ICCJ. Decizia nr. 353/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 353/2014
Dosar nr. 2593/2/2010
Şedinţa publică de la 28 ianuarie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26 august 2008, sub nr. 5104/2/2008, reclamanta SC S. SA a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta A.F.M., ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea deciziei din data de 4 aprilie 2008 emisă de către A.F.M. în soluţionarea contestaţiei depuse împotriva raportului de inspecţie fiscală din 6 februarie 2008 şi deciziei de impunere din data de 6 februarie 2008; anularea raportului de inspecţie fiscală din data de 6 februarie 2008 emis de A.F.M.; anularea deciziei de impunere din data de 6 februarie 2008 privind obligaţii la fondul pentru mediu constatate în raportul de inspecţie fiscală din data de 6 februarie 2008, emisă de A.F.M., modificată de A.F.M., modificare înregistrată la A.F.M. din data de 4 aprilie 2008.
În motivare, reclamanta a arătat că pârâta A.F.M. a efectuat la sediul acesteia o inspecţie fiscală pentru perioada 2002-decembrie 2003, având ca obiect modul în care au fost îndeplinite obligaţiile ce-i reveneau faţă de bugetul „fondul pentru mediu”, inspecţia fiind materializată prin întocmirea raportului de inspecţie fiscală din 6 februarie 2004, prin care s-a reţinut în sarcina reclamantului obligaţii fiscale în sumă totală de 1.799.167 RON din care, 737.018 RON, reprezentând contribuţie datorată fondul pentru mediu; 945.854 RON, reprezentând majorări de întârziere (dobânzi) datorate; 116.295 RON reprezentând penalităţi de întârziere datorate. Suma de 737.018 RON, reprezentând contribuţie datorată fondul pentru mediu a fost achitată de către societate în timpul controlului.
S-a arătat că în baza raportului de inspecţie fiscală din 6 februarie 2008 a fost emisă decizia de impunere din 6 februarie 2008 prin care s-a dispus obligarea societăţii la plata sumei de 1.062.149 RON, reprezentând majorări de întârziere calculate până la data de 31 decembrie 2007.
S-a mai susţinut că în soluţionarea contestaţiei împotriva actelor administrative fiscale menţionate, A.F.M. a emis decizia din 4 aprilie 2008 prin care s-a admis în parte a contestaţia în sensul procedării la îndreptarea erorii materiale privind obligaţiile de plată la fondul pentru mediu ale SC S. SA din decizia de impunere din 6 februarie 2008 şi implicit s-a modificat decizia de impunere din 6 februarie 2008.
Prin adresa din 4 aprilie 2008 A.F.M. a comunicat şi decizia de impunere modificată în temeiul art. 47 din O.G. nr. 92/2002 privind C. proc. fisc., modificare efectuată ca urmare a constatării unei erori materiale în cuprinsul deciziei de impunere din 6 februarie 2008, înregistrata la A.F.M. din 4 aprilie 2008 constând în includerea în decizia de impunere din 6 februarie 2008 a debitului principal în sumă de 737.018 RON.
A susţinut reclamanta nelegalitatea deciziei, în sensul că dispozitivul acesteia trebuia să cuprindă în mod clar soluţia pronunţată în cauză asupra fondului problemei supuse spre soluţionare, potrivit dispoziţiilor art. 216 alin. (1) C. proc. fisc.
De asemenea, s-a invocat neconcordanţa dintre considerente şi dispozitiv în ceea ce priveşte expresia „admitere în parte a contestaţiei”.
S-a mai precizat că potrivit art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, astfel cum a fost modificată şi completată de dispozițiile Legii nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 93/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, veniturile fondului pentru mediu se constituie din „o cota de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători şi importatori, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente”, această cotă urmând a se plăti numai pe diferența între cantităţile de ambalaje produse şi comercializate sau importate şi cantităţile colectate şi reciclate.
S-a arătat că noțiunea „valoarea produselor comercializate de producători” se referă la situația plătitorului de taxă pentru care, la data ieșirii din unitate sau darea în consum, bunurile se evaluează în calitatea lor de valori şi se scad din gestiune la valoarea lor de intrare în conformitate cu prevederile Legii contabilității nr. 82/1991 republicată, modificată şi completată prin O.G. nr. 61/2001 şi nr. 70/2004, şi în baza ordinului ministrului finanţelor publice nr. 94/2001 pentru aprobarea reglementarilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaționale de contabilitate şi a ordinului ministrului finanţelor publice nr. 306/2002 pentru aprobarea reglementarilor contabile simplificate armonizate cu directivele europene, ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1752/2005.
