ICCJ. Decizia nr. 3585/2014. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3585/2014
Dosar nr. 105/57/2013
Şedinţa publică de la 2 octombrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 486 din 7 octombrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul V.I.S. în contradictoriu cu pârâţii Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România şi Ministerul Justiţiei şi în consecinţă a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să plătească reclamantului suma de 50.804 lei despăgubiri materiale.
Totodată, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantului suma de 10.000 lei daune morale şi 2.250 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă, următoarele aspecte:
Reclamantul V.I.S. a chemat în judecată pe pârâţii Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România şi Ministerul Justiţiei solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtelor în solidar la plata către reclamant a sumei de 65.664 lei cu titlul de daune materiale constând în venituri nerealizate; obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 200.000 lei cu titlul de daune morale, precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecata.
Prin Ordinul nr. 1541/C din data de 14 iulie 2011 emis de către pârâtul Ministerul Justiţiei s-a dispus cu privire la încetarea calităţii de executor judecătoresc al reclamantului V.I.S. reţinând că acesta nu mai îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 16 lit. d) din Legea nr. 188/2000 întrucât are antecedente penale.
Urmare a exercitării căilor legale de atac împotriva ordinului apreciat ca fiind nelegal, prin Decizia nr. 4540 din data de 02 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de către reclamant şi a dispus anularea Ordinului nr. 1541/C din 11 iulie 2011 emis de către pârâtul Ministerul Justiţiei.
Întrucât actul administrativ contestat de către reclamant a fost anulat irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că reclamantul este îndrituit la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin emiterea actului administrativ nelegal, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu fiind evidentă, conchizându-se că demersul judiciar al reclamantului care vizează obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor materiale şi morale pentru repararea prejudiciului cauzat urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, este întemeiat.
Cu privire la daunele solicitate, s-a apreciat că reclamantul este îndrituit la repararea integrală a prejudiciului suferit de acesta urmare a emiterii actului administrativ nelegal atât sub forma daunelor materiale cât şi a celor morale.
Astfel, s-a constatat că din probele administrate în cauză rezultă că reclamantul, urmare a emiterii şi comunicării actului administrativ nelegal, nu a mai putut efectua activităţile specifice profesiei astfel că veniturile pe care în mod obişnuit acesta le obţinea nu au mai fost realizate, reclamantul realizând un venit net anual în sumă de 50.804 lei, după cum rezultă din decizia de impunere anuală în anul 2011.
S-a apreciat că doar pârâtul Ministerul Justiţiei datorează această sumă reclamantului iar nu pârâţii în solidar, întrucât doar prin activitatea desfăşurată de pârâtul Ministerul Justiţiei, prin emiterea ordinului constatat ca fiind nelegal, reclamantul a fost împiedicat în obţinerea veniturilor din desfăşurarea activităţii specifice profesiei.
Referitor la daunele morale solicitate, s-a reţinut că în speţă, esenţial în a stabili întinderea prejudiciului moral suferit de reclamant este analiza de legalitate efectuată de instanţă asupra faptei ilicite şi a vinovăţiei.
Din probele testimoniale administrate în cauză, s-a constatat că reclamantul a suferit grave prejudicii morale întrucât după emiterea actului administrativ nelegal, pârâtele Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, prin intermediul reprezentanţilor lor au popularizat faptul că acest ordin există şi au cerut insistent reclamantului să procedeze la predarea tuturor lucrărilor şi a însemnelor specifice profesiei chiar şi în perioada în care ordinul emis a fost suspendat de către instanţă, reclamantul suferind diverse şi nenumărate privaţiuni în viaţa socială şi profesională.
Prin urmare, s-a apreciat că acordarea unor daune morale în sumă de 10.000 lei alături de anularea actului administrativ nelegal sunt în măsură să asigure satisfacţie reclamantului pentru prejudiciul suferit.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Cluj, au declarat recurs V.I.S., Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România şi Ministerul Justiţiei, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a solicitat, prin cererea de recurs, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, respingerea acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul V.I.S.
S-a învederat, de recurenta Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, că în mod greşit instanţa de fond, prin sentinţa recurată, a considerat că s-a solicitat insistent reclamantului de către Camera Executorilor Judecătoreşti Alba Iulia să procedeze la predarea tuturor lucrărilor şi a însemnelor specifice profesiei chiar şi în perioada în care ordinul emis a fost suspendat de către instanţă.
