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. Comunicarea se va face în termen de 7 zile de la pronunţarea hotărârii, astfel că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, neexistând niciun motiv care să justifice comunicarea hotărârii după 7 luni de zile de la pronunţare.
Mai arată recurenta că instanţa de fond a încălcat principiile oralităţii şi contradictorialităţii, generând prin atitudinea sa o hotărâre ce se priveşte a fi nulă absolut, pentru că au fost încălcate norme care vizează ordinea publică, sentimentul de încredere în justiţie şi imparţialitatea ei, precum şi principiul aflării adevărului şi stabilirii acestuia în baza probelor existente la dosar, deoarece instanţa de fond în motivarea hotărârii stăruie în impunerea unor stări de fapt contrazise de probele de la dosarul cauzei.
Un alt motiv de recurs invocat de recurentă este cel prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., anume acela când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În acest sens, recurenta arată că alin. (4) apartenent Legii nr. 333/2003 nu condiţionează activitatea societăţii reclamante de un obiect unic, chiar legiuitorul în alin. (4) îngăduie mai mult obiecte de activitate, astfel că invocarea art. 20 din Legea nr. 333/2003 pentru justificarea unui pretins obiect unic de activitate ce s-a cerut este neîntemeiată şi în acelaşi timp contradictorie.
Apreciază recurenta că, atâta vreme cât reclamanta este autorizată prin statutul societăţii şi prin actul de înfiinţare să desfăşoare activitatea supusă licenţierii conform Legii nr. 333/2003, prin legislaţia comercială, şi câtă vreme la data promovării acţiunii era titulara unei licenţe valabile, nu se putea pune în discuţie de către judecătorul fondului o pretinsă neîndeplinire a condiţiilor pentru valabilitatea licenţei; că, în situaţia în care instanţa nu a pus în discuţie admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii raportat la pretins nevalabilitatea licenţei despre care însuşi pârâtul arată că este valabilă, presupune o motivare contradictorie.
Se mai arată în motivele de recurs că instanţa nu apreciază că cererea este prematur introdusă sau tardiv introdusă, ceea ce presupune că cererea de reînnoire este formulată de o persoană juridică titulară a unei licenţe valabile; că instanţa îşi însuşeşte cuprinsul întâmpinării formulate de pârât peste termenul legal şi fără a fi pus în discuţia părţilor, fără să aibă în vedere dispoziţiile art. 84 C. proc. civ. şi fără să califice în cel mai bun caz întâmpinarea ca fiind concluzii scrise; că instanţa, constatând că se pun concluzii scrise după închiderea dezbaterilor, respectând principiul contradictorialităţii, trebuia să redeschidă dezbaterile pentru ca reclamanta să poată formula apărări şi să poată aduce argumente în susţinerea şi în contracararea argumentelor pârâtului.
Mai arată recurenta că instanţa de fond nu a dispus anularea licenţei, ceea ce presupune, per a contrario, că instanţa a constatat că reclamanta s-a prezentat pentru reînnoirea licenţei, că nu are retras, dimpotrivă, are acordat avizul prealabil de către S.R.I., astfel încât şi la data promovării recursului licenţa este în vigoare nefiind anulată.
Un ultim motiv de recurs invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anume acela în care hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Sub acest aspect, recurenta arată că Legea nr. 333/2003 nu are restricţionările arătate în cuprinsul art. 9 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1010/2004, că prin normele metodologice se încearcă o modificare a legii prin restrângerea efectelor sale, ceea ce nu este îngăduit de Legea nr. 24/2000.
Mai arată recurenta că, dacă instanţa de fond ar fi pus în discuţia părţilor incidenţa dispoziţiilor art. 9 apartenente H.G. nr. 1010/2004, conform cărora „Societăţile care solicită eliberarea ori reînnoirea licenţei pot avea ca obiect de activitate numai activităţile prevăzute de Legea nr. 333/2003.", ar fi invocat excepţia de nelegalitate cu privire la dispoziţiile acestui text de lege, excepţie care ar fi putut fi invocată în faţa instanţei de fond, care instanţă urma să o soluţioneze dacă ar fi considerat că o atare punere în discuţie în legătură cu obiectul cauzei s-ar impune.