De asemenea, s-a invocat şi faptul că organul de control nu a ţinut cont de stocul de deșeuri din sticla existent la momentul intrării în vigoare a acestor prevederi.
Organul de control a constatat eronat faptul că societatea nu a constituit cota de 3% pentru flacoane nemedicinale.
În legătură cu constatarea referitoare la ambalajele exportate, s-a menţionat că nu există nicio prevedere prin care să fie extinsă această obligativitate şi la ambalajele exportate.
Au fost criticate şi constatările cuprinse în Capitolul III.1, din raportul de inspecţie fiscală din 6 februarie 2008, societatea înregistrând la A.F.M. declaraţii fiscale începând cu luna iunie 2002 şi nu cu luna decembrie 2002.
S-a apreciat că şi constatările cuprinse în Capitolul III.2 din raport sunt contradictorii, iar cele din Capitolul III.1 din raport sunt neconforme cu starea de fapt fiscala, tabelul „Totaluri anuale diferențe stabilite în urma controlului” nefiind corelat cu datele din Anexa 4 care stabilește tot diferențe fata de obligațiile constituite de societate.
S-a mai arătat că, în ceea ce privește calcularea obligațiilor accesorii, majorări de întârziere (dobânzi) şi de întârziere, în sumă totala de 1.062.149 RON, în mod netemeinic şi nelegal s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația plăţii acestora, deoarece pentru perioada controlata aceasta cota de 3% administrata de A.F.M. nu reprezenta o creanță bugetară, astfel încât sa-i fie aplicabile actele normative care au reglementat colectarea şi executarea bugetară.
Actul normativ aplicabil nu prevedea, în caz de neplată, penalităţi de întârziere şi dobânzi, această taxă nefiind sub incidenţa O.G. nr. 61/2002, respectiv a C. proc. fisc., regimul acestei cote fiind modificat prin O.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, fără a retroactiva.
Pârâta A.F.M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, fiind reiterate în fapt şi în drept motivele din conţinutul deciziei contestate.
Pârâta a ataşat copia actelor administrative contestate şi documentele care au stat la baza emiterii acestora.
Prin sentinţa civilă nr. 425 pronunţată la data de 4 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea introductivă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamanta SC S. SA.
Prin decizia civilă nr. 204 pronunţată la data de 20 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerentele sale, instanţa supremă a reţinut că instanţa de fond nu a procedat la o analiză efectivă a motivelor şi argumentelor invocate de către reclamantă, apreciind a fi incidente dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. De asemenea, a apreciat că în rejudecare instanţa de fond urmează a analiza punctual, atât din perspectiva susţinerilor reclamantei, cât şi a apărărilor pârâtei, în legătură cu: determinarea bazei de impunere, în funcţie de cantităţile de ambalaje produse şi comercializate şi cantităţile colectate şi reciclate şi valoarea ambalajelor; stocul de cioburi de sticlă existent în societate la data intrării în vigoare a Legii nr. 293/2002 şi utilizarea acestuia, includerea în baza de impunere a ambalajelor comercializate la export; stabilirea şi calcularea majorărilor şi penalităţilor de întârziere aferente debitului principal. Totodată, având în vedere complexitatea cauzei, instanţa supremă a dat îndrumări în sensul de a se pune în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize tehnice de specialitate.
Cauza a fost înregistrată în rejudecare pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 23 martie 2010, sub nr. 2593/2/2010.