Prima adresă, s-a arătat, prin care s-a solicitat de către Camera Executorilor Judecătoreşti Alba Iulia predarea ştampilei, legitimaţiei, sigiliului şi lucrărilor biroului, a fost după comunicarea Ordinului ministrului justiţiei nr. 1541/C/2011 de către Ministerul Justiţiei, respectiv la data de 15 iulie 2011, fiind astfel respectate dispoziţiile legale, iar perioada de suspendare a efectelor ordinului menţionat este din data de 17 august 2011 şi până la data de 11 octombrie 2011 când a avut loc judecarea fondului.
Ulterior, au mai fost emise răspunsuri la diferite adrese din partea Judecătoriei Sibiu, respectiv adresa nr. 335 din 7 noiembrie 2011, nr. 349 din 28 noiembrie 2011, prin care Camera Executorilor Judecătoreşti Alba Iulia a comunicat instanţei (la solicitarea acesteia) faptul că reclamantul poate exercita în continuare funcţia de executor judecătoresc pe motiv că a depus recurs împotriva hotărârii pronunţate de către instanţa de fond, iar potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 recursul suspendă executarea, tocmai pentru a nu tergiversa activitatea executorului judecătoresc.
Având în vedere susţinerea executorului judecătoresc în cauză cu privire la faptul că recursul suspendă executarea, precum şi faptul că prin Sentinţa nr. 228 din 18 august 2011 s-a dispus suspendarea executării ordinului până la pronunţarea instanţei de fond, Camera, prin organele de conducere, a considerat că trebuie luată în considerare cu prioritate o sentinţă pronunţată de către o instanţă de judecată, şi nu punctul de vedere al executorului judecătoresc, motiv pentru care s-a solicitat din nou executorului judecătoresc să predea ştampila, legitimaţia, registrele şi lucrările biroului conform adresei nr. 9 din 11 ianuarie 2012.
De asemenea, la data de 23 ianuarie 2012 au fost emise adrese către Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, Judecătoria Avrig, Curtea de Apel Alba Iulia prin care li s-a adus la cunoştinţă faptul că O.M.J. nr. 1541/C/2011 este aplicabil, din aceste adrese reieşind faptul că acestea au fost emise după ce perioada de suspendare a efectelor ordinului au încetat.
Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nu a considerat că prin adresele menţionate mai sus, comunicate instanţelor de judecată, s-a adus vreun prejudiciu reclamantului, mai ales că acestea au fost întocmite în perioada în care ordinul de excludere din profesie îşi producea efectele, dovadă fiind şi Sentinţa nr. 187/2012 pronunţată la data de 23 mai 2012 în Dosarul nr. 306/57/2012 de către Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins cererea de suspendare a efectelor ordinului până la soluţionarea recursului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 290/2011.
A concluzionat recurenta Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia că prin toate demersurile efectuate de către aceasta s-a încercat aducerea la îndeplinire a unui ordin emis de către Ministerul Justiţiei, cu respectarea Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi ale celorlalte dispoziţii legale în materie, însă fără a reuşi acest lucru datorită refuzului executorului judecătoresc reclamant de a preda cele solicitate şi de a-şi înceta activitatea, şi că nu a obstrucţionat în nici un fel activitatea executorului judecătoresc astfel cum acesta susţine.
II. Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti a solicitat, prin cererea de recurs, admiterea acestei căi extraordinare de atac, cu consecinţa casării sentinţei recurate, a rejudecării pe fond a litigiului, şi a respingerii acţiunii reclamantului prin care se solicită despăgubiri de la această recurentă.
Recurenta a apreciat că în perioada 11 iulie 2011 (data emiterii Ordinului ministrului justiţiei nr. 1541/C/2011) şi până la judecarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 2 noiembrie 2012 nu au fost încălcate dispoziţiile legale, ci s-a adus la îndeplinire prevederile unui ordin emis de către ministrul justiţiei, cu respectarea Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, fără însă a reuşi acest lucru datorită refuzului executorului judecătoresc reclamant de a se conforma acestora.
