ICCJ. Decizia nr. 415/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 415/2014
Dosar nr. 55/35/2012
Şedinţa publică de la 30 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Soluţia instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, reclamantul M.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Satu-Mare ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de impunere din data de 7 decembrie 2010 emisă de D.G.F.P. Satu-Mare, respectiv a deciziei din 29 iunie 2010 emisă de D.G.F.P. Satu-Mare.
În motivarea acţiunii reclamantul M.E. a arătat că în calitate de persoană fizică a fost supus unei inspecţii fiscale.
Obiectul controlului l-a constituit taxa pe valoare adăugată, verificările vizând perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2009, aspecte care rezultă din raportul de inspecţie fiscală întocmit la data de 6 decembrie 2010.
Cu ocazia finalizării controlului, prin raportul de inspecţie fiscală s-a stabilit faptul că reclamantul a avut obligaţia să se înregistreze în scopuri de TVA, astfel că, la recomandarea organelor de control, reclamantul a arătat că a obţinut codul de înregistrare fiscală, dovadă în acest sens fiind certificatul de înregistrare în scopuri de TVA.
În raportul de inspecţie fiscală, a învederat reclamantul, s-a consemnat că împreună cu soţia sa au desfăşurat în perioada cuprinsă între 2006-2009 activitate economică constând în exploatarea bunurilor corporale, derulând un număr de 49 tranzacţii imobiliare în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
Ca atare, s-a stabilit calitatea de persoană impozabilă a reclamantului înregistrată în scopuri de TVA.
A considerat reclamantul eronată această abordare prin prevederilor art. 126 alin. (9) lit. c) C. fisc., şi ale art. 141 lit. f) C. fisc.
În acest context, a considerat reclamantul că scutirea operaţiunilor de vânzare-cumpărare de terenuri agricole este aplicabilă atât timp cât terenul ce face obiectul unei tranzacţii nu este scos din circuitul agricol, în vederea construirii.
A concluzionat reclamantul că este evident faptul că tranzacţiile încheiate reprezintă o excepţie de la regula generală, deoarece terenurile înstrăinate sunt terenuri agricole şi nu terenuri construibile.
Prin sentinţa nr. 216/CA-PI din 19 iunie 2012 Curtea de Apel Oradea a respins acţiunea formulată de reclamantul M.E. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că prin decizia de impunere din 7 decembrie 2010 în sarcina reclamantului s-a stabilit obligaţia de plată a sumei de 330.241 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă tranzacţiilor imobiliare efectuate în perioada 1 aprilie 2007-31 decembrie 2009, precum şi obligaţia de plată a sumei de 318.910 RON reprezentând majorări de întârziere.
În opinia Curţii, numărul tranzacţiilor derulate de reclamant şi de soţia acestuia în perioada ce a făcut obiectul verificării organelor de inspecţie fiscală denotă caracterul de continuitate al veniturilor realizate de cei doi soţi din încheierea respectivelor tranzacţii, astfel că singurul aspect ce se mai impune a fi lămurit în speţă, şi de care de altfel depinde şi existenţa obligaţiei de plată a taxei pe valoare adăugată este regimul juridic al terenurilor tranzacţionate, reclamantul susţinând că terenurile înstrăinate au fost terenuri agricole şi nicidecum terenuri construibile, cum în mod eronat au fost acestea calificate de către organele de inspecţia fiscală.
Cu privire la acest aspect, instanţa a reţinut că terenurile înstrăinate au fost în prealabil parcelate de către reclamant în parcele cu suprafeţe de până la 1000 mp.
A apreciat instanţa că în măsura în care terenurile ar fi avut destinaţie agricolă nu exista nici o raţiune a parcelării lor în loturi de până la 1000 mp.
A mai reţinut instanţa că, dimpotrivă, parcelarea s-a făcut în loturi cu destinaţia de locuri de casă, fapt ce rezultă din menţiunea expresă inserată în două dintre contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosarului cauzei, dar şi din eliberarea ulterioară a unui număr de 14 autorizaţii de construire pentru o parte din terenurile ce au făcut obiectul tranzacţiilor pentru care în sarcina reclamantului s-a stabilit obligaţia plăţii taxei pe valoare adăugată.
Totodată s-a reţinut că terenurile înstrăinate de reclamant erau terenuri intravilane pentru care cumpărătorii au putut obţine eliberarea autorizaţiilor de construire fără a fi necesar să obţină în prealabil scoaterea acestora din circuitul agricol.
Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs reclamantul M.E., care a susţinut critici care pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., 1865.
În motivarea căii de atac, în esenţă, se susţine că în mod eronat instanţa de fond şi organul de control au reţinut că se datorează TVA pentru tranzacţiile imobiliare, întrucât:
- nu s-a dovedit caracterul de continuitate al veniturilor realizate pentru perioada controlată deoarece au existat perioade semnificative când nu au avut loc nici un fel de tranzacţii (respectiv anul 2006);
- în mod eronat instanţa de fond a statuat asupra regimului juridic al terenurilor tranzacţionate.
