ICCJ. Decizia nr. 2978/2014. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2978/2014
Dosar nr. 10392/2/2010*
Şedinţa publică de la 24 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond. Cadrul procesual
Prin Sentinţa nr. 6096 din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea reclamantei Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, formulată în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi a anulat pct. 9 din Încheierea nr. 9 din 14 octombrie 2010 şi respectiv din Decizia nr. 10 din 09 septembrie 2010, emise de autoritatea pârâtă, ca rămase fără obiect, menţinând dispoziţiile actelor administrative privind pct. 10.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin dispoziţiile emise la pct. 9 din Decizia contestată, conducerea C.N.C.A.N. a fost obligată să ia măsurile necesare pentru intrarea în legalitate prin stabilirea cu exactitate a întinderii prejudiciului determinat de acordarea sporului de informaţii clasificate şi de a dispune măsurile de recuperare a acestuia în condiţiile legii.
Prin art. 1 al Legii nr. 84/2012 s-a dispus că acest act normativ se aplică personalului din sectorul bugetar ale cărui venituri de natură salarială, inclusiv sporurile au fost stabilite în baza contractelor colective de muncă înregistrate la M.F.P.S., iar în art. 2 al legii a fost prevăzută exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condiţiile art. 1 pe care personalul din sectorul bugetar trebuia să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajator, drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii.
Este de reţinut că, în perioada controlului efectuat în perioada 19 aprilie - 17 iulie 2010, salarizarea personalului reclamantei se făcea în baza contractului colectiv de muncă, iar sporul pentru informaţii clasificate a fost acordat conform contractului colectiv încheiat şi înregistrat la D.N.P.S.M. Bucureşti sub nr. 1224/2008.
Prin urmare, motivat de faptul că prin Legea nr. 84 din 14 iunie 2012 a fost aprobată exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială rezultate din constatările Curţii de Conturi pe care aceştia trebuiau să le restituie ca urmare a unor decizii de impunere emise de angajatori, a fost admisă excepţia rămânerii fără obiect al petitului acţiunii referitor la anularea pct. 9 din Decizia şi Încheierea emise de Curtea de Conturi a României - Departamentul IV, cu consecinţa respingerii acestui petit al cererii ca fiind rămas fără obiect.
În ce priveşte pct. 10 din Decizie, prin care conducerea C.N.C.A.N. urma să ia măsurile necesare pentru stabilirea cu exactitate a întinderii prejudiciului determinat de aprobarea unor limite de cheltuieli de protocol mai mari decât cele prevăzute de Anexa nr. 2 din O.G. nr. 80/2001, privind stabilirea unor normative de cheltuieli pentru autorităţile şi instituţiile publice, şi să dispună măsuri de recuperare a acestuia în condiţiile legii, a cheltuielilor efectuate peste limita legală aprobată, s-a apreciat că se impune respingerea acestui petit al cererii, urmând a fi menţinute dispoziţiile actelor administrative atacate privind pct. 10 referitor la cheltuielile de protocol.
Reclamanta susţine că reglementările din O.G. nr. 80/2001 nu sunt aplicabile acesteia, preşedintele instituţiei având calitatea de ordonator principal de credite, instituţia fiind finanţată integral din venituri proprii, având astfel competenţa de a stabili normative proprii de cheltuieli, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (4) din ordonanţa menţionată mai sus.
Prima instanţă a arătat că nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei, acestea fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 80/2001, conform cărora "prin prezenta ordonanţă se stabilesc normativele de cheltuieli pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora."
Potrivit alin. (1) art. 4 din acelaşi act normativ "normativele de cheltuieli stabilite ca limite maxime în cadrul cărora se pot aproba şi efectua cheltuieli pentru acţiuni de protocol de către ministere, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de către instituţiile publice din subordinea acestora sunt prevăzute în Anexa nr. 2", iar la alin. (2) din acelaşi articol se prevede că "în cadrul limitelor maxime prevăzute în Anexa nr. 2 conducătorii instituţiilor menţionate la alin. (1) pot aproba niveluri inferioare de cheltuieli în funcţie de condiţiile specifice şi de modul de desfăşurare a acţiunii, precum şi în raport cu sursele de finanţare ce pot fi atrase în condiţiile legii la realizarea acestora".