Cu privire la critica reclamantului referitoare la faptul că acesta ar fi suferit grave prejudicii morale întrucât după emiterea ordinului Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti au solicitat reclamantului să predea lucrările şi însemnele specifice profesiei, s-a considerat că Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România nu a făcut altceva decât să aducă la îndeplinire prevederile unui ordin emis de către Ministerul Justiţiei, singura acţiune întreprinsă de aceasta fiind aducerea la cunoştinţă a respectivului ordin Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în vederea comunicării acestuia executorului judecătoresc în cauză.
Or, având în vedere dispoziţiile art. 2 din cuprinsul Ordinului nr. 1541/C din 11 iulie 2011 emis de către ministrul justiţiei prin care se preciza în mod expres faptul că atât Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti cât şi Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia sunt obligate a continua demersurile în vederea aducerii la îndeplinire a acestui ordin, a considerat recurenta Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România că orice acţiune contrară din partea acestora ar fi fost de natură a priva de efecte un ordin care la data luării măsurilor în speţă avea forţă juridică.
Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, s-a arătat, nu putea să adopte o poziţie contrară ordinului sus-menţionat, astfel că nu poate fi ţinută responsabilă pentru daunele morale solicitate de reclamant. S-a apreciat că, în vederea aducerii la îndeplinire a Ordinului nr. 1541/C din 11 iulie 2011, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România a procedat în conformitate cu prevederile legale în vigoare, ordinul menţionat producându-şi efectele până la data pronunţării Deciziei nr. 4540 din Dosarul nr. 1003/57/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost admis recursul declarat de către reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 290 din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia.
În fine, a învederat Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România că la data de 26 noiembrie 2012 reclamantul a depus la Camera Executorilor Judecătoreşti, sub nr. 521/2012, o cerere prin care solicita încetarea calităţii de executor judecătoresc, cerere ce a fost avizată favorabil de Consiliul U.N.E.J. prin Hotărârea nr. 60 din 13 decembrie 2012, astfel că prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 147/C din 17 ianuarie 2013 i-a încetat acestuia calitatea de executor judecătoresc, la cerere.
III. Ministerul Justiţiei a considerat că sentinţa primei instanţe este nelegală, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ., şi a solicitat admiterea recursului declarat de această parte, şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
S-a susţinut, în primul rând, că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea, acordând despăgubiri materiale şi morale fără a ţine cont că la data introducerii acţiunii, 14 februarie 2013, intervenise prescripţia extinctivă, nefiind respectat termenul de un an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
S-a arătat că în raport de data emiterii ordinului de încetare a calităţii de executor judecătoresc, 11 iulie 2011, şi ţinând cont de dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, prescripţia dreptului rămâne supusă dispoziţiilor legale sub care a început să curgă.
Cu toate acestea, întrucât reclamantul susţine că începând cu luna noiembrie 2011 nu a mai avut încasări, în luna decembrie 2011 acesta avea cunoştinţă de încasările obţinute în anul respectiv, potrivit registrului de încasări şi plăţi, venitul regăsindu-se ulterior şi în declaraţia de impunere pe anul 2011, astfel încât prejudiciul putea fi solicitat cel târziu în luna decembrie 2011.
Întrucât prescripţia extinctivă constituie un instrument important în clarificarea raporturilor juridice civile şi în realizarea finalităţii lor, în cazul încălcării unui drept este necesar ca titularul dreptului încălcat să acţioneze pe autorul încălcării dreptului său într-o perioadă de timp, socotită de lege necesară şi suficientă pentru a se ajunge la restabilirea dreptului căruia i s-a adus atingere.
Prin urmare, prescripţia extinctivă fiind o sancţiune împotriva titularului care nu îşi exercită drepturile într-un anumit termen, stabilit în mod imperativ de lege, s-a considerat că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă, paralizând aplicarea unei instituţii de ordine publică, astfel încât se impune respingerea cererii ca tardiv introdusă şi de asemenea, inclusiv capătul de cerere accesoriu având ca obiect daune morale.
S-a invocat, ca jurisprudenţă, în materie, Decizia nr. 5144 din data de 19 noiembrie 2010 şi Decizia nr. 835 din data de 17 februarie 2012, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Recurentul Ministerul Justiţiei a învederat, în al doilea rând, că în mod greşit instanţa de fond a reţinut un prejudiciu echivalent cu venitul net impozabil, realizat de reclamant în anul 2011, în condiţiile în care prejudiciul material este reprezentat de sumele de care s-ar fi bucurat efectiv intimatul reclamant în absenţa actului administrativ atacat şi nu de sume reprezentând impozite şi contribuţii, care nu ar fi ajuns niciodată în patrimoniul acestuia, având alte destinaţii (buget de stat, etc).
