ICCJ. Decizia nr. 180/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 180/2014
Dosar nr. 197/35/2012
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC I. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să soluţioneze contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 23 din 23 septembrie 2011.
Prin sentinţa civilă nr. 364 din 30 octombrie 2012 Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamanta SC I. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin Decizia de impunere nr. 23 din 23 septembrie 2011 în sarcina reclamantei au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare după cum urmează : 314.973 lei reprezentând impozit pe profit, la care se adaugă suma de 93.956 lei reprezentând majorări de întârziere; 5.683.006 lei reprezentând taxă pe valoare adăugată la care se adaugă 280.970 lei majorări de întârziere.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestaţie a cărei soluţionare a fost suspendată de organele fiscale prin Decizia nr. 216 din 2 mai 2012 în privinţa sumei de 5.963.976 lei reprezentând taxă pe valoare adăugată şi majorări de întârziere aferente.
De asemenea, prin aceeaşi decizie, organele fiscale au respins ca nemotivată contestaţia formulată de reclamantă în privinţa sumei de 408.929 lei, reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere, precum şi contestaţia formulată de aceeaşi reclamantă prin administratorul special, organele fiscale apreciind că aceasta din urmă a fost depusă de o persoană lipsită de calitatea de a contesta.
Curtea de Apel a mai constatat că, deşi reclamantei i-a fost acordat un termen pentru a-şi preciza acţiunea, raportat la emiterea Deciziei nr. 216 din 2 mai 2012, aceasta nu a înţeles să formuleze acţiune în anulare împotriva acesteia, context în care s-a apreciat că cererea de obligare a pârâtei să soluţioneze, pe fond, contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 23 din 23 septembrie 2011 nu poate fi primită.
Pentru aceleaşi considerente, instanţa de fond nu a putut proceda nici la verificarea legalităţii şi corectitudinii obligaţiilor fiscale suplimentare, stabilite în sarcina reclamantei prin decizia de impunere.
În legătură cu măsura suspendării soluţionării contestaţiei fiscale dispusă de organele fiscale prin Decizia nr. 216 din 2 mai 2012, instanţa de fond a reţinut că temeiul acestei măsuri îl reprezintă prevederile art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, deoarece la dosarul cauzei, pârâta a depus dovada înregistrării la D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, cu adresa din 10 octombrie 2011 a sesizării penale nr. 120029/2011, privind săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi art. 43 din Legea nr. 82/1991, astfel că s-a apreciat că rezultatul cercetărilor penale ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Împotriva hotărârii istanţei de fond, reclamanta SC I. SRL - prin Fineto Insolvency Sprl - administrator judiciar a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului recurenta susţine că a depus contestaţie împotriva Deciziei de impunere la data de 17 noiembrie 2011, fiind înregistrată sub nr. 907947, iar Decizia nr. 216 a organului competent cu soluţionarea contestaţiilor a fost emisă la data de 2 mai 2012 (primită în data de 3 mai 2012), dată la care s-a înregistrat şi cauza de faţă.
Instanţa de fond a reţinut că faţă de Decizia nr. 216/2012, nu poate proceda la verificarea legalităţii şi corectitudinii obligaţiilor fiscale suplimentare în lipsa soluţionării procedurii prealabile, care în acest moment potrivit deciziei anterior menţionate este suspendată.
Având în vedere data emiterii Deciziei nr. 216 din 02 mai 2012, recurenta consideră că instanţa trebuia să soluţioneze contestaţia pe fondul cauzei.
Recurenta invocă dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului care statuează dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţa independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Se mai susţine că se poate dispune suspendarea soluţionării cauzei pe procedură prealabilă, astfel cum a decis organul de control prin Decizia nr. 216 din 02 mai 2012, doar în condiţiile suspendării efectelor deciziei contestate.
În susţinerea recursului, recurenta prezintă situaţia de fapt şi invocă texte de lege incidente pricinii precum şi aspecte legate de fondul cauzei.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003: „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212 la instanţa judecătorească de contencios administrare competentă în condiţiile legii”.
Deci instanţa nu poate fi sesizată în vederea exercitării controlului de legalitate asupra substanţei măsurilor dispuse decât după finalizarea procedurii administrative, prin emiterea unei decizii care să analizeze fondul cauzei.
Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect a apreciat că acţiunea reclamantei nu poate fi primită.
Având în vedere că au fost constatate unele fapte ce pot intra sub incidenţa Legii nr. 241/2005, privind combaterea evaziunii fiscale, procesul verbal de inspecţie a fost înaintat la D.N.A. cu sesizarea penală nr. 120.029 din 03 octombrie 2011.
Între stabilirea obligaţiilor bugetare datorate, constatate prin decizia de impunere, întocmită de organele de control, contestate de petentă şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei.
Prin urmare, organele jurisdicţionale nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale.
Prioritatea de soluţionare o au organele penale care se vor pronunţa asupra caracterului infracţional al faptei ce atrage plata la bugetul statului a obligaţiilor datorate şi constatate în virtutea faptei infracţionale.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Având în vedere că instanţa de control judiciar va menţine sentinţa recurată, criticile formulate pe fondul cauzei nu vor fi analizate.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SRL prin Fineto Insolvency Sprl - administrator judiciar împotriva sentinţei civile nr. 364/CA/ PI din 30 octombrie 2102 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1731/2014. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 240/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