Prin sentinţa 5506 din 30 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta SC S. SA în contradictoriu cu pârâta A.F.M.; s-a anulat în parte decizia de impunere din 6 februarie 2008 şi raportul de inspecţie fiscală din 6 februarie 2008, emise de pârâta A.F.M. în privinţa accesoriilor în cuantum de 1.062.149 RON şi diferenţei de 18.349 RON diferenţă de obligaţii principale stabilită ca fiind greşit calculată, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit de expert contabil S.A.S., menţinând decizia de impunere pentru suma de 718.668,59 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, publicată în M. Of. nr. 207/11.05.2000, nu s-a prevăzut în forma sa iniţială vreo obligaţie de plată pentru comercializarea de deşeuri de genul celor comercializate de către reclamantă şi nici prin O.U.G. nr. 93/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 347/29.06.2001, nu s-a prevăzut o astfel de obligaţie, în art. 9 la lit. d) fiind prevăzută pentru prima dată, „o cotă de 5% din valoarea de import a deşeurilor de hârtie;”, totodată, fiind introdus art. 91.
De asemenea, s-a reţinut că prin Legea nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 93/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 390/7.06.2002, a fost modificat, din nou, art. 9, prevăzându-se la lit. d) a alin. (1), obligaţia de plată a unei cote de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători şi importatori, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente, iar la alin. (3) că obligaţia plăţii acestei cote se aplică doar asupra diferenţei dintre cantităţile produse sau importate şi cantităţile colectate şi reciclate, cu data publicării, 7 iunie 2002, fiind în vigoare pentru prima oară obligaţia de plată în contul fondului pentru mediu.
Totodată, s-a avut în vedere art. II din O.U.G. nr. 93/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 347/29.06.2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2002, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 390/7.06.2002, Legea nr. 73/2000, republicată în M. Of. nr. 889/9.12.2002, prin care s-a dat articolelor o nouă numerotare, art. 9 devenind art. 8, iar prin O.U.G. nr. 86/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, publicată în M. Of. nr. 694/3.10.2003, lit. d) a alin. (1) al art. 8 a prevăzut că o sumă de 10.000 RON/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi importatorii de bunuri ambalate, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente.
A reţinut Curtea de apel ca fiind corecte criticile reclamantei referitoare la diferenţa de debit principal, în cuantum de 18.350 RON, pentru care au fost anulate actele de impunere, părţile fiind unanime în acest sens.
În ceea ce priveşte aspectele procedurale, nu au fost reţinute susţinerile referitoare la o defectuoasă redactare a dispozitivului deciziei de soluţionare a contestaţiei, acestea nefiind de natură să atragă nulitatea actelor de impunere, ci cel mult o vătămare care trebuie invocată şi dovedită.
Or, a constatat judecătorul fondului că reclamanta nu a invocat o vătămare propriu-zisă ce i-ar fi fost adusă prin modalitatea de redactare a dispozitivului, aceasta având toate elementele necesare pentru a putea critica fiecare aspect reţinut, atât în cuprinsul raportului de inspecţie, cât şi în cuprinsul deciziei de impunere, dreptul său la apărare fiind pe deplin satisfăcut, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ.
S-a reţinut în considerentele sentinţei atacate, că cel mai controversat aspect este cel ridicat de aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, pentru perioada 7 iunie 2002-2 octombrie 2003, cât au fost în vigoare, respectiv includerea în baza de calcul a contribuţiei de 3% şi a ambalajelor comercializate de producători în afara României, practica judiciară nefiind unanimă în acest sens.
În condiţiile în care legiuitorul nu a înţeles să facă vreo distincţie, prin raportare la locul comercializării, pe teritoriul sau în afara României, Curtea nu şi-a însușit criticile reclamantei referitoare la excluderea, din baza de calcul, a valorii ambalajelor comercializate de către reclamanta SC S. SA la export.
În ceea ce priveşte critica referitoare la excluderea, de către organele de inspecţie, a stocului de deşeuri de sticlă existente la momentul intrării în vigoare a prevederilor care instituiau această contribuţie (7 iunie 2002), din algoritmul de calcul al bazei de impunere pentru contribuţia de 3%, s-a reţinut că argumentele reclamantei nu pot fi primite, în condiţiile în care dispoziţiile legale prevăd ca moment determinant cel al comercializării produselor ambalate aspect confirmat de către expertul tehnic judiciar prin concluzia formulată la obiectivul nr. 3 din cuprinsul raportului de expertiză.