S-a arătat, astfel, că în mod corect, din suma de 50.804 lei reprezentând venitul net impozabil trebuia scăzută suma de 8129 lei reprezentând impozitul pe venitul net impozabil datorat, astfel că, prin urmare, acordarea despăgubirilor materiale în cuantumul solicitat nu ar reprezenta altceva decât o îmbogăţire fără justă cauză, în afara scopului legii.
În fine, în ceea ce priveşte obligarea la plata daunelor morale, Ministerul Justiţiei a relevat că în mod greşit s-a reţinut faptul că reclamantul este îndreptăţit la plata unor asemenea daune, întrucât actul administrativ prin care s-a dispus încetarea calităţii de executor a intimatului-reclamant a fost emis interpretând legea în sensul aplicării ei şi nu în sensul neaplicării acesteia, interpretare, de altfel, agreată şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1069 din data de 14 iulie 2011, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (2) raportate la art. 22 alin. (10) lit. e) şi g) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, precum şi de instanţele care au soluţionat în fond atât suspendarea cât şi anularea.
Ministerul Justiţiei a făcut referire, în cererea de recurs, şi la dezlegările date prin Decizia nr. 1722 din data de 29 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi a concluzionat că prejudiciile morale reţinute de prima instanţă şi ştirbirea bunei reputaţii a reclamantului au drept cauză iniţială condamnarea suferită de acesta.
IV. Reclamantul V.I.S. a solicitat, prin cererea de recurs, admiterea acestei căi de atac, casarea parţială a sentinţei recurate numai în ceea ce priveşte cuantumul în care s-a dispus acordarea despăgubirilor morale, în sensul majorării acestora până la concurenţa sumei de 200.000 lei aşa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată suportate în recurs.
Sub aspectul acordării daunelor morale, recurentul reclamant a considerat că modalitatea avută în vedere, prin sentinţa atacată, la stabilirea cuantumului acordat este, în linii mari, una corectă, enunţându-se principii recunoscute şi apreciate atât în doctrina cât şi în practica instanţelor, dar s-a apreciat totuşi că nu s-a realizat o mai temeinică transpunere a întregului context pe aceste principii.
S-a reţinut foarte bine că "aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea preţului suferinţei fizice şi psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiei acestuia pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate", numai că, în analiza "consecinţelor negative" precum şi a urmărilor acestora, instanţa de îndepărtează mult prea mult de speţă, nerealizând o corectă şi obiectivă apreciere a acestora.
În acest sens, a observat recurentul că instanţa a considerat că aceste consecinţe au fost înlăturate prin aceea că reclamantul ar fi obţinut "o primă satisfacţie prin chiar anularea actului administrativ nelegal", însă a subliniat că s-ar fi putut vorbi de o satisfacţie în adevăratul sens al cuvântului dacă recurentul ar fi continuat să profeseze ca şi executor judecătoresc. Aspectul satisfacţiei, s-a relevat, nu a fost suficient de bine aprofundat şi însuşit de către instanţa de fond, motiv pentru recurentul reclamant a afirmat că întreaga modalitate avută în vedere are de suferit, atât sub aspectul individualizării prejudiciului moral cât şi sub aspectul stabilirii în concret a cuantumului.
Pe de altă parte, reclamantul a susţinut că deşi în hotărârea pronunţată de către curtea de apel s-a arătat că au fost avute în vedere şi "toate planurile vieţii sociale" ale părţii vătămate, în sensul ingerinţei faptului prejudiciant în cadrul acestora, în realitate nu a fost suficient avută în vedere activitatea profesională a recurentului (care a activat în patru din cele cinci profesii juridice - procuror, judecător, avocat, executor judecătoresc), precum şi împrejurarea că ajuns într-o postură profesională considerată de mulţi inferioară, a sfârşit prin a fi stigmatizat, lăsându-i-se fiecăruia imaginaţia liberă în ceea ce priveşte motivele.
