ICCJ. Decizia nr. 7037/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7037/2013
Dosar nr. 1322/2/2012
Şedinţa publică de la 1 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC N.R. SRL în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C. (în continuare, A.N.A.F.) şi A.N.A.F. - D.G.S.C. (în continuare A.N.A.F.) în temeiul prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ cu modificările şi completările ulterioare, a solicitat în principal, anularea Deciziei de accesorii în ceea ce priveşte stabilirea în sarcina societăţii a sumei de 1.446.056 lei cu titlu de dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente debitului principal constând în suma de 4.739.068 lei cu titlu de taxă pe valoarea stabilită suplimentar prin Decizia de impunere nr. 9 din 03 februarie 2011; exonerarea societăţii de la plata suinei de 1.446.056 lei cu titlu de dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente debitului principal constând în suma de 4.739.068 lei cu titlu de taxă pe valoarea stabilită suplimentar prin Decizia de impunere nr. 9 din 03 februarie 2011; obligarea A.N.A.F., în temeiul art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalităţi către societate în cuantum de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, în situaţia neîndeplinirii în termen a obligaţiilor stabilite de instanţă în urma admiterii capetelor de cerere A (1) şi (2) de mai sus; iar, în subsidiar, obligarea acesteia la soluţionarea Contestaţiei fiscale în termen de 10 de zile de la pronunţarea hotărârii, în temeiul art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004; obligarea A.N.A.F., în temeiul art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalităţi către societate în cuantum de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în situaţia neîndeplinirii în termen a obligaţiilor stabilite de instanţă în urmă admiterii capătului de cerere B (1) de mai sus; obligarea preşedintelui A.N.A.F., respectiv a conducătorilor autorităţilor pârâte, în baza art. 18 alin. (6) şi art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în situaţia în care termenul de 10 zile de executare a hotărârii nu este respectat, la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta A.N.A.F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru capătul 1 și 2 de cerere, iar în situaţia respingerii acesteia, respingerea ca nefondată a acţiunii pentru celelalte capete de cerere.
La data de 03 septembrie 2012 a fost ataşată la dosarul cauzei Decizia nr. 276 din 19 iunie 2012 emisă de către pârâtă privind soluţionarea contestaţiei formulată de către reclamantă împotriva Deciziei nr. 1057888 din 12 octombrie 2011 referitoare la obligaţiile de plată accesorii, respectiv suma de 1.767.673 lei, contestată în fapt de către reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr. 4702 din 2 septembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC N.R. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - D.G.A.M.C. cu sediul în Bucureştişi A.N.A.F. - D.G.S.C., ca rămasă fără obiect şi a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că acţiunea a rămas fără obiect prin emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei fiscale care înlătură obligaţia de plată a accesoriilor menţionate în decizia de impunere împotriva căreia reclamanta a formulat această contestaţie fiscală, cu reanalizarea situaţiei fiscale a reclamantei în această privinţă, decizia fiind emisă ulterior înregistrării prezentei acţiuni, respectiv la data de 19 iunie 2012, acţiunea fiind introdusă la data de 17 februarie 2012.
Pe de altă parte având în vedere data introducerii prezentei acţiuni şi data emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei fiscale, precum şi data înregistrării la organele fiscale din cadrul autorităţii publice pârâte a contestaţiei fiscale, respectiv 12 octombrie 2011, Curtea de Apel a constatat că se impune reţinerea culpei procesuale a pârâtei în soluţionarea cererilor formulate de către reclamantă, ulterior comunicării acţiunii, astfel încât în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a obligat pârâta la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu cenzurarea cuantumului acestora prin raportare la stadiul de soluţionare a cauzei şi data emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei fiscale, precum şi complexitatea relativ redusă a pricinii.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta A.N.A.F. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că prin sentinţa atacată, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată ca rămasă fără obiect, întrucât s-a emis Decizia de soluţionare nr. 276 din 19 iunie 2012 fiind obligată recurenta la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât decizia de soluţionare a fost emisă după introducerea cererii de chemare în judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de fond a reţinut că în temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtele trebuie obligate la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat.
Recurenta consideră că pentru reţinerea cheltuielilor de judecată în sarcina A.N.A.F., trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.
O altă condiţie care trebuie îndeplinită pentru a acordarea cheltuielilor de judecată, este ca partea care le solicită să fi câştigat în mod irevocabil procesul, condiţie care, de asemenea, nu este îndeplinită.
În subsidiar, recurenta solicită aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia onorariile avocaţiale pot fi micşorate în situaţia în care se constată ca sunt nepotrivite faţă de valoarea pricinii ori munca îndeplinită, susţinând cp în acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 401 din 14 iulie 2005 și nr. 493 din 29 mai 2007, prin care a arătat că este prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Hotărârea Curţii de apel, de admitere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, este temeinică şi legală, dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. fiind aplicate în mod corect.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.
De altfel, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cenzurând cuantumul cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte constată că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinţei implică respectarea întocmai a dispoziţiilor procesuale şi justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.
Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.
Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi. Astfel, se poate vorbi şi de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, şi anume aceea de sancţiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivităţii excesive a unor justiţiabili.
Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., fără a menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.
Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată).
În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă.
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Tot jurisprudenţa C.E.D.O. a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real şi caracterul necesar.
Se poate observa că, atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa C.E.D.O. sunt întrunite în litigiul de faţă, condiţii ce au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a admis acordarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 4702 din 3 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7570/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 6737/2013. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
