ICCJ. Decizia nr. 82/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 82/2013
Dosar nr. 1969/2/2011
Şedinţa publică de la 11 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanţii F.A., T.F.I.R. şi F.E.L.A.T. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând obligarea acesteia să trateze cu prioritate dosarul lor înregistrat cu nr. 31784/CC la Comisie, fiind un caz special conform dispoziţiilor art. 3 din Decizia internă a Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 coroborate cu dispoziţiile art. 182.5 din Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, să desemneze evaluator şi să predea dosarul în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul situat în Bucureşti, compus dintr-un apartament şi cota de teren aferentă în suprafaţă de 28,36 m.p., în termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri pentru imobil, în termen de 60 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 4958 din 8 septembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii F.A., T.F.I.R. şi F.E.L.A.T., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să soluţioneze cererea reclamanţilor având ca obiect emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire în termen de 60 zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere şi a obligat pârâta la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în privinţa cererii de despăgubiri adresată de reclamanţi, a fost parcursă etapa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului şi etapa desemnării evaluatorului în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului.
Curtea de Apel a avut în vedere că, odată ce titularii notificării au fost înştiinţaţi de autoritatea competentă cu privire la dreptul lor de a obţine despăgubiri pentru imobilul ce a fost preluat abuziv în proprietatea statului şi cererea de despăgubiri a fost înregistrată la C.C.S.D. în vederea demarării procedurilor administrative de stabilire a despăgubirilor, s-a creat reclamanţilor convingerea legitimă că cererea lor va fi rezolvată într-un termen rezonabil şi previzibil.
Invocarea soluţionării cererilor în funcţie de ordinea de prioritate prevăzută în Decizia nr. 2815/2008, fără să se prezinte dovezi în acest sens, nu este o justificare pertinentă pentru a fi opusă cu succes reclamanţilor, ca temei pentru nesoluţionarea cererii ce are ca obiect stabilirea şi concretizarea în final a dreptului la despăgubire la care aceştia sunt îndreptăţiţi potrivit legii.
Prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, autoritatea administrativă încalcă reclamanţilor dreptul la respectarea bunurilor lor.
Instanţa de fond, admiţând cererea în parte, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 1 şi art. 2 alin. (1) lit. h) şi alin. (2) din aceeaşi lege, raportat la dispoziţiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamanţilor prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de despăgubiri, a obligat pârâta să soluţioneze cererea reclamanţilor având ca obiect emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, în termen de 60 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
De asemenea, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere, evaluatorul fiind deja desemnat, iar tratarea cu prioritate a dosarului pe motive medicale fiind o operaţiune administrativă subsumată emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, pentru care, de altfel, nu s-au făcut probe pe parcursul judecăţii.
Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei, reprezentând onorariul avocatului, în măsura admiterii cererii.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că dosarul a fost soluţionat cu prioritate în baza art. 3 din Decizia nr. 2815/2008, ocazie cu care s-a desemnat un evaluator autorizat, dosarul de despăgubire va urma procedura de evaluare, urmând apoi a fi aprobată emiterea deciziei.
Dosarul de despăgubire a fost supus aprobării şedinţei Comisiei Centrale din data de 14 decembrie 2011.
Legat de criteriile ce reies din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materie de termen rezonabil - complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente şi importanţa litigiului pentru reclamant, recurenta a mai susţinut că instanţa de fond a apreciat în mod incorect şi netemeinic faptul că decizia reprezentând titlul de despăgubire nu a fost emisă într-un termen rezonabil.
Ulterior efectuării raportului de evaluare, Comisia Centrală va emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, această entitate având obligaţia de a respecta anumite principii stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, între care şi cel al acordării unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională (a se vedea în acest sens dispoziţiile art. 4 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Recurenta mai susţine că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se reglementează faptul că „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Recurenta a mai arătat că, faţă de obiectul pricinii şi a muncii îndeplinite de avocat, cheltuielile de judecată sunt nejustificat de mari, motiv pentru care solicită reducerea acestora.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (4) şi (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, "(4) Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare".
Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea şi soluţionarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamanţilor la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcţie de anumite situaţii de fapt, de greutăţi întâmpinate în soluţionarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituţiei ş.a.m.d.
Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluţionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamanţilor, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de instituţia pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligaţiile sale, statul trebuind să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din C.E.D.O., garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Însă, Înalta Curte constată că recursul formulat este întemeiat în raport cu prevederile O.U.G. nr. 4/2012 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 117/2012, potrivit cărora: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII «Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. (2) În perioada prevăzută la alin. (1), personalul din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor întocmeşte şi ţine la zi evidenţa dosarelor de despăgubire, înregistrate în mod legal la aceasta, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentaţia existentă în aceste dosare în vederea soluţionării legale a cererilor de despăgubire şi ia măsurile necesare în scopul inventarierii şi arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptăţite”.
În privinţa acestor dispoziţii, instanţa de recurs reţine că au caracterul unor norme procedurale în raport cu procedura administrativă reglementă la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 725 C. proc. civ., ele devin pe deplin aplicabile şi proceselor în curs de judecată, din momentul intrării lor în vigoare.
În ceea ce priveşte conformitatea acestor dispoziţii legale cu normele constituţionale şi convenţionale, Curtea Constituţională a reţinut, prin mai multe decizii (nr. 723/2012, nr. 760/2012 şi nr. 802/2012) între altele, următoarele argumente pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte:
- guvernul, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate, nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate, iar măsura luată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în contextul economic actual, caracterizat de restrângeri de natură bugetară şi de dificultăţi în menţinerea echilibrului bugetar;
- de altfel, faptul că, până la data de 15 mai 2013, se suspendă emiterea titlurilor de despăgubire/conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, iar personalul din cadrul A.N.R.P. întocmeşte şi ţine la zi evidenţa dosarelor de despăgubire, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentaţia existentă în aceste dosare în vederea soluţionării legale a cererilor de despăgubire şi ia măsurile necesare în scopul inventarierii şi arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptăţite, relevă atenţia pe care legiuitorul delegat o acordă executării întru totul a hotărârilor judecătoreşti ce cad sub incidenţa O.U.G. nr. 4/2012;
- soluţia legislativă adoptată de legiuitor reprezintă o normă temporară (aplicabilă până la data de 15 mai 2013) care nu aduce atingere înseşi substanţei dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire, obligaţia statului urmând a se executa după acest termen, prin aceasta titularul dreptului la despăgubire nefiind nevoit să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată, astfel cum susţine autorul excepţiei;
- măsurile stabilite prin actul normativ criticat sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii, de vreme ce urmăresc un scop legitim – echilibrul bugetar al unui stat aflat în criză economică – şi sunt proporţionale, având în vedere marja mare de apreciere a statului în domeniul politicilor economice şi sociale, precum şi echilibrul realizat de către stat prin măsurile respective;
- faptul că, potrivit ordonanţei de urgenţă criticată, se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăţilor, cât şi valoarea titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare;
- de altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluţionând cererea şi pronunţând decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani şi 7 luni de executare a unei hotărâri judecătoreşti nu este excesiv în condiţiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unităţii militare debitoare;
- O.U.G. nr. 4/2012 a fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa pe lângă măsurile privind reformarea legislaţiei în domeniu, şi modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor de natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.
Într-adevăr, instanţa europeană a reţinut în motivarea hotărârii-pilot pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României că statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare.
În concluzie, acţiunea formulată este întemeiată, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, însă finalizarea procedurii administrative reglementate la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi emiterea titlului de despăgubire este condiţionată de termenul stabilit de legiuitor prin norme legale cu privire la care Curtea Constituţională s-a pronunţat că sunt constituţionale, aşa cum s-a arătat mai sus.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind greşita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat, instanţa de fond în mod corect a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, recursul va fi admis şi sentinţa recurată va fi modificată, în parte, în sensul că autoritatea publică recurentă rămâne obligată să emită titlul de despăgubire în termen de 3 luni după expirarea termenului stabilit prin O.U.G. nr. 4/2012, cu modificările şi completările ulterioare, în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 şi posibilitatea efectivă şi reală a autorităţii pârâte de a îndeplini această obligaţie.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi pentru care nici nu au fost formulate critici în cuprinsul recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 4958 din 8 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că emiterea deciziei-titlu de despăgubire urmează să fie făcută în termen de 3 luni de la expirarea perioadei de suspendare a prevederilor O.U.G. nr. 4/2012 aprobată şi modificată prin Legea nr. 117/2012.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 80/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 91/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