Referitor la statuarea primei instanţe în sensul că "sumele trebuie să aibă un efect strict compensatoriu, fără a se transforma în amenzi excesive pentru autorul daunei sau persoanele răspunzătoare şi nici în venituri nejustificate pentru victime, astfel că în stabilirea lor trebuie avut în vedere criteriul importanţei gravităţii prejudiciului moral precum şi criteriul echităţii", s-a învederat de către reclamantul recurent că dacă criteriul importanţei gravităţii prejudiciului moral pare mai degrabă o chestiune de apreciere subiectivă, raportat la ce s-a arătat anterior, ar mai rămâne în discuţie doar principiul echităţii, care nu a fost respectat în litigiu devreme ce totul a fost apreciat în favoarea intimaţilor, despăgubirile oscilând ab initio între "nejustificat" şi "excesiv".
Concluzionând, a solicitat reclamantul recurent ca procedând la reaprecierea probelor şi a întregii situaţii de fapt şi de drept să se dispună admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamantul V.I.S. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâţii Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi Ministerul Justiţiei, prin care a solicitat respingerea acestor recursuri ca nefondate.
Cât priveşte recursurile formulate de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România şi Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, intimatul reclamant a arătat că aceste recurente au fost obligate doar la plata de daune morale, şi drept urmare motivele recursului nu au nimic de-a face cu obligaţia care îi revine din sentinţa recurată.
Cu referire la adresele emise de recurentele intimate, s-a precizat de către intimatul reclamant că nu se poate trece cu vederea referatul trimis Ministerului Justiţiei prin care se solicita demiterea reclamantului din funcţia de executor judecătoresc şi nici insistenţele cu care s-a acţionat pentru a fi denigrat, cu toate că potrivit legii recursul declarat în cauza ce a avut ca obiect anularea ordinului ministrului justiţiei era suspensiv de executare.
Cu referire la recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, intimatul a susţinut că nu se poate invoca prescrierea dreptului la acţiune al reclamantului, dreptul la acţiune născându-se la data când s-a luat la cunoştinţă de nelegalitatea ordinului emis de ministrul justiţiei, anume la data pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul şi s-a constatat nulitatea ordinului ministrului, de la cea dată curgând termenul de un an de introducere a acţiunii în despăgubiri.
A precizat intimatul reclamant că nu avea cum să cunoască prejudiciul care urma să îi fie produs de la data emiterii ordinului ministrului justiţiei, şi că momentul la care a cunoscut prejudiciul şi întinderea acestuia a fost data la care actul administrativ prin care a fost demis din funcţie a fost anulate de instanţa supremă.
S-a mai relevat că sunt neîntemeiate şi susţinerile privitoare la modul de acordare a daunelor materiale, omiţându-se a se observa că prin sentinţa recurată s-au acordat doar daunele care reprezintă venitul net al reclamantului şi nu venitul brut, în cazul în care reclamantului i s-ar fi acordat despăgubirile calculate la venitul brut nerealizat subzistând obligaţia acestuia de a plăti, în momentul încasării sumelor, impozitul şi toate taxele datorate corespunzător acestei sume brute.
În litigiu a formulat întâmpinare la calea extraordinară de atac exercitată de V.I.S. pârâta Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, prin care s-a solicitat respingerea recursului reclamantului, şi prin care s-a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, raportat la prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, iar pe fondul cauzei s-a susţinut că măsurile de precauţie luate de pârâţi precum şi obligativitatea respectării dispoziţiilor legale imperative nu pot reprezenta argumente pentru solicitarea daunelor materiale şi mai cu seamă morale, în condiţiile în care în acel moment chiar reclamantul a fost cel care a încălcat dispoziţiile legale aplicabile.
Or, s-a susţinut, în cazul în care reclamantul s-ar fi supus solicitărilor Camerei, pretinsul prejudiciu de imagine invocat prin efectuarea adreselor depuse la dosar nu ar fi existat, şi mai mult pretinsa atitudine aparent nefavorabilă în rândul colegilor de breaslă se putea datora condamnării penale. A fost apreciat istoricul profesional al reclamantului, dar a considerat Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România că acesta nu poate constitui în litigiu un argument pentru pretinderea achitării unor daune morale şi mai cu seamă morale.