Prin urmare, conform actului normativ în discuţie, în raport cu sursele de finanţare ce pot fi atrase, pot fi aprobate numai niveluri inferioare de cheltuieli faţă de prevederile din Anexa nr. 2.
În consecinţă, s-a reţinut că actul normativ nu prevede posibilitatea depăşirii de către instituţiile publice finanţate din venituri proprii a plafoanelor stabilite prin Ordonanţă, ci numai posibilitatea stabilirii unor normative inferioare de cheltuieli, în funcţie de sursele de finanţare ce pot fi atrase.
Limitele maxime de cheltuieli prevăzute în Anexa nr. 2 sunt valabile pentru toate instituţiile publice şi nu pot fi depăşite decât prin hotărâre a Guvernului, pentru acţiuni de protocol cu caracter deosebit, astfel încât a fost respins petitul cererii referitor la anularea pct. 10 din Decizia şi Încheierea emise de Curtea de Conturi a României, Departamentul IV.
2. Cererea de recurs şi motivele înfăţişate
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, considerând-o netemeinică şi nelegală, în termen legal a declarat recurs reclamanta Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare (CNCAN).
Prin motivele de recurs dezvoltate recurenta-reclamantă a solicitat modificarea în parte a hotărârii instanţei de fond, respectiv numai în ceea ce priveşte soluţia de menţinere a dispoziţiilor din actele administrative contestate, arătate la pct. 10 din Încheierea nr. 9 din 14 octombrie 2010 şi din Decizia nr. 10 din 9 septembrie 2010, emise de Curtea de Conturi a României.
În acest sens recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că O.G. nr. 80/2001 nu prevede nicio posibilitate de depăşire de către instituţiile publice finanţate din venituri proprii, a plafoanelor stabilite prin ordonanţă, ci numai posibilitatea stabilirii unor normative inferioare de cheltuieli, în funcţie de sursele de finanţare ce pot fi atrase, în condiţiile în care, în chiar cuprinsul ordonanţei, de la regula instituită la art. 1 alin. (1) au fost prevăzute excepţii şi derogări, în alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol 1.
A mai arătat reclamanta-recurentă că este greşită concluzia instanţei de fond în sensul că interpretarea dată de reclamantă articolului 1 alin. (4) din O.G. nr. 80/2001 este în contradicţie cu art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ, câtă vreme instituţiile la care se face referire în respectivele alineate, derogatorii, şi-au stabilit propriile normative de cheltuieli de protocol prin act al ordonatorului principal de credite, elocvente în acest sens fiind prevederile O.U.G. nr. 35/2011.
În fine, recurenta a indicat că, raportat şi la Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNCAN, aprobat prin H.G. nr. 1627/2003, este corectă interpretarea dată alin. (4) al art. 1 din O.G. nr. 80/2001, în sensul că pentru instituţia recurentă, care era finanţată integral din venituri proprii, conducătorul putea stabili, în calitate de ordonator principal de credite, normative proprii de cheltuieli de protocol, de natura celor care fac obiectul O.G. nr. 80/2001.
3. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând hotărârea atacată raportat la criticile recurentei-reclamante, faţă de probatoriul administrat şi de prevederile legale aplicabile şi sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, ce pot fi subsumate motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea celor în continuare expuse.
Prin hotărârea supusă recursului de faţă, prima instanţă, soluţionând cauza în fond după casare, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2360 din 15 mai 2012, a admis numai în parte acţiunea recurentei-reclamante, având ca obiect, în mod efectiv, anularea punctelor 9 şi 10 din Încheierea nr. 9 din 14 octombrie 2010 şi respectiv din Decizia nr. 10 din 9 septembrie 2010, ambele emise de autoritatea pârâtă Curtea de Conturi a României, în sensul că a anulat pct. 9 din respectivele acte, ca rămas fără obiect, fiind însă menţinut pct. 10 din cuprinsul acestora.
Criticile recurentei-reclamante vizează strict această din urmă soluţie.
Similar poziţiei adoptate în primul ciclu procesual, prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta-reclamantă a susţinut şi că reglementările din O.G. nr. 80/2001 nu îi sunt aplicabile, în esenţă pe considerentul că preşedintele instituţiei, având calitatea de ordonator principal de credite, are competenţa de a stabili normative proprii de cheltuieli, după cum permit de altfel, prevederile art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 80/2001, instituţia fiind finanţată integral din venituri proprii.