Referitor la legalitatea calculării accesoriilor pentru diferenţele de obligaţii principale, stabilite de către organele de inspecţie şi menţinute ca fiind legal reţinute de către instanţă, judecătorul fondului, în raport de dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 3 alin. (1), art. 8, art. 9 din Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, a constatat că fondul pentru mediu nu a fost prevăzut ca o resursă bugetară, ci una independentă, extrabugetară, cu un regim juridic propriu şi, chiar dacă gestionarea sa era realizată încă de la constituire de către o instituţie publică, în lipsa unor dispoziţii exprese prin care să se prevadă dreptul autorităţii de a percepe majorări şi penalităţi de întârziere, aplicarea regimului juridic stabilit pentru creanţele bugetare, creanţelor reprezentate de contribuţiile la fondul pentru mediu, până la modificarea expresă a legii, aduse de O.G. nr. 196/2005, publicată în M. Of. nr. 193/30.12.2005, este nelegală.
S-a apreciat că raţionamentul pârâtei care porneşte de la natura sa de instituţie publică, devenindu-i astfel aplicabile şi dispoziţiile O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, nu îndeplineşte cerinţele de previzibilitate necesare pentru instituirea unei obligaţii atât de oneroase.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei, potrivit căreia dispoziţiile O.G. nr. 196/2005, publicată în M. Of. nr. 193/30.12.2005 ar reprezenta norme de procedură de imediată aplicare, s-a reţinut că aceasta este profund eronată, întrucât este vorba despre stabilirea unei obligaţii şi nu a unei simple modalităţi de calcul, fiind nelegală calcularea de accesorii pentru debitul principal constatat de către organele de inspecţie, în cuantumul majorărilor şi penalităţilor de întârziere, calculate pentru neplata creanţelor bugetare.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanta SC S. SA Bucureşti şi pârâta A.F.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat de recurenta-reclamantă
Motivele de recurs invocate conform art. 3041 C. proc. civ. se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte soluţia de admitere în parte a acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recurenta critică soluţia recurată prin care prima instanţă a anulat numai în parte decizia de impunere din 6 februarie 2008 şi a raportului de inspecţie fiscală din 6 februarie 2008 şi a menţinut obligaţia de plată a sumei de 412.716 RON reprezentând cota de 3% din valoarea ambalajelor produse şi comercializate la export în perioada 7 iunie 2002-2 octombrie 2003.
Recurenta invocă următoarele aspecte de nelegalitate ale sentinţei atacate.
Primul aspect vizează stabilirea greşită a bazei de impune, respectiv de calcul a contribuţiei în măsura în care s-au inclus, în această bază şi ambalaj de produse şi comercializate la export.
Se arată că, făcând aplicarea principiului esenţial al protecţiei mediului „poluatorul plăteşte”, traducerea prin norma de drept a sistemului de mediu trebuie văzută prin prisma poluării cauzată de circulaţia ambalajelor, pe plan inter. Extinderea aplicării acestei cotei şi la ambalajele exportate este de natură să aducă atingere principiului enunţat mai sus.
Recurenta arată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 republicat şi contrar faţă de o decizie de practică judecătorească, respectiv decizia nr. 327 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Opinia potrivit căreia contribuţia de 3% din valoarea ambalajelor comercializate ar fi datorată şi în cazul ambalajelor exportate este netemeinică, întrucât legiuitorul a făcut distincţia între ambalajele comercializate pe teritoriul naţional şi cele comercializate la export prin sintagma „valoarea ambalajelor comercializate de producători şi importatori” sintagmă ce impune o interpretare şi o aplicare în condiţii identice, adică pe teritoriul naţional, iar contribuţia la fondul de mediu în cuantum de 3% nu este datorată pentru ambalajele exportate, acestea nefiind poluatoare pe teritoriul ţării.
Al doilea aspect de nelegalitate priveşte înlăturarea nelegală a concluziilor raportului de expertiză contabilă, probă administrată în cauză, în fond după casare, în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta arată că în mod greşit prima instanţă a înlăturat concluzia raportului de expertiză efectuat pentru determinarea bazei de impunere pentru aplicarea cotei de 3% din valoarea ambalajelor comercializate.
