ICCJ. Decizia nr. 188/2014. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 188/2014
Dosar nr. 11644/3/2010
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2014
Asupra privind lămurirea/completarea dispozitivului Deciziei nr. 5222 din 7 decembrie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 5222 din 7 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:
- A admis recursul declarat de reclamantul R.M. împotriva sentinţei nr. 5638 din 5 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
- A modificat, în parte, sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea formulată de R.M. şi anulează Ordinul nr. 1141 din 26 mai 2009 emis de A.N.A.F.
- A obligat pârâtele să plătească reclamantului salariile majorate şi indexate pentru perioada 22 mai 2009 şi până la 25 mai 2010.
Totodată, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că, în cauză, reclamantul a solicitat instanţei de fond, prin precizarea la acţiune, să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 1141 din 26 mai 2009 emis de Preşedintele A.N.A.F., să fie obligată pârâta A.N.A.F. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data încetării raporturilor de serviciu şi până la 25 mai 2010, data reintegrării efective în funcţie şi acordarea cheltuielilor de judecată.
Instanţa de fond a respins cererea reclamantului între altele şi pentru că a apreciat că declararea ca neconstituţională a O.U.G. nr. 37/2009 nu poate avea nici un efect asupra ordinului emis.
Instanţa de recurs a apreciat că pentru soluţionarea problemei de drept ridicată referitoare la efectele declarării ca neconstituţionale a unui act normativ se impun a fi făcute precizări.
Controlul de constituţionalitate exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate şi conformare a legii sau ordonanţelor guvernamentale cu dispoziţiile Constituţiei, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform alin. (4) din articolul aflat în discuţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Ca atare, deciziile Curţii Constituţionale privind admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate sunt de imediată aplicare, cu consecinţa înlăturării normei declarate neconstituţionale din sistemul normativ.
Cu alte cuvinte, în situaţia în care soluţia Curţii Constituţionale nu ar avea aplicare directă şi imediată, întreaga procedură de control a constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor ar fi lipsită de finalitate.
Pe acest aspect, poate fi amintită şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanţele judecătoreşti trebuie să facă aplicarea directă a dispoziţiilor constituţionale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituţionale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.
Plenul Curţii Constituţionale, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 şi urm. din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituţionale a priori asupra legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 şi, totodată, asupra ordonanţei respective, care constituie conţinutul normativ al legii.
Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanţa constituţională a declarat neconstituţională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituţionalităţii afectează însuşi actul normativ aprobat prin această lege.
De asemenea, prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanţa constituţională a declarat neconstituţională şi O.U.G. nr. 105/ 2009.
În considerentele deciziilor anterior enunţate, Curtea Constituţională a arătat, în esenţă, că modalitatea de reglementare a funcţiei publice, respectiv „actul administrativ” de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator şi a naturii juridice a contractului de management.
În plus, instanţa constituţională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituţie, statutul juridic al funcţiei publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţă materială.
Potrivit art. 9 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, acţiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanţe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operaţiuni administrative.
Acelaşi text de lege reglementează, în alin. (4), situaţia acţiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituţională ordonanţa prin admiterea unei excepţii într-o altă cauză.
Din analiza acestor dispoziţii legale, Înalta Curte a constatat că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a ordonanţei într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepţiei, şi în cauze similare, care au ca temei juridic aceleaşi prevederi declarate neconstituţionale.
În speţa de faţă, s-a solicitat anularea ordinului de eliberare din funcţie.
După cum s-a relevat anterior, această măsură a avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 care a fost declarată neconstituţională, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009.
Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele acestei decizii a instanţei constituţionale se extind şi asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.
În altă ordine de idei, Înalta Curte a reţinut că eliberarea recurentului-reclamant din funcţia publică pe care o deţinea, în alte situaţii decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcţie, care se circumscrie noţiunii de securitate socială, protejată prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi actele comunitare, precum şi prin alte tratate internaţionale la care România este parte şi a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.
În raport de aceste considerente s-a dispus anularea Ordinului nr. 1141 din 26 mai 2009 emis de Preşedinte A.N.A.F. Bucureşti, având în vedere că a fost adoptat în baza unei ordonanţe declarată ca neconstituţională.
Conform art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 „În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public”.