În consecinţă, în cazul în care se va trece peste excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a solicitat de către Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România respingerea recursului declarat de reclamantul V.I.S. ca nefondat, pe temeiul următoarelor argumente esenţiale: - aparenţa de legalitate a celor constatate prin Ordinul nr. 1541/C/2011 emis de ministrul justiţiei: - problema de drept ce a fost supusă controlului judecătoresc a fost una complexă - dovada fiind faptul că au existat două hotărâri judecătoreşti contradictorii - şi care, trecând peste instituţia autorităţii de lucru judecat, poate cunoaşte mai multe interpretări; - refuzul abuziv al reclamantului de a se supune dispoziţiilor legale imperative în acel moment cu privire la predarea tuturor dosarelor şi accesoriilor profesiei de executor judecătoresc, conform dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; - natura juridică a unei măsuri de precauţie privind demersul Camerei Alba Iulia prin efectuarea de adrese la instanţele de judecată, forţată de atitudinea reclamantului; - invocarea de către reclamant în apărarea sa a unor texte de lege ce nu au nicio legătură cu situaţia concretă şi promovarea unor acţiuni vizibil abuzive după respingerea cărora reclamantul oricum nu a intrat în legalitate.
Recursurile declarate de reclamantul V.I.S. şi de pârâţii Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România şi Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 486/2013 din 7 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sunt nefondate şi urmează a fi respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Se reţine, în primul rând, că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu a fost ridicată în cursul judecăţii în primă instanţă ci direct în calea de atac, de Ministerul Justiţiei (în calitate de recurent) şi de către Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România (prin întâmpinare), şi că aceasta nu poate fi primită de instanţa de recurs, fiind aplicabile prevederile art. 2513 din noul C. civ.
Într-adevăr, noul regim juridic al prescripţiei extinctive, al cărei specific constă şi în aceea că prescripţia nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată în limine litis, cu alte cuvinte numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, iar nu şi de către organul de jurisdicţie, şi nu direct în căile de atac, este aplicabil doar prescripţiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 1 octombrie 2011.
Or, termenul de prescripţie ataşat acţiunii în despăgubiri formulată de reclamant, întemeiată pe prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, este de un an de la data când partea vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, dată care nu coincide cu data emiterii Ordinului nr. 1541/C/2011 al ministrului justiţiei (14 iulie 2011) ci este reprezentată de data pronunţării Deciziei nr. 4540/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (prin care a fost admis recursul declarat de V.I.S. împotriva Sentinţei nr. 290/2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a fost modificată sentinţa atacată în sensul admiterii acţiunii reclamantului şi a anulării Ordinului nr. 1541/C/2011 al ministrului justiţiei), anume data de 2 noiembrie 2012, ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Jurisprudenţa invocată de recurentul Ministerul Justiţiei (Decizia nr. 5144 din 19 noiembrie 2010 şi Decizia nr. 835 din 17 februarie 2012, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) în sprijinul susţinerii că termenul de prescripţie a acţiunii reclamantului a început că curgă de la data emiterii Ordinului ministrului justiţiei nr. 1541/C/2011 (14 iulie 2011), nu este relevantă în cauză, întrucât cele două hotărâri judecătoreşti menţionate au fost date în alte categorii de litigii, întemeiate pe circumstanţe de fapt diferite de cele din prezentul proces.
Nu sunt incidente, în litigiu, dezlegările date prin Decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, acestea vizând numai prescripţiile începute şi împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011, şi care rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat astfel încât în privinţa acestora instanţele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepţia prescripţiei, după cum acelaşi drept de a invoca excepţia îl au şi părţile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.
Pe fondul recursurilor, se constată că în mod întemeiat instanţa de fond, prin sentinţa recurată, aplicând corect legea la circumstanţele de fapt ale litigiului, a procedat la admiterea în parte a acţiunii reclamantului V.I.S. (acţiune prin care s-a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România şi Ministerul Justiţiei la plata către reclamant a sumei de 65.664 lei cu titlu de daune materiale constând în venituri nerealizate, a sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale şi la plata cheltuielilor de judecată), la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata către reclamant a sumei de 50.804 lei cu titlu de despăgubiri materiale, precum şi la obligarea în solidar a pârâţilor la plata în favoarea aceluiaşi reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale şi a sumei de 2.250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Se impunea, în cauză, incontestabil, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, obligarea pârâtului Ministerului Justiţiei, în calitate de autoritate publică emitentă a Ordinului nr. 1541/C din 14 iulie 2011 prin care s-a dispus încetarea calităţii reclamantului de executor judecătoresc, ordin ce a fost anulat prin efectul Deciziei nr. 4540 din 2 noiembrie 2012 pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la plata de despăgubiri materiale în sumă de 50.804 lei, reprezentând veniturile nerealizate de reclamant pe perioada dintre 11 octombrie 2011 şi data anulării actului administrativ contestat.
