ICCJ. Decizia nr. 185/2014. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 185/2014
Dosar nr. 21319/3/2012
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii G.S., A.M. şi M. (S.) M.L. au chemat în judecată pe pârâtul M.E.C.T.S., solicitând obligarea acestuia la recunoaşterea diplomelor de licenţă emise de Universitatea S.H. pe numele reclamanţilor, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinarea formulată pârâtul M.E.C.T.S. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că în exercitarea atribuţiilor sale emite ordine şi instrucţiuni, în condiţiile legii, iar cererea formulată de reclamanţi nu se înscrie în atribuţiile sale raportat la H.G. nr. 536/2011 şi la Legea nr. 1/2011. S-a precizat că nu există obligaţia M.E.C.T.S. de a recunoaşte diplomele reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 6817 din 29noiembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât, ca neîntemeiată şi a respins acţiunea promovată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este neîntemeiată şi a respins-o cu motivarea că prin pretenţia concretă formulată de reclamanţi se justifică calitatea procesuală pasivă a pârâtului, iar împrejurarea că între atribuţiile şi competenţele M.E.C.T.S. reglementate de H.G. nr. 536/2011 şi de Legea nr. 1/2011 nu este reglementată şi aceea de a recunoaşte diplome de licenţă constituie o problemă ce ţine de fondul cauzei. Cu alte cuvinte s-a reţinut că pârâtul are calitate procesuală pasivă în raport de pretenţiile concrete indiferent de împrejurarea dacă acestea se circumscriu sau nu unui cadru legal, dacă au fundament sau nu, indiferent de legislaţia în vigoare incidentă, aspect ce ţine de temeinicia ori de netemeinicia unei cereri.
Pe fond, Curtea de Apel a constatat că acţiunea formulată împotriva pârâtului M.E.C.T.S. nu are niciun temei legal, nici reclamanţii neindicând de altfel o bază legală, o dispoziţie care să legitimeze pretenţia lor de obligare a pârâtului la recunoaşterea diplomelor de licenţă şi a suplimentelor la acestea eliberate de Universitatea S.H. s-a apreciat că nu se poate vorbi aşadar de nerespectarea de către acest pârât a unei prevederi legale, a unei obligaţii instituite prin lege în sarcina sa şi nici de nerespectarea atribuţiilor ce-i incumbă conform Legilor nr. 84/1995 şi nr. 1/2011 şi H.G. nr. 536/2011.
În raport de apărările formulate prin întâmpinare, de dispoziţiile H.G. nr. 916/2005, nr. 676/2007, nr. 635/2008, nr. 749/2009 şi chiar nr. 966/2011, Curtea de Apel a se constatat că Universitatea S.H. nu era acreditată pentru specializările urmate de reclamanţi - matematică şi informatică, respectiv geografie, forma de învăţământ I.D., nici la data la care reclamanţii au început cursurile la aceste facultăţi şi nici în prezent.
Faţă de acestea, s-a mai constatat că există o anumită procedură privind acreditarea/autorizarea provizorie a specializărilor instituţiilor de învăţământ.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanţii G.S., A.M. şi M. (Ş.) M.L. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea este netemeinică prin contradicţia ei cu faptele stabilite de instanţă în sensul că potrivit cererii de chemare în judecată şi a probatoriului administrat, sunt îndreptăţiţi la recunoaşterea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă dat fiind faptul că au absolvit cursurile organizate de facultăţile Universităţii S.H., au susţinut şi promovat examenele de licenţă în sesiunea iulie 2009 astfel cum rezultă din adeverinţele eliberate de intimata Universitatea S.H.
Recurenţii îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile a art. 304 pct. 9 şi art. 3041C. proc. civ. susţinând că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Recurenta consideră că în mod eronat, instanţa investită să judece această acţiune a respins-o ca neîntemeiată şi nu a dat curs aplicării principiului disponibilităţii, principiu a cărui aplicare este obligatorie, pentru egalitatea şi corectitudinea procesului civil.
Instanţa trebuia să reţină faptul că există o anumită procedură privind acreditarea/autorizarea specializărilor instituţiilor de învăţământ, însă eventualele abateri ale universităţii pârâte în derularea procesului de învăţământ la specializările/programele de studii organizate în formele de învăţământ neacreditate/neautorizate nu pot fi imputate reclamanţilor aflaţi în eroare comună cu privire la legalitatea formei de învăţământ absolvite, iar acestora nu li se poate crea sau menţine un statut juridic incert.
Trebuie reţinut faptul că Universitatea S.H. a creat această aparenţă în drept şi aparenţa de legalitate a organizării, desfăşurării acestor forme de învăţământ.
