ICCJ. Decizia nr. 681/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 681/2013
Dosar nr. 10605/2/2011
Şedinţa publică de la 12 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin sentinţa nr. 1742 din 12 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta B.A.D., în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S., având ca obiect obligarea pârâtului la recunoaşterea diplomei de licenţă seria A1 nr. 0141045 emisă de U.S.H.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin acţiune, reclamanta a arătat că, în urma promovării examenului de licenţă F.L.L.S., U.S.H., promoţia 2008, forma de învăţământ ID, i-a fost eliberată diploma de licenţă seria A1 nr. 0141045. În acest sens, a solicitat sa-i fie eliberat un act oficial din partea M.E.C.T.S., prin care să i se recunoască diploma, precizând, totodată, că adeverinţele şi diplomele eliberate de universitate, având antetul M.E.C.T.S., au produs deja efecte juridice faţă de terţi.
Acţiunea formulată împotriva pârâtului nu are niciun temei legal, reclamanta neindicând de altfel o bază legală, o dispoziţie care să legitimeze pretenţia sa de obligare a pârâtului la recunoaşterea diplomei de licenţă eliberată de U.S.H., astfel că nu se poate reţine nerespectarea de către pârât a unei prevederi legale, a unei obligaţii instituite prin lege în sarcina sa şi nici de nerespectarea atribuţiilor ce-i incumbă conform Legii nr. 84/1995, Legii nr. 1/2011 şi H.G. nr. 536/2011.
Derularea raporturilor reclamantei, în calitate de student, cu U.S.H., constituie o problemă a celor două părţi, fără să nască vreo obligaţie în sarcina ministerului pârât.
În raport cu prevederile H.G. nr. 916/2005, H.G. nr. 676/2007, H.G. nr. 635/2008, H.G. nr. 749/2009 şi H.G. nr. 966/2011, instanţa a reţinut că universitatea nu era acreditată pentru specializarea urmată de reclamantă, existând o anumită procedură privind acreditarea/autorizarea provizorie a specializărilor instituţiilor de învăţământ. În acest sens, instanţa a menţionat dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. b), art. 29 – art. 35 din O.U.G. nr. 75/2005.
În consecinţă, nu există temei legal pentru demersul reclamantei, respectiv acela de a urma cursurile unei facultăţi neacreditată/neautorizată provizoriu, iar ulterior de solicita în instanţă obligarea M.E.C.T.S. la recunoaşterea actelor emise de respectiva facultate, deoarece un act nu poate avea efectele prevăzute de lege decât în eventualitatea în care este emis conform legii şi de către o entitate abilitată de lege în acest sens, fără a exista în acelaşi timp posibilitatea recunoaşterii ca valabil a unui act emis fără respectarea normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Cu alte cuvinte, în măsura în care universitatea nu era acreditată/autorizată provizoriu pentru specializarea urmată de reclamantă, forma de învăţământ ID, iar la momentul încheierii contractului cu reclamanta nu-i putea elibera acesteia în mod valabil o diplomă de licenţă producătoare de efecte juridice, în condiţiile legii, recunoscută de pârâtul din prezenta cauză, această posibilitate legală nu există nici în prezent. Tot astfel, pârâtul nu poate fi obligat la recunoaşterea diplomei eliberată nici faţă de dispoziţiile art. 1, 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004.
Nici dispoziţiile art. 60 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 84/1995 nu constituie temei pentru acţiunea reclamantei.
Faţă de susţinerile reclamantei în sensul că, deşi i-a fost eliberată diploma de licenţă, aceasta nu-i este recunoscută de către M.E.C.T.S. în raport cu prevederile art. 2 – art. 4 din O.G. nr. 10/2009, texte de lege cu privire la care instanţa a reţinut că nu sunt incidente cauzei, întrucât nu vizează şi situaţia diplomelor deja eliberate la data intrării în vigoare a actului.