În acord cu cele reţinute şi de prima instanţă, Înalta Curte constată că nu pot fi primite interpretările propuse de recurenta-reclamantă, în esenţă pentru că nesocotesc ansamblul reglementării cuprinse în O.G. nr. 80/2001 şi scopul desprins din analiza coroborată a prevederilor acesteia.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 80/2002, prin această ordonanţă "se stabilesc normative de cheltuieli pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora", iar potrivit art. 1 alin. (2) "normativele de cheltuieli privesc acţiunile de protocol, dotarea cu autoturisme şi consumul de carburanţi precum şi costurile pentru convorbiri telefonice". Potrivit art. 1 alin. (4) "Instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii pot stabili normative proprii de cheltuieli de natura celor care fac obiectul prezentei ordonanţe, cu aprobarea ordonatorului principal de credite."
În analiza propusă, recurenta-reclamantă omite însă conţinutul art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din cuprinsul O.G. nr. 80/2001, potrivit cu care:
"(1) Normativele de cheltuieli stabilite ca limite maxime, în cadrul cărora se pot aproba şi efectua cheltuieli pentru acţiuni de protocol de către ministere, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de către instituţiile publice din subordinea acestora, sunt prevăzute în anexa nr. 2.
(2) În cadrul limitelor maxime prevăzute în anexa nr. 2 conducătorii instituţiilor menţionate la alin. (1), pot aproba niveluri inferioare de cheltuieli, în funcţie de condiţiile specifice şi de modul de desfăşurare a acţiunii, precum şi în raport cu sursele de finanţare ce pot fi atrase, în condiţiile legii, la realizarea acestora."
Or, tocmai examinarea şi interpretarea logico-raţională a acestor prevederi, prin raportare la regula de principiu conţinută în art. 1 alin. (1) sus-enunţată, atrage concluzia că art. 1 alin. (4) invocat de recurentă se subsumează practic reglementării cuprinse în art. 4 alin. (2), sus-citat, în sensul că prin reglementări proprii (cum ar fi Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNCAN) nu pot fi stabilite decât normative inferioare limitelor maxime prevăzute în Anexa nr. 2 din O.G. nr. 80/2001.
Depăşirea limitelor maxime de cheltuieli, prevăzute pentru toate atribuţiile publice, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora, nu se poate realiza, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, în temeiul art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 80/2001, prin ordine interne ci numai prin hotărâre de guvern, astfel cum se prevede fără echivoc în art. 4 alin. (5) din acelaşi act normativ:
"(5) Prin hotărâre a Guvernului, la propunerea instituţiilor interesate, se pot aproba şi alte normative de cheltuieli pentru acţiuni de protocol cu caracter deosebit, precum şi alte măsuri necesare în vederea desfăşurării normale şi eficiente a acţiunilor de protocol în ţară şi în străinătate, pe bază de justificări fundamentate."
Orice altă interpretare contrară goleşte practic de conţinut reglementarea în sensul propunerii unor limite maxime, ce nu pot fi depăşite decât atunci când se prevede expres, fie prin alte texte ale O.G. nr. 80/2001, cum ar fi art. 7 alin. (2) referitor la reducerea cheltuielilor pentru convorbiri telefonice, fie prin hotărâri de guvern, adoptate distinct.
În fine, raportat la prevederile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 80/2001, la care de asemenea face trimitere recurenta, este de arătat că respectiva reglementare este o ilustrare a principiului exceptio est strictissimae interpretationis, în sensul că ori de câte ori o normă juridică instituie o excepţie de la regulă, această excepţie nu poate fi extinsă la alte situaţii pe care acea normă juridică nu le prevede.
Cu alte cuvinte, în mod evident, menţionarea în cuprinsul art. 1 alin. (3) a autorităţilor şi instituţiilor care pot adopta normative proprii de cheltuieli, de natura celor ce fac obiectul O.G. nr. 80/2001, demonstrează că derogarea stipulată vizează strict respectivele autorităţi, neputând fi extinsă şi la altele, ce nu au fost cuprinse în enumerare.
Pentru toate argumentele înfăţişate, reţinând aşadar netemeinicia criticilor recurentei-reclamante, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare împotriva Sentinţei civile nr. 6096 din 29 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2353/2014. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2979/2014. Contencios. Pretentii. Recurs → |
|---|