În raport de soluţia de anulare a ordinului de eliberare din funcţie şi de dispoziţiile art. 106 alin. (1) din Statutul funcţionarilor publici s-a dispus obligarea şi la plata drepturilor salariale majorate şi indexate pentru perioada 22 mai 2009 şi până la 25 mai 2010, când recurentul-reclamant a fost reintegrat în funcţia publică pe care a deţinut-o.
Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2013 recurentul -reclamant R.M. a solicitat lămurirea/completarea dispozitivului Deciziei nr. 5222 din 7 decembrie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. 11644/3/2010, invocând dispoziţiile art. 443 C. proc. civ., în sensul că deşi, instanţa a invocat aplicabilitatea art. 106 alin. (1) din Statutul funcţionarilor publici, a omis să menţioneze în dispozitivul deciziei faptul că obligarea la plata pârâtelor au în vedere şi celelalte drepturi de care ar beneficia pentru perioada până la reintegrarea în funcţia publică deţinută şi nu numai plata drepturilor salariale majorate şi indexate.
În drept au fost invocate prevederile art. 443 C. proc. civ.
După examinarea motivelor din cererea formulată de R.M. se constată că cererea este fondată şi se va dispune completarea dispozitivului Deciziei nr. 5222 din 7 decembrie 2012, în sensul că va respinge capătul de cerere privind acordarea stimulentelor, ca neîntemeiat.
Deşi cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 443 C. proc. civ., din modul de redactare al cererii rezultă că aceasta are ca temei de drept art. 2811 din Vechiul C. proc. civ. având în vedere faptul că litigiul iniţial a fost soluţionat potrivit regulilor de procedură din acest cod iar faptul că se formulează o cerere de completare a hotărârii pronunţate la 7 decembrie 2012, după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, nu poate schimba temeiul de drept al cererii.
Potrivit art. 2811alin. (1) din Vechiul C. proc. civ.: „Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.”
Într-adevăr, prin precizarea la acţiune reclamantul a solicitat, între altele, obligarea pârâtei A.N.A.F. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data încetării raporturilor de serviciu şi până la 25 mai 2010, data reintegrării efective în funcţie.
Înalta Curte, prin Decizia nr. 5222 din 7 decembrie 2012 a obligat pârâtele la plata către reclamant a salariilor majorate şi indexate pentru perioada 22 mai 2009 şi până la 25 mai 2010 în raport de dispoziţiile art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, dar a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere privind acordarea celorlalte drepturi, respectiv acordarea stimulentelor.
În privinţa acestui capăt de cerere, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:
Stimulentele puteau fi acordate potrivit H.G. nr. 154/1997, cu modificările şi completările ulterioare, pentru aprobarea Normelor Metodologice privind constituirea şi utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului din aparatul propriu al M.F.P. şi din unităţile subordonate acestuia.
În acelaşi act normativ au fost stabilite principalele criterii de repartizare pe salariaţi a stimulentelor şi cuantumul acestora.
Toate acestea dovedesc că acordarea stimulentelor nu reprezintă o obligaţie necondiţionată, ci este lăsată la aprecierea ordonatorului de credite care poate acorda aceste stimulente numai în cazul îndeplinirii criteriilor prevăzute de lege.
Pentru că acesta nu este un drept al funcţionarului public ci doar o vocaţie şi care se transformă în drept numai în condiţiile în care criteriile legale sunt îndeplinite, anularea actului de sancţionare a funcţionarului public nu conduce automat şi la concluzia că i s-ar cuveni stimulente pentru perioada în care sancţiunea şi-a produs efectele, având în vedere că pentru acordarea acestora sunt necesare şi alte condiţii decât simpla deţinere a funcţiei.
În raport de aceste considerente, va admite cererea formulată de reclamantul R.M. şi va respinge capătul de cerere privind acordarea altor drepturi, respectiv a stimulentelor, ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite cererea formulată de reclamantul R.M., privind lămurirea/completarea dispozitivului Deciziei nr. 5222 din 7 decembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Dispune completarea dispozitivului Deciziei nr. nr. 5222 din 7 decembrie 2012, în sensul că respinge capătul de cerere, privind acordarea stimulentelor, ca neîntemeiat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1618/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 1880/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