A mai reţinut instanţa că reclamantei i-a fost deja eliberată o diplomă de licenţă şi nu a dovedit nerecunoaşterea diplomei de către vreo instituţie angajatoare, iar eventuala situaţie de acelaşi gen în care se află alţi absolvenţi nu poate legitima prezenta acţiune.
Şi dacă ar fi fost dovedită această situaţie de către reclamantă, şi anume nerecunoaşterea respectivei diplome de către instituţia angajatoare, o eventuală acţiune poate fi formulată în contradictoriu cu respectiva instituţie de la care provine refuzul apreciat ca fiind neîntemeiat ori emis cu exces de putere.
Reclamanta nu a făcut dovada faptului că M.E.C.T.S. ar fi solicitat universităţii şi absolvenţilor acesteia susţinerea unui nou examen de licenţă (relicenţiere).
2. Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel a declarat recurs B.A.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta-reclamantă susţine că diplomele eliberate de U.S.H. sunt legale, întrucât absolvenţii au parcurs şi au finalizat studiile la specializări acreditate sau autorizate şi au promovat examenul de licenţă. În acest sens, recurenta invocă Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 3404/2006, prevederile art. 60 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 84/1995, susţinând că universitatea, având învăţământ de zi autorizat/acreditat, putea organiza învăţământ la distanţă şi cu frecvenţă redusă.
Recurenta-reclamantă reiterează faptul că pârâtul nu recunoaşte diploma, deşi a susţinut şi a promovat examenul de licenţă, care este un act administrativ valabil, nerevocat şi neanulat de către o instanţă judecătorească, iar autorizarea/acreditarea universităţii nu vizează raporturile sale cu universitatea şi nu îi poate fi imputabilă culpa sau lipsa de diligenţă a unităţii de învăţământ superior, conform teoriei aparenţei dreptului, în condiţiile în care a respectat obligaţiile contractuale.
3. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, în raport cu art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
În evaluarea acţiunii cu care a fost învestită, în mod corect judecătorul fondului s-a raportat, pe de o parte, la obiectul acesteia (obligarea M.E.C.T.S. să recunoască diploma de licenţă seria A1 nr. 0141045 emisă de U.S.H. în favoarea reclamantei), iar pe de altă parte, la normele care reglementează atribuţiile ministerului pârât, respectiv Legea nr. 1/2011 şi H.G. nr. 536/2011, dar şi la reglementările legale relevante pentru speţă – Ordinul M.E.C.T.S. nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în învăţământul superior şi Legea învăţământului nr. 84/1995 în vigoare la momentul eliberării diplomei de licenţă a reclamantei.
Din analiza tuturor actelor normative menţionate rezultă că ministerul pârât nu are nicio atribuţie de a emite acte prin care să recunoască diplomele de licenţă. Conform art. 4 alin. (2) din Ordinul M.E.C.T.S. nr. 2284/2007, atribuţiile acestei autorităţi sunt conceperea şi tehnoredactarea modelelor de referinţă ale formularelor (diplome, adeverinţe etc.), pe baza consultărilor cu instituţiile de învăţământ şi cu alte instituţii prevăzute de lege.
Diploma de licenţă este un document oficial şi, câtă vreme nu a fost revocată de emitent sau anulată irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că a fost eliberată în condiţii de legalitate, deci produce efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din ea.
În eventualitatea nerecunoaşterii diplomei de licenţă, protejarea drepturilor ce decurg din acest act administrativ se poate realiza în cadrul unui demers judiciar în contradictoriu cu entitatea care nesocoteşte aceste drept, fără a fi nevoie de intervenţia ministerului pentru „recunoaşterea diplomei de licenţă”.
La pronunţarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituţional ce revine Înaltei Curţi de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor C.E.D.O., şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (C.E.D.O., Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, B. împotriva României, §39), instanţa are în vedere practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de deciziile nr. 2345/2012, nr. 2574/2012 şi nr. 4489/2012.
Pentru considerentele arătate, constatând că sentinţa atacată este temeinică şi legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.A.D. împotriva Sentinţei civile nr. 1742 din 12 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 680/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 689/2013. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