În expertiza efectuată în cauză, expertul a ajuns la concluzia că „ambalajele produse şi livrate pe piaţa externa nu pot fi considerate ca fiind poluatoare pe teritoriul tarii, acestea nefiind utilizate pe plan naţional” iar baza de impunere nu cuprinde valoarea ambalajelor produse şi comercializate la export. În atare situaţie urmează a fi eliminata din baza de impunere pentru aplicarea cotei de 3% din valoarea ambalajelor produse şi comercializate de SC S. SA, contravaloarea ambalajelor produse şi comercializate la export, cu consecinţa diminuării obligaţiei principale de plată stabilită prin decizia de impunere, cu suma de 412.716 RON.
Conform expertizei, ambalajele produse şi livrate pe piaţa externa nu pot fi considerate ca fiind poluatoare pe teritoriul ţării, acestea nefiind utilizate pe plan naţional. Includerea de către reprezentanţii A.F.M. a ambalajelor exportate în baza de impunere a condus la obligaţii principale aferente exportului în suma de 412.716 RON.
În mod corect expertul a interpretat această dispoziţie ca fiind aplicabilă numai ambalajelor comercializată pe piaţa naţională, exportatorii de ambalaje nefiind nominalizaţi între persoanele obligate să contribuie cu cota de 3% la fondul pentru mediu, deoarece deşeurile care părăsesc teritoriul naţional intră sub incidenţa legislaţiei din statul de destinaţie, nemaiconstituind „deşeuri” pe teritoriul statului ce a realizat exportul.
Se arată că prin raportul de expertiză s-a stabilit în mod corect contribuţia datorată de recurentă la fondul pentru mediu pentru perioada 7 iunie 2002-2 octombrie 2003 din care rezultă că prima instanţă a apreciat greşit că şi pentru bunurile exportate este legală impunea obligaţiei de plată pentru ambalaje la fondul pentru mediu.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în integralitate a acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă.
Motivele de recurs invocate se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte soluţia de admitere în parte a acţiunii, respectiv a capătului de acţiune având ca obiect accesoriile în cuantum de 1.062.149 RON şi a diferenţei de 18.349 RON.
Se arată că obligaţia principală datorată la fondul pentru mediu reprezintă o creanţă bugetară pentru care, pentru neachitarea la termenul scadent, reclamanta datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere conform art. 13 din O.G. nr. 11/1996.
Se arată că în mod greşit s-a apreciat că recurenta-reclamantă nu datorează accesoriile pe motiv că ar fi recunoscut diferenţa de obligaţii principale în cuantum de 18.349 RON.
Se arată că potrivit jurisprudenţei contestate a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie contribuţiile la fondul de mediu atât sub imperiul prevederilor Legii nr. 73/2000 cât şi ulterior cu natura juridică au natura juridică ale unei creanţei bugetare pentru care se datorează majorări şi penalităţi de întârziere calculate pentru neplata creanţelor bugetare.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată.
Analizând recursurile declarate, în raport de motivele invocate, Curtea le apreciază pentru următoarele considerente ca nefondate, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Soluţia de admitere în parte a acţiunii prin menţinerea deciziei de impunere pentru suma de 718.668,59 RON reprezentând contribuţie restantă neachitată la fondul de mediu este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 93/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000.
Curtea nu va reţine motivul de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă privind greşita şi nelegala stabilire a bazei de calcul pe motiv că s-a luat în considerare la calcularea debitului şi venitul realizat din comercializarea ambalajelor la export şi nu doar cele comercializate pe plan intern.
În mod corectă prima instanţă a constatat că legea nu distinge şi în consecinţă cota de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători şi importatori, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente, se datorează de producătorii şi importatorii de ambalaje indiferent dacă acestea sunt comercializate pe piaţa internă sau pe piaţa externă.
În mod corect s-a apreciat că operaţiunea avută în vedere la stabilirea bazei de impunere este vânzarea ambalajelor şi nu piaţa internă sau externă de desfacere. În măsura în care faptul taxabil respectiv comercializarea se face pe teritoriul României, indiferent unde ajung bunurile comercializate, reclamanta-recurentă avea obligaţia să plătească această cotă din valoarea ambalajelor comercializate conform principiului „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”.
Curtea nu va reţine ca aplicabilă în prezenta cauză decizia de speţă nr. 2832 din 18 mai 2011 prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, deoarece în acea cauză se punea problema colectării şi reciclării deşeurilor de ambalaje (sticlă) şi au fost aplicate dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor şi ale H.G. nr. 349/2002, acest act se referă la producătorii sau importatorii care introduc pe piaţa naţională bunuri ambalate.