Având în vedere faptul că putem cataloga pârâta Universitatea S.H. ca şi "profesionist" (desfăşoară o activitate cu caracter specific, repetată şi în mod organizat) în aceste raporturi, şi având în vedere toate împrejurările descrise, putem trage concluzia că pârâta avea obligaţia de a pune la dispoziţia beneficiarilor serviciilor prestate toată diligentţa, toată priceperea profesională, în limitele cadrului legislative adecvat.
Atât M.E.C.T.S., cât şi Universitatea S.H., trebuia să respecte principiile de drept, dreptul la instruire conform art. 2 Protocol 1 la C.E.D.O., precum şi dreptul la educaţie potrivit Constituţiei Romanici.
Nu i se poate imputa beneficiarului serviciului să verifice legalitatea acestora, asigurarea legalităţii fiind în sarcina prestatorului.
Recunoaşterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către Ministrul Educaţiei, a posibilităţii organizării de către universităţile acreditate a formei de învăţământ la distanţă, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri la zi, conferă reclamanţilor dreptul de a cere să li se elibereze Diploma de licenţă, însoţită de Suplimentul la diplomă.
Acest drept nu poate fi afectat şi cu atât mai puţin suprimat, în fapt sau în drept, de divergentele ce au apărut, în decursul timpului, între universitate şi Ministerul Educaţiei, pe seama valabilităţii iniţierii şi desfăşurării formei de învăţământ la distanţă, atâta timp cât Ministerul Educaţiei sau A.R.A.C.I.S, nu au demarat şi nu au finalizat vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că menţionata instituţie de învăţământ superior a acţionat în afara cadrului legal, în condiţiile în care, în principiu, Ministerului Educaţiei i se recunoştea, prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de a „propune încetarea activităţii de învăţământ şi desfiinţarea prin lege a universităţii".
În acest context, atâta timp cât, nici la încheierea perioadei de monitorizare şi nici ulterior acestui moment, Ministerul Educaţiei, în exercitarea atribuţiei sale de control şi monitorizare a aplicării prevederilor legale cu privire la organizarea şi funcţionarea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat şi particulare, nu a reclamat nereguli în procesul de organizare a admiterii, al funcţionarii domeniilor de studiu pentru care s-a obţinut acreditarea sau autorizaţia de funcţionare provizorie, precum şi în cel al susţinerii examenului de licenţă, organul de specialitate al administraţiei publice centrale, cu rol de organizator şi conducător al sistemului naţional de educaţie, este obligat să recunoască valabilitatea examenului susţinut de reclamanţi şi să ia masurile administrative corespunzătoare care să permită satisfacerea dreptului acestora de a li se elibera diploma de licenţă în condiţiile prevăzute de Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28 septembrie 2007.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Deşi s-au adresat instanţei de contencios administrativ, reclamanţii nu au invocat ca temei de drept vreo dispoziţie din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”.
Din interpretarea acestui text rezultă că pentru a se putea adresa instanţei de contencios administrativ, persoana trebuie să dovedească:
- Vătămarea sa într-un drept al său sau într-un interes legitim;
- Această vătămare să fie produsă de o autoritate publică fie printr-un act administrativ;
- Fie prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Actul administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ poate fi un act administrativ, pur şi simplu sau un act administrativ asimilat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, „actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”, iar conform art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ: „Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.”
Reclamanţii, în acţiunea adresată instanţei de fond, nu au indicat nici ce vătămări le-au fost aduse de autoritatea publică pârâtă şi nici care este actul administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau actul administrativ asimilat prin care li s-ar fi produs vătămarea.
De asemenea, în cauză nu a fost indicat actul prin care această autoritate publică ar fi afirmat nevalabilitatea diplomei, diplomă care, conform Ordinului M.E.C.T. nr. 2284/2007, este eliberată de instituţiile de învăţământ, ministerul având obligaţia de a pune la dispoziţie formularele tipizate printr-o unitate de specialitate.
Chiar dacă ar exista o culpă a ministerului în ceea ce priveşte modul de emitere a diplomelor formular, Înalta Curte constată că reclamanţii nu au făcut dovada că ar exista un act administrativ sau un act administrativ asimilat prin care această autoritate nu ar recunoaşte valabilitatea diplomei emise pe numele acestora.
Având în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”, Înalta Curte constată că cererea reclamanţilor, în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea reclamanţilor ca fiind neîntemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii G.S., A.M. şi M. (Ş.) M.L. împotriva sentinţei civile nr. 6817 din 29 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1878/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 181/2014. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
