ICCJ. Decizia nr. 91/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 91/2013
Dosar nr. 1042/44/2011
Şedinţa publică de la 11 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta D.A.V., prin reprezentantul Sindicatul Democratic al Bugetarilor din România, a chemat în judecată pârâtul Inspectoratul General de Poliţie de Frontieră pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata salariului conform actului administrativ de numire în funcţie, începând cu data de 01 ianuarie 2011.
Prin sentinţa nr. 414 din 12 decembrie 2011 Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta D.A.V.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanta are calitatea de salariat în cadrul unei instituţii publice şi este plătită din fondurile publice în condiţiile Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice.
Prin Legea nr. 285/2010 s-a hotărât majorarea cu 15% a salariilor personalului bugetar faţă de salariul din octombrie 2010, ajungându-se în fapt ca începând cu 01 ianuarie 2011 să persiste o reducere a salariului faţă de salariul aflat în plată la 30 iunie 2010.
Cât timp Curtea Constituţională a statuat în decizia nr. 838/2003 atunci când a rezolvat un conflict de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul, pe de altă parte, făcând trimitere la art. 124 corelat cu art. 16 din Constituţie, instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi sfera publică.
Cu privire la constituţionalitatea Legii nr. 118/2010 Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010.
S-a reţinut, în esenţă, că dreptul la salariu se include în dreptul la muncă, drept complex protejat de art. 41 din Constituţie şi că diminuarea salariului se poate constitui într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, ca drept constituţional.
În concret, Curtea Constituţională a reţinut că situaţia de criză economico-financiară mondială reprezintă în continuare o ameninţare la adresa stabilităţii economice a ţării şi, deci, implicit la adresa securităţii naţionale, iar una dintre măsurile care se impun pentru combaterea acestei ameninţări de către guvern o reprezintă reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor, indemnizaţiilor sau soldelor cu 25%.
Instanţa de fond a mai reţinut că ceea ce s-a afectat prin măsurile reglementate de Legea nr. 118/2010 şi ulterior de Legea nr. 285/2010 nu este dreptul la salariu al reclamantului, ci cuantumul acestuia în sensul diminuării pentru viitor cu 25%, iar începând cu 01 ianuarie 2011 cu 10%, ceea ce din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. nu este o încălcare a Convenţiei şi art. 1 al primului Protocol.
A acorda reclamantului, în continuare, drepturile salariale nediminuate, prin ignorarea dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 şi ale Legii nr. 285/2010, înseamnă a proteja o pretenţie care nu mai are bază legală în dreptul intern, ceea ce nici Convenţia nu protejează.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta D.A.V. - prin Sindicatul Democratic al Bugetarilor din România a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate, se invocă greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii având ca obiect obligarea autorităţii pârâte la plata diferenţei de 25% din salariul cuvenit, începând cu luna iulie 2010 până la data plăţii efective.
Recurenta mai arată că în mod greşit şi nelegal instanţa de fond nu a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1 din protocolul nr. 1 al C.E.D.O. vizând respectarea proprietăţii asupra bunurilor, privarea de proprietate în anumite condiţii şi competenţa statului de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general.
Recurenta mai precizează că în cauză măsura diminuării salariului său cu 25% este o măsură contrară prevederilor art. 1 din Protocol.
Aceasta deoarece reducerea salariului – bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol reprezintă o ingerinţă, excesivă care are ca efect privarea de o parte din salariu şi care nu este proporţională deoarece Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obţine despăgubiri, invocându-se cauza Moroşanu împotriva României.
Se susţine că reducerea salariilor bugetarilor cu 25% şi imposibilitatea de a mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea funcţionarilor publici, a justului echilibru ce trebuie prestat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
Se mai arată că reducerea salariului cu 25% a adus atingere substanţei dreptului de proprietate al oricărui funcţionar public, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Actul administrativ prin care s-a luat măsura contestată şi a cărui revocare se solicită, este emis în temeiul şi pentru punerea în executare a unor norme legale respectiv dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările ulterioare, care prevăd următoarele:
"(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
(2) În situaţia în care din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei."
La art. 16 alin. (1) din lege se arată că:
"(1) Prevederile art. 1-3, art. 5, art. 6 alin. (1), precum şi cele ale art. 9 -14 se aplică până la 31 decembrie 2010."
Angajaţii instituţiilor publice au un statut legal şi nu contractual, care se realizează în conformitate cu dispoziţiile legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar drepturile lor salariale se stabilesc pe baza unui sistem unitar de salarizare.
Totodată, drepturile salariale cuvenite angajaţilor instituţiilor publice nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislaţia specifică acestei categorii.
Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă controlului Curţii Constituţionale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010), la punctul 1 a constat că "dispoziţiile art. 1 - 8 şi cele ale art. 10 -17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituţionale."
Măsurile dispuse prin Legea nr. 118/2010 şi măsura contestată de reclamantă, sunt în acord şi cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât această diminuare temporară a avut loc în temeiul şi în condiţiile legii, nefiind încălcate dispoziţiile convenţiei.
În cazul personalului plătit din fonduri publice ne aflăm în prezenţa unui contract de drept public sau de drept administrativ, în cazul căruia libertatea contractuală a părţilor este suplinită de legiuitor care stabileşte prin lege nivelul salariilor.
Măsura contestată de recurentă, cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în baza şi în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituţionalitate.
În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, stabilind ca fiind constituţionale dispoziţiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
În considerentele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională se reţine faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluţie legislativă a fost determinată de apărarea securităţii naţionale. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de securitate naţională din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa satului – precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea gravitatea fenomenului”.
S-a concluzionat de Curtea Constituţională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.
În consecinţă Înalta Curte apreciază că soluţia de respingere a acţiunii este legală în raport de legislaţia naţională.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurent a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale acest motiv nu poate fi reţinut, deoarece aceste dispoziţii nu au fost încălcate de măsura contestată care este constituţională, iar pe de altă parte nu este disproporţională în raport cu scopul urmărit, fiind păstrat justul echilibru între interesul general al societăţii şi protecţia unui drept fundamental al omului.
Din perspectiva art. 1 din primul Protocol adiţional la C.E.D.O., în lumina jurisprudenţei Curţii C.E.D.O., se constata ca salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care întra în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingerea adusă însăşi substanţei dreptului şi a analizat respectarea principiului proporţionalităţii, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).
Cauza Mureşanu contra României nu reprezintă un precedent pentru cauza de faţă, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obţinuse o hotărâre judecătoreasca prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz "bun" în sensul convenţiei era creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca executorie. Deci, situaţia privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
Pe de alta parte, C.E.D.O. face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croaţiei, Hotărârea din 20 mai 2010, paragraf nr. 58). Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţa poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o baza suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de fata, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
În cauza de faţă trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuţie, aşa cum nu este în discuţie o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporara (în limita a 25%, iar după 1 ianuarie 2011, în limita a 10%) a exerciţiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.
Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăţilor financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituţională.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în repetate rânduri, că Statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par. 23 si cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004 par. 45).
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, astfel încât nu se poate retine o încălcare a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
Aşadar, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate du dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de D.A.V. prin Sindicatul Democratic al Bugetarilor din România împotriva sentinţei nr. 414 din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi - secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 82/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 95/2013. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
