ICCJ. Decizia nr. 3995/2014. Contencios. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3995/2014
Dosar nr. 1350/2/2013
Şedinţa publică de la 24 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul M.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, în cazul reprezentantului legal al autorităţii publice, preşedintele ANRP, conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004; obligarea pârâtei la plata unor daune cominatorii de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei menţionate anterior; cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1766 din 31 mai 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul M.S., în contradictoriu cu pârâţii Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi G.B. - Preşedintele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum a fost completată şi îndreptată, ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul M.S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că la momentul judecării recursului, O.U.G. nr. 4/2012 era în vigoare.
În aceasta situaţie, recurentul consideră că, în cauză, se aplică art. 24 din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia: executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia .
Prin urmare, se apreciază că au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează noţiunea de proces echitabil şi respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a unei cauze. Termenul rezonabil la care se referă art. 6 parag. I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cuprinde şi durata procedurilor administrative, deoarece aceasta constituie o premisă indispensabilă prevăzută în dreptul intern pentru sesizarea instanţei.
Recurentul mai susţine că dispoziţiile legale în vigoare, respectiv O.U.G. nr. 4/2012 şi Legea nr. 117/2012, sunt ulterioare hotărârii judecătoreşti a cărei executare se cere, iar aplicarea principiului neretroactivităţii este o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.
Este inacceptabil şi contrar oricărui principiu, legal sau moral, ca statul să aibă posibilitatea suspendării propriilor obligaţii, unilateral, intervenind în atribuţiile puterii judecătoreşti, care a dispus într-un anumit sens .
Recurentul consideră că reprezentanţii statului au prelungit nejustificat îndeplinirea unor îndatoriri legale, pentru ca ulterior să nu se respecte principiul egalităţi de arme în faţa instanţei, întrucât partea care are o poziţie privilegiată şi are obligaţia de a se conforma unei hotărâri judecătoreşti invocă o ordonanţă în scopul de a-i paraliza dreptul de a cere respectarea unei hotărâri judecătoreşti, deşi nu are nici o culpă pentru pasivitatea statului.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004 alin. (1): "Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii".
Alin. (2): "În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere."
Analiza legislaţiei aplicabile în materie relevă că se poate aplica conducătorului autorităţii publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Textul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabileşte cu rigoare şi sfera de aplicare a acestuia, respectiv hotărârile a căror neexecutare atrage acordarea despăgubirilor şi aplicarea sancţiunii amenzii.
Sancţiunile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul hotărârilor care au ca obiect obligarea unei autorităţi să încheie, să înlocuiască, să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative.
Din redactarea textului art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar şi prin prisma principiilor generale de drept, rezultă ca aplicarea unei sancţiuni pecuniare are rolul de a constrânge şi sancţiona pe debitorul obligaţiei, în vederea executării acesteia în termenul prevăzut de lege.
Înalta Curte precizează că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este consecinţa neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, situaţie reţinută şi în considerentele Deciziei nr. 1566/2009 a Curţii Constituţionale.
În cazul titlurilor de despăgubire, prin O.U.G. nr. 4/2012, s-au suspendat până la 15 mai 3013 emiterea titlurilor de despăgubire şi procedurile de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În raport de prevederile acestui act normativ nu se mai poate pune în discuţie neexecutarea culpabilă a hotărârilor judecătoreşti, motiv pentru care în mod legal prima instanţă a respins acţiunea reclamanţilor.
În ceea ce priveşte susţinerea privind nesocotirea Protocolului adiţional nr. 1 şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie precizat că instanţa europeană a arătat în cauza Broniowski c/Pologne, că situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar şi pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri.
În raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 şi O.U.G. nr. 4/2012, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului atât în ceea ce priveşte alegerea modalităţii de garantare a drepturilor patrimoniale cât şi asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.
O asemenea măsură nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, pentru că statul a aplicat acelaşi principiu tuturor celor aflaţi în situaţii identice şi s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.
La aprecierea asupra compatibilităţii legislaţiei naţionale cu normele Convenţiei, Înalta Curte are în vedere şi un alt criteriu, propriu jurisprudenţei Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, anume acela al proporţionalităţii măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecţia dreptului individual de proprietate şi exigenţele apărării unor interese generale (cauza Saggio c/Italie).
Lipsa de resurse financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura şi a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual şi interesele generale.
De asemenea, trebuie avut în vedere că O.U.G. nr. 4/20112 a fost adoptată tocmai pentru a se identifica de către stat soluţii financiare pentru acordarea despăgubirilor, ţinând seama şi de posibilitatea iminentă a epuizării Fondului Proprietatea.
În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că, în cauză, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a emis Decizia de compensare nr. 70 din 3 octombrie 2013 prin care s-a validat Dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti şi s-a emis decizia de compensare prin 215.359 puncte în favoarea domnului M.S..
Numărul de puncte menţionat a rezultat prin aplicarea prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, valorii imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. Austrului nr. 48, sector 2, stabilită în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, iar susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul M.S. împotriva Sentinţei civile nr. 1766 din 31 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 3925/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4006/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
