ICCJ. Decizia nr. 4011/2014. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4011/2014
Dosar nr. 1097/59/2012
Şedinţa publică de la 28 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond. Cadrul procesual
Prin Sentinţa nr. 186 din 26 martie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC S.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, prin care a solicitat următoarele:
- obligarea pârâtei, în baza art. 213, 216 şi 218 C. proc. fisc., la emiterea Deciziei de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei DGFP Arad nr. 1448 din 21 decembrie 2011 (privind atragerea răspunderii solidare alături de debitoarea SC S.T. SRL pentru suma de 13.439.715 lei);
- obligarea pârâtei la comunicarea deciziei de impunere nr. F-AR 721 din 07 septembrie 2011 şi a Raportului de inspecţie fiscală ce a stat la baza emiterii acesteia, întocmite în raport cu debitoarea principală SC M.T.I. SRL;
- comunicarea procesului verbal de insolvabilitate nr. 117913 din 27 octombrie 2011 încheiat pentru debitoarea principală, în vederea asigurării opozabilităţii acestuia (art. 45 C. proc. fisc.);
- obligarea pârâtei, în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, la despăgubiri sub forma penalităţilor de întârziere, în cuantum de 0,15% pe fiecare zi de întârziere, aplicate la suma (13.439.715 lei) stabilită prin Decizia DGFP Arad nr. 1448 din 21 decembrie 2011 (atragerea răspunderii solidare alături de SC M.T.I. SRL), pusă în executare, începând cu momentul expirării termenului legal de 45 de zile de soluţionare a contestaţiei - 06 aprilie 2012 (când pârâta este de drept în întârziere) şi până la data emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei;
- stabilirea unui termen pentru emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei, sub sancţiunea aplicării amenzii prevăzută la art. 18 alin. (2) raportat la art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ;
- în baza art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtei la plata daunelor morale cauzate reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta a solicitat obligarea autorităţii pârâte la emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad nr. 1448 din 21 decembrie 2011, privind atragerea răspunderii solidare alături de debitoarea SC S.T. SRL pentru suma de 13.439.715 lei, obligarea la comunicarea deciziei de impunere nr. F-AR 721 din 07 septembrie 2011, a Raportului de inspecţie fiscală şi a procesului verbal de insolvabilitate nr. 117913 din 27 octombrie 2011, stabilirea unui termen pentru emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei ca şi obligarea pârâtei la despăgubiri şi daune morale.
Reclamanta a formulat contestaţie administrativ-fiscală împotriva Deciziei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Arad nr. 1448 din 21 decembrie 2011 privind atragerea răspunderii sale solidare alături de debitoarea SO M.T.I. SRL, pentru suma de 13.439.715 lei, contestaţia fiind înregistrată la registratura pârâtei sub nr. 7613 din 20 februarie 2012. S-a susţinut totodată, de necontestat, că autoritatea fiscală nu a soluţionat până la data acţiunii contestaţia administrativă formulată de reclamantă, emiţând în schimb Decizia nr. 44 din 22 ianuarie 2013 prin care a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei.
Prima instanţă a arătat că această din urmă decizie nu a fost atacată de reclamantă pe cale directă, reclamanta neprecizându-şi acţiunea în acest sens,ci apelând la procedura excepţiei de nelegalitate, prevăzută de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Excepţia de nelegalitate este inadmisibilă în opinia instanţei de fond, având în vedere că destinatarul deciziei menţionate are calea directă a unei acţiuni principale, potrivit dispoziţiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. În plus, din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 55472004 rezultă că excepţia este permisă în situaţia în care actul administrativ ce face obiectul excepţiei are o anumită legătură cu obiectul acţiunii în cadrul căreia s-a invocat excepţia, iar nu atunci când există o identitate de obiect cu acţiunea principală. Cu alte cuvinte, un act administrativ nu poate forma în acelaşi timp şi obiectul acţiunii principale şi obiectul excepţiei de nelegalitate, partea având calea de atac stabilită de lege, precum şi termenul şi condiţiile în care poate fi exercitată.
Chiar dacă s-ar aprecia că excepţia de nelegalitate ar fi admisibilă, prima instanţă a constatat că aceasta nu ar putea fi primită întrucât sesizarea penală, contrar susţinerilor reclamantei, există în fapt, fiind înregistrată la Direcţia Naţională Anticorupţie sub nr. 122/P/2011, potrivit copiei plângerii şi adresei emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, ambele depuse la dosar. În plus, nu se poate susţine că procesul penal nu ar avea o înrâurire asupra creanţelor fiscale, de vreme ce acesta vizează o pretinsă evaziune fiscală suspectată a fi fost săvârşită prin tranzacţiile încheiate între societăţi afiliate, respectiv între societatea reclamantă SC S.T. SRL şi SC M.T.I. SRL, tranzacţii care au determinat şi atragerea răspunderii în solidar, contestată de reclamantă. Tot astfel, instanţa a remarcat că nu este necesară începerea urmăririi penale, art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. impunând doar existenţa unei sesizări a organelor în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
Reclamanta a mai invocat şi excepţia tardivităţii emiterii Deciziei nr. 44 din 22 ianuarie 2013 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, însă nici această excepţie nu a fost primită întrucât instanţa a arătat că termenul de soluţionare a contestaţiei administrative este un termen de recomandare, a cărui nerespectare poate eventual atrage o sancţiune disciplinară a funcţionarului vinovat, iar nu un termen de decădere care să aibă ca efect decăderea organului fiscal din obligaţia de a emite actul solicitat. De altfel întreaga legislaţie şi literatură de specialitate nu cunoaşte noţiunea de decădere dintr-o obligaţie, ci doar decăderea dintr-un drept.