Instanţa de fond a reţinut judicios că reclamantul, urmare emiterii actului administrativ, nu a mai putut efectua activităţile specifice profesiei astfel că veniturile pe care în mod obişnuit acesta le obţinea nu au mai fost realizate, şi a statuat în mod corect, urmare luării în considerare a venitului net realizat din profesia de executor judecătoresc în anul precedent (2011, conform declaraţiei de impunere depusă la dosar), a condiţiilor economico-sociale existente, precum şi a faptului că reclamantul era perceput ca un bun profesionist, că şi în anul 2012 acesta ar fi putut realiza, dacă nu s-ar fi dispus în mod nelegal încetarea calităţii de executor judecătoresc, venituri similare celor aferente anului fiscal 2011.
Susţinerile recurentului Ministerul Justiţiei în sensul că judecătorul fondului a reţinut în mod greşit o echivalenţă între prejudiciul material suferit de reclamant şi venitul net impozabil realizat de reclamant în anul 2011 şi că se impunea, astfel, ca din suma de 50.804 lei venit net impozabil să fie dedusă suma de 8129 lei reprezentând impozitul pe venit, nu sunt justificate. Este evident, în cauză, că acordarea despăgubirilor materiale în cuantumul solicitat prin acţiune nu constituie o îmbogăţire fără justă cauză, reclamantul având obligaţia, similar situaţiei în care ar fi realizat efectiv venituri din activitatea profesională de executor judecătoresc, de a plăti statului sumele datorate cu titlu de impozit calculat asupra venitului net în sumă de 50.804 lei.
Cât priveşte motivele de recurs, formulate atât de pârâţi cât şi de reclamant, referitoare la partea din sentinţa atacată prin care pârâţii au fost obligaţi în solidar la plata în favoarea reclamantului a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, se constată că şi acestea sunt nefondate, prima instanţă făcând, cu o motivare pertinentă, o justă şi corectă apreciere şi determinare atât sub aspectul întinderii prejudiciului moral suferit de reclamant şi al stabilirii cuantumului concret al despăgubirii băneşti cuvenite reclamantului cât şi sub aspectul subiectelor de drept ţinute de obligaţia de plată a despăgubirilor cu acest titlu (Ministerul Justiţiei, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România şi Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia).
Înalta Curte reţine, în principiu, că cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.
Se observă, totodată, că spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat, sumă care să aibă un efect compensatoriu dar să nu constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.
Se constată, de asemenea, că în condiţiile în care un criteriu fundamental în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral îl reprezintă echitatea iar stabilirea unor asemenea despăgubiri implică şi o doză de aproximare, instanţa este datoare să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, în măsură sa permită celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Toate aceste criterii, mai sus menţionate, au fost luate în considerare de judecătorul fondului cu prilejul analizei situaţiei particulare a reclamantului, dispunându-se în consecinţă, în mod corect, urmare constatării faptului că reclamantului i s-a cauzat, prin emiterea de către ministrul justiţiei a ordinului de încetare a calităţii de executor judecătoresc (anulat ca nelegal), dar şi prin atitudinea ulterioară a organelor profesiei, prejudicii de ordin moral, prin afectarea onoarei, prestigiului şi a demnităţii, ocrotite de lege, obligarea în solidar a pârâţilor la plata în favoarea reclamantului a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, prin aceasta stabilindu-se un just echilibru, pe baze raţionale şi echitabile, între prejudiciul material suferit şi despăgubirile acordate.
În raport de toate cele mai sus arătate, constatându-se că este temeinică şi legală hotărârea atacată şi că sunt neîntemeiate motivele de recurs invocate în cauză, urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările şi completările ulterioare, respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de V.I.S., Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România împotriva Sentinţei civile nr. 486/2013 din data de 7 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de V.I.S., de Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România şi de Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 486/2013 din 7 octombrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2014
| ← ICCJ. Decizia nr. 3584/2014. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3588/2014. Contencios → |
|---|