În cauză decizia de speţă invocată nu reprezintă o practică consolidată, în prezenta cauză Curtea constatând că legea nu distinge, prin raportare la locul comercializării, pe teritoriul său sau în afara României.
În ceea ce priveşte concluzia raportului de expertiză, în mod corect prima instanţă a înlăturat modalitatea de calcul propusă de expert deoarece aceasta s-a făcut având la bază o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă având ca obiect greşita admitere a capătului de acţiune privind calcularea şi plata accesoriilor pentru diferenţelor de obligaţii stabilite, Curtea îl apreciază ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aplicarea greşită a legii.
În mod corect prima instanţă a apreciat că până la modificarea expresă a Legii nr. 73/2000 aduse de O.G. nr. 196/2005, contribuţia datorată la fondul pentru mediu, care nu era reglementat ca o sursă bugetară, nu era calificată ca fiind o creanţă bugetară şi în consecinţă pentru neachitarea în termen nu erau aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare.
Soluţia de unificare adoptată, plenul judecătorilor, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, la 25 februarie 2008 a fost determinată de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 196/2005 şi de protecţia neunitară în ceea ce priveşte calificarea naturii juridice a contribuţiei pentru mediu cu consecinţe în ceea ce priveşte executarea ei în termen de 5 ani, chiar dacă perioada supusă controlului ar fi anterioară apariţiei O.U.G. nr. 196/2005.
În mod corect prima instanţă a apreciat că natura autorităţii recurente de instituţie publică nu justifică şi nu îndeplineşte cerinţele de previzibilitate necesare pentru instituirea unei obligaţii atât de oneroase, precum calcularea unor accesorii la nivelul majorărilor şi penalităţilor de întârziere, calculate pentru neplata creanţelor bugetare.
Pentru perioada controlata, aceasta cota (3%) administrată de A.F.M. nu reprezenta o creanţă bugetară astfel încât să-i fie aplicabile actele normative care au reglementat colectarea şi executarea creanţelor bugetare. Actul normativ aplicabil nu prevedea, în caz de neplată, penalităţi de întârziere şi dobânzi, această taxă nefiind sub incidenţa O.G. nr. 11/1996, O.G. nr. 61/2002, respectiv a C. proc. fisc.
Pentru perioada controlată, actul normativ care a reglementat colectarea şi executarea creanţelor bugetare, act normativ de care se prevalează A.F.M. la calculul obligaţiilor accesorii, este O.G. nr. 61/2002. Aşa cum rezultă din prevederile art. 1 coroborat cu art. 3 din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, acest act normativ reglementează activitatea de colectare a creanţelor bugetare provenind din impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.
În ceea ce priveşte creanţele bugetare provenind din impozite, taxe, contribuţii, în conformitate cu ordinul ministrului finanţelor nr. 1.313/1999 pentru aprobarea modelului şi conţinutului formularelor de declarare a obligaţiilor de plată la bugetul de stat datorate de persoanele juridice, publicat în Monitorul Oficie al României, Partea I, nr. 630/24.12.1999 cu modificările şi completările ulterioare, această contribuţie la fondul pentru mediu nu este inclusă în categoria obligaţiilor de plată la bugetul de stat datorate de persoanele juridice.
În ceea ce priveşte sfera noţiunii „alte venituri bugetare”, din analiza Legii nr. 743/2001 a bugetului de stat pe anul 2002, a Legii nr. 631/2002 a bugetului de stat pe anul 2003, rezultă că există o serie de venituri înscrise în legea bugetară anuală care provin din raporturi de drept privat (de exemplu, venituri din concesiuni şi închirieri venituri din dobânzi, venituri din dividende, venituri din valorificarea bunurilor confiscate şi abandonate, venituri din vânzarea bunurilor aparţinând unităţilor administrative-teritoriale etc.) dar fondul pentru mediu nu este inclus în această categorie de venituri. De asemenea, fondul pentru mediu nu se regăseşte în cadrul niciunei categorii de venituri din structura veniturilor bugetare.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de SC S. SA Bucureşti şi A.F.M. împotriva sentinţei nr. 5506 din 30 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 345/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 356/2014. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