Având în vedere valabilitatea Deciziei nr. 44/22.0l.2013, astfel cum a fost ea constatată anterior, instanţa de fond a arătat că se impune concluzia că petitul având ca obiect obligarea pârâtei la soluţionare contestaţiei administrative este neîntemeiat, de vreme ce există o cauză legală de suspendare a procedurii [art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.].
Pentru acelaşi considerent s-a apreciat ca neîntemeiată şi solicitarea de a se stabili un termen de soluţionare a contestaţiei administrative, precum şi solicitarea de a obliga organul fiscal la plata despăgubirilor materiale şi a daunelor morale, nefiind găsită vreo culpă a autorităţii învestite cu soluţionarea contestaţiei administrative.
Cât priveşte cererea de comunicare a deciziei de impunere nr JF-AR 721 07 septembrie 2011, a Raportului de inspecţie fiscală şi a procesului verbal d insolvabilitate nr. 117913 din 27 octombrie 2011, s-a reţinut că aceasta a rămas fără obiect, actele menţionate fiindu-i comunicate reclamantei în timpul derulării litigiului de faţă. De altfel, dată fiind împrejurarea că reprezentanţii şi asociaţii celor două societăţi implicate sunt aceeaşi şi având în vedere că în acţiunea de faţă reclamanta a criticat şi aspecte de fond cuprinse în actele solicitate spre comunicare, acte care o vizează pe SC M.T.I. SRL, este de presupus că, în realitate, reclamanta avea cunoştinţă despre existenţa şi conţinutul acestor acte.
2. Cererea de recurs şi motivele înfăţişate
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, apreciată ca fiind netemeinică şi nelegală, în termen legal a declarat recurs reclamanta SC S.T. SRL indicând ca temei de drept al demersului său procesual prevederile art. 304 pct. 7,8 şi 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ. ca şi pe cele cuprinse în art. 305, 311 şi 312 alin. (1) - (4) C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs dezvoltat, recurenta-reclamantă a criticat soluţia instanţei de fond de respingere ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative şi totodată de a păşi la analiza pe fond a respectivei decizii, deşi a reţinut că reclamanta nu a atacat şi nu a solicitat în mod direct anularea Deciziei nr. 44/2013.
Recurenta-reclamantă a susţinut că este nelegală soluţia dată asupra excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 44/2013, şi pentru motivarea contradictorie înfăţişată în considerentele hotărârii, cu referire directă la argumentele vizând soluţionarea pe fond a deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei.
În fine, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit scopul şi cadrul demersului său judiciar, întrucât societatea reclamantă nu a invocat în cauză problema tardivităţii soluţionării contestaţiei administrative, cu consecinţa decăderii organului fiscal intimat din obligaţia legală de soluţionare a contestaţiei, ci tardivitatea emiterii deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei, având drept consecinţă decăderea organului fiscal intimat din dreptul de a suspenda procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei.
3. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Examinând sentinţa atacată prin raportare la motivele de recurs înfăţişate, faţă de probatoriul administrat şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat recursul de faţă, în sensul şi pentru considerentele în continuare arătate.
Înalta Curte apreciază că este incident în cauză motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând nemotivarea hotărârii, cu referire la art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., în ceea ce priveşte justa şi coerenta determinare de către instanţă, a cadrului procesual şi a conţinutului cererilor părţilor litigante cu a căror soluţionare a fost învestită.
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs, vizând nemotivarea hotărârii.
În cauza de faţă, Înalta Curte constată incidenţa ipotezei referitoare la motivarea contradictorie cuprinsă deopotrivă în considerentele hotărârii supusă controlului judiciar, dar derivând şi din dispozitiv, raportat la analiza efectuată în conţinutul hotărârii.
Prin hotărârea supusă controlului de legalitate, pe calea prezentului recurs, instanţa de fond a reţinut că recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ la data de 6 septembrie 2012 cu cererea de obligare a pârâtei intimate DGFP Arad la emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative îndreptată de societatea reclamantă împotriva Deciziei nr. 1448 din 21 decembrie 2011, privind atragerea răspunderii sale solidare alături de o altă societate debitoare (SC M.T.I. SRL), contestaţie înregistrată încă din data de 20 februarie 2012 la autorităţile pârâte (dosar fond).
Ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv la data de 22 ianuarie 2013, în urma formulării contestaţiei administrative de către reclamanta recurentă, a fost emisă de către ANAF-DGFP Arad Decizia nr. 44 din 22 ianuarie 2013 de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale împotriva Deciziei nr. 1448 din 21 decembrie 2011.
Prin Decizia nr. 44 din 22 ianuarie 2013, depusă la dosar şi menţionată ca atare şi de către intimată prin întâmpinare, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă până la soluţionarea definitivă a laturii penale, conform art. 214 C. proc. fisc.
Instanţa de fond a reţinut, cu referire la Decizia nr. 44/2013, că aceasta nu a fost atacată pe cale directă de reclamantă, fiind formulată doar o excepţie de nelegalitate privitoare la acest act, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Drept urmare, instanţa de fond a analizat excepţia de nelegalitate cu care s-a considerat învestită, şi pe care a apreciat-o ca fiind inadmisibilă pe considerentul că destinatarul deciziei are deschisă calea directă a unei acţiuni principale, în anularea actului.
Totodată însă instanţa de fond, prin considerentele hotărârii, a analizat conţinutul Deciziei nr. 44/2013 şi pretinsa excepţie de tardivitate a emiterii acesteia, iar prin dispozitivul hotărârii a respins acţiunea reclamantei având ca obiect "obligaţia de a face şi despăgubiri".
Înalta Curte constată că în cauză nu a fost determinat obiectul acţiunii cu care reclamanta-recurentă a înţeles să investească instanţa de contencios administrativ, după cum nu au fost în mod coerent valorificate şi calificate din punct de vedere juridic precizările de acţiune făcute oral, în şedinţă publică de către recurenta-reclamantă şi consemnate ca atare, fie cuprinse în notele de şedinţă depuse la dosar.
Astfel, prin Încheierea de şedinţă din data de 29 ianuarie 2013 instanţa a luat act de precizarea verbală a acţiunii, făcută de reprezentantul recurentei-reclamante, în sensul că solicită şi anularea Deciziei nr. 44 din 22 ianuarie 2013 ca şi a actelor de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, depuse la dosar.
Apoi, prin notele de şedinţă, depuse la dosar la data de 26 februarie 2013 recurenta-reclamantă, criticând Decizia nr. 44 din 22 ianuarie 2013 pentru soluţia aleasă, de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, a invocat o serie de "excepţii" cu privire la aceasta, de tardivitate, de nelegalitate dar şi de netemeinicie, înfăţişând şi analizând însă, elementele de fapt care, în opinia sa, erau menite a conduce organul de soluţionare a contestaţiei la o altă concluzie.
În fine, la termenul de judecată din data de 26 februarie 2013 s-a consemnat în încheierea de şedinţă că reprezentantul reclamantei-recurente "invocă tardivitatea emiterii Deciziei nr. 44 din 22 ianuarie 2013 şi constatarea nulităţii acesteia pe calea excepţiei de nelegalitate, conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004", în acelaşi sens fiind şi ultimele concluzii scrise depuse la dosar.
Instanţa de control judiciar a prezentat conţinutul înscrisurilor dar şi a precizărilor făcute succesiv de către recurenta-reclamantă, în legătură cu obiectul cererii sale de chemare în judecată, tocmai pentru a evidenţia, pe de o parte, impreciziunea obiectului cauzei şi lipsa de coerenţă juridică a susţinerilor făcute, iar pe de altă parte, lipsa rolului activ al instanţei într-un atare context procesual.
Raportat la prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impunea ca în cauză, instanţa de fond, să solicite recurentei-reclamante lămuriri şi explicaţii, dată fiind lipsa de claritate a obiectului precizat al cererii, ca şi motivarea în drept, cu respectarea desigur a regulii dezbaterii contradictorii.
Neprocedând în acest mod, prima instanţă a pronunţat o hotărâre fundamentată pe o premisă juridică neclarificată, care a şi generat o motivare contradictorie, atât între considerente care cuprind analiza unei excepţii de nelegalitate cât şi faţă de dispozitivul hotărârii în care se face trimitere la un cu totul alt obiect al cererii (obligaţia de a face şi despăgubiri).
Drept urmare, nu se poate exercita controlul judiciar în cauză, impunându-se, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. cu referire la art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, argumentele reţinute fiind subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Rejudecând cauza, instanţa de fond urmează a lua măsurile necesare în vederea clarificării naturii juridice a acţiunii, respectiv a obiectului cererii formulate de recurenta-reclamantă, a temeiului de drept susţinut şi a cadrului procesual, în general, exercitându-şi în mod efectiv prerogativele ce derivă din cuprinsul art. 129 din 4 şi 5 C. proc. civ., pentru stabilirea faptelor şi corecta aplicare a legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC S.T. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 186 din 26 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4006/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4019/2014. Contencios → |
|---|