Recurenta arată că instanţa de fond, prin cererea de chemare în judecată, a fost chemată să se pronunţe doar cu privire la existenţa sau nu a refuzului pârâtului în soluţionarea unei cereri şi nu cu o acţiune în anularea licenţei sau a reînnoirii acesteia din anul 2008; că dispozitivul hotărârii este dat la o dată la care normele H.G. nr. 1010/2004 erau în vigoare, iar motivarea hotărârii este dată la o dată la care tocmai dispoziţiile invocate erau abrogate expres; că, atâta vreme cât reclamanta este beneficiara unei licenţe valabile, în vigoare la data promovării recursului, neexistând nicio hotărâre rămasă definitivă prin care licenţa să-i fi fost anulată, este îndreptăţită la a cere reînnoirea acesteia, tot în condiţiile legii în baza căreia i-a fost acordată.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate şi nu corespund realităţii criticile formulate de recurentă cu privire la încălcarea de către instanţa de fond a principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, a principiului aflării adevărului, precum şi cele referitoare la motivarea hotărârii instanţei de fond, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Invocarea faptului că instanţa de fond a admis la dosar întâmpinarea pârâtului după închiderea dezbaterilor, fără a observa că a intervenit decăderea prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., fără a o comunica reclamantei, fără a o pune în discuţia părţilor, este neîntemeiată şi nu este de natură să conducă la nulitatea hotărârii atacate.
Astfel, principiul contradictorialităţii presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, dar pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.
Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părţi, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părţile să fie informate exact despre existenţa procesului, conţinutul pretenţiilor şi argumentelor părţii adverse, cât şi în raporturile dintre părţi şi instanţă.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că dreptul la apărare al reclamantei nu a fost încălcat, având în vedere că apărătorul acesteia a fost prezent şi a pus concluzii orale la termenul din 9 noiembrie 2011, când instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra fondului acţiunii, procedând la amânarea pronunţării până la data de 16 noiembrie 2011, în temeiul art. 260 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit art. 146 C. proc. civ., părţile vor putea depune concluzii scrise după încheierea dezbaterilor, instanţa având obligaţia de a le înregistra, chiar dacă acestea sunt intitulate în mod greşit „întâmpinare”.
Înalta Curte constată că instanţa de fond nu s-a pronunţat şi nu şi-a motivat hotărârea în baza susţinerilor din întâmpinare sau a înscrisurilor anexate acesteia, ci în baza înscrisurilor depuse la dosar de către reclamantă, în cadrul probei cu înscrisuri care a fost administrată în cauză la solicitarea acesteia.
Nu se poate reţine nici încălcarea principiului oralităţii şedinţelor de judecată prevăzut de dispoziţiile art. 147 C. proc. civ., întrucât apărătorul reclamantei a avut cuvântul pe fond, iar susţinerile acestuia au fost consemnate în încheierea de şedinţă.
Totodată, Înalta Curte constată că prin înscrisul depus la dosar de către pârât, intitulat „întâmpinare”, nu au fost invocate excepţii asupra cărora instanţa să se fi pronunţat în absenţa reclamantei, pentru a se putea reţine producerea unei vătămări reclamantei, astfel încât să devină incidente prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate şi criticile recurentei cu privire la motivarea sentinţei şi comunicarea acesteia cu depăşirea termenului prevăzut de art. 261 alin. (3) C. proc. civ., respectiv cele referitoare la încălcarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil.
Este adevărat că art. 264 alin. (1)1 C. proc. civ., instituie un termen pe care judecătorul îl are la dispoziţie pentru motivarea hotărârilor, dar, în cazul în care acest termen se depăşeşte, judecătorului nu îi incubă obligaţia de a se justifica la cererea justiţiabililor, în condiţiile în care nu există o astfel de reglementare.
De altfel, redactarea şi comunicarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă operaţiuni specifice puterii judecătoreşti, iar eventuala depăşire a termenului în care se motivează o hotărâre judecătorească nu poate forma obiect al corespondenţei dintre justiţiabil şi judecător, atribuţiile judecătorului fiind clar stabilite în lege.
Înalta Curte constată că este neîntemeiat motivul de recurs invocat în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că în speţă nu se poate reţine un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, deoarece reclamantei i s-a comunicat un răspuns la cererea sa, chiar dacă acesta a fost unul nefavorabil.
Potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, iar refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere este definit de lit. i) a aceluiaşi articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.
În sensul prevederii legale menţionate mai sus, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri constă numai în manifestarea, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea petiţionarului, iar excesul de putere este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Prin urmare, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Recurenta-reclamantă nu a dovedit existenţa refuzului nejustificat din partea pârâtului de a răspunde sau a soluţiona cererea sa, deoarece răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.
În cauza dedusă judecăţii, nu îi poate fi imputat pârâtului faptul că nu a procedat la comunicarea unui răspuns favorabil reclamantei, în condiţiile în care aceasta nu a îndeplinit condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii sale, astfel că faptul că solicitările reclamantei nu au fost soluţionate în modalitatea pretinsă de aceasta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că împrejurarea că reclamanta este nemulţumită de răspunsul primit nu constituie un refuz nejustificat de rezolvare a cererii, în acord cu jurisprudenţa Instanţei Supreme, constantă în sensul că: „faptul că răspunsul autorităţii publice nu îl satisface pe petiţionar, deşi prin acesta s-a răspuns detaliat tuturor aspectelor cuprinse în memoriul înaintat, nu constituie refuz nejustificat de soluţionare a cererii, întrucât stabilirea conţinutului răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorităţii publice, care se exercită însă cu respectarea dispoziţiilor legale„.
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 333/2003: ”(1) Societăţile specializate de pază şi protecţie sunt societăţi comerciale private care se constituie şi funcţionează potrivit legislaţiei comerciale şi prevederilor prezentei legi, având ca obiect de activitate paza obiectivelor, bunurilor sau valorilor, paza transporturilor de bunuri şi valori, în condiţii de maximă siguranţă a acestora, precum şi protecţia persoanelor.”
Conform prevederilor art. 7 din H.G. nr. 1010/2004, în varianta în vigoare în perioada de referinţă:
”Art. 7. - Societăţile pot solicita, prin I.J.P. sau, după caz, prin D.G.P. a Municipiului Bucureşti, I.G.P.R. - D.P.O.P. reînnoirea la fiecare 3 ani a licenţei de funcţionare, prezentând în acest sens următoarele documente:
a) cererea prin care se solicită reînnoirea licenţei;
b) dovada activităţilor aflate în derulare şi numărul de angajaţi:
c) cazierul fiscal şi dovada achitării taxelor şi impozitelor;
d) dovada achitării taxei de licenţiere;
e) prezentarea listei cu materialele şi tehnica ce face parte din dotarea societăţii, în funcţie de obiectul de activitate;
f) copie a certificatului constatator eliberat de oficiul registrului comerţului privind situaţia actuală a societăţii;
g) licenţa în original.
Potrivit art. 8 din acelaşi act normativ, în cazul eliberării şi reînnoirii licenţelor societăţilor, avizul S.R.I. este obligatoriu, iar, potrivit art. 9, societăţile care solicită eliberarea ori reînnoirea licenţei pot avea ca obiect de activitate numai activităţile prevăzute de Legea nr. 333/2003.
Art. 10 din Normele metodologice statuează faptul că reînnoirea licenţelor se poate solicita cu cel puţin 5 luni înaintea expirării termenului de valabilitate, or societatea reclamantă a fost notificată prin adresa din 21 octombrie 2010 cu privire la termenul la care expiră valabilitatea licenţei sale, respectiv 29 iunie 2011, precum şi demersurile pe care administratorul societăţii trebuie să le facă pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege pentru reînnoirea licenţei de pază.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă cu evidenţă faptul că societatea reclamantă trebuia să depună documentaţia completă şi corectă cu cel puţin 5 luni înainte ca licenţa să expire, obligaţie ce îi revenea acesteia conform prevederilor art. 10 din Anexa nr. 1 a H.G. nr. 1010/2004, în vigoare la data pronunţării sentinţei recurate.
În aceste condiţii, în mod corect a reţinut instanţa de fond că paza obiectivelor, bunurilor, valorilor etc. nu constituie obiectul unic, şi nici măcar principal, de activitate al societăţii reclamante, astfel cum impun dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 333/2003 şi ale art. 9 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1010/2004, ori îndeplinirea condiţiilor pentru deţinerea licenţei trebuie să subziste pe tot parcursul valabilităţii acesteia, precum şi la momentul reînnoirii sale.
Faţă de aceste împrejurări, Curtea a constatat în mod corect că acţiunea nu este întemeiată în raport cu prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte are în vedere faptul că din probele administrate în cauză de către reclamantă rezultă că societatea reclamantă a figurat cu obiect de activitate principal „agenţii imobiliare” - cod C.A.E.N., apoi, conform codificării (potrivit Ordinului nr. 337/2007) - cod C.A.E.N. - Agenţii imobiliare (a se vedea certificatul constatator emis de O.R.C. la data de 19 ianuarie 2011), având printre activităţile secundare pe cele referitoare la „investigaţia şi protecţia bunurilor şi persoanelor” – cod C.A.E.N., respectiv „activităţi de protecţie şi gardă - cod C.A.E.N., precum şi faptul că a îndeplinit cerinţele menţionate de autoritatea pârâtă în adresa din 14 aprilie 2011 (fila 11 dosar fond) cu privire la obiectul principal de activitate - cod C.A.E.N. de abia după pronunţarea sentinţei recurate (astfel cum rezultă din certificatul de înregistrare emis de O.N.R.C. la data de 10 iulie 2013, aflat la fila 26 dosar recurs).
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta SC N. SRL, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC N. SRL împotriva sentinţei nr. 6799 din 16 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6258/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 6552/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