În lipsa vreunui demers din partea sa, de obţinere a autorizaţiilor de construire şi implicit de scoatere din circuitul agricol şi în condiţiile în care excepţia instituită prin art. 311 alin. (5) din Legea nr. 350/2001 nu era în vigoare în perioada vizată de controlul fiscal, terenurile înstrăinate nu pot fi considerate terenuri construibile şi pe cale de consecinţă sumele stabilite în sarcina recurentului prin decizia contestată au fost stabilite în mod arbitrar şi cu greşita aplicare a legilor în materie.
Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursului formulat, reţine că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În cauză, nu este contestat faptul reţinut de organele fiscale în cuprinsul actelor administrative contestate, respectiv că, începând cu 1 aprilie 2007, recurentul a devenit persoană impozabilă în scop de TVA, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare din 2 februarie 2007 a vândut imobile în sumă de 181.500 RON, depăşind plafonul de scutire de 35.000 euro prevăzut de art. 152 din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, având obligaţia de a solicita înregistrarea ca şi plătitor de TVA până la data de 10 martie 2007.
De asemenea, nu este contestată nici suma reţinută în cuprinsul deciziei contestate ca venit în urma tranzacţiilor imobiliare derulate în perioada 1 aprilie 2007-31 decembrie 2009 de 2.068.392 RON, din care TVA în sumă de 330.241 RON. De altfel, decizia de impunere emisă pe numele recurentului vizează tocmai această perioadă.
În această perioadă este necontestată situaţia tranzacţiilor imobiliare, cum aceasta a fost reţinută de organele fiscale în cuprinsul actelor administrative contestate, din care rezultă, în mod clar, realizarea mai multor tranzacţii în cursul anilor 2007-2009.
Faţă de aceste aspecte şi avându-se în vedere şi dispoziţiile pct. 3 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a art. 127 alin. (2) C. fisc., potrivit cărora: „În cazul achiziţiei de terenuri şi/sau construcţii de către o persoană fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate dacă persoana fizică realizează mai mult de o singură tranzacţie în cursul unui an calendaristic”, sunt lipsite de temei criticile formulate de recurent, în sensul că instanţa de fond a calificat în mod nelegal tranzacţiile efectuate ca reprezentând operaţiuni efectuate în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
În altă ordine, criticile referitoare la faptul că instanţa de fond a stabilit eronat regimul juridic al terenurilor tranzacţionate, statuând eronat că acestea sunt terenuri construibile şi nu agricole, sunt apreciate de instanţa de recurs ca fiind lipsite de temei.
Potrivit procesului-verbal din 10 iunie 2011 de verificare pe teren în comuna V. a situaţiei prezentate de reclamant cu privire la terenurile tranzacţionate, în perioada analizei contestaţiei, reprezentanţii acestei primării au comunicat organelor care au efectuat inspecţia fiscală că pe terenurile respective se pot amplasa construcţii conform legislaţiei în vigoare şi s-a întocmit Plan Urbanistic Zonal, acestea nefiind terenuri agricole.
De asemenea, potrivit adresei din 2011 a Primăriei comunei V., unor cumpărători ai terenurilor înstrăinate de recurentul-reclamant, în perioada 2007-2008 le-au fost eliberate autorizaţii de construcţie.
Prin urmare, pe terenurile respective se puteau executa construcţii, neexistând o dovadă contrară la dosarul cauzei.
Potrivit art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 1 C. fisc., cu modificările şi completările la data efectuării tranzacţiilor în litigiu, „următoarele operaţiuni sunt scutite de taxă: f) livrarea de construcţii/părţi de construcţii şi a terenurilor pe care sunt construite, precum şi a oricăror altor terenuri. Prin excepţie, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcţii noi, de părţi de construcţii sau de terenuri construibile. În sensul prezentului articol, se definesc următoarele: 1. Teren construibil, reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcţii, conform legislaţiei în vigoare”.
Având în vedere dispoziţiile legale citate şi statutul juridic al terenurilor respective la data efectuării tranzacţiilor, scutirea de taxă nu era operabilă în temeiul art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., aşa cum a susţinut recurentul-reclamant.
Aspectele prezentate de recurent cu privire la dispoziţiile art. 311 alin. (5) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la dreptul de construire sunt fără relevanţă, cât timp obiectul cererii de chemare în judecată nu vizează acest drept, iar pentru terenurile respective au fost emise autorizaţii de construcţie şi implicit certificate de urbanism, de către autorităţile competente, care au avut în vedere situaţia juridică a terenurilor, care au fost considerate construibile şi nu încadrându-se în categoria de folosinţă agricolă, acestea nefiind dovedite că au fost contestate/anulate în vreun fel.
Mai mult, potrivit menţiunilor din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare, cât şi din extrasele de carte funciară depuse la dosar cu privire la terenurile înstrăinate, rezultă că terenurile se încadrează în categoria intravilan, fiind cuprinse într-un plan urbanistic, scopul lotizării fiind tocmai executarea de construcţii.
Necontestat este şi faptul că reclamantul a vândut şi terenuri agricole arabile pentru care nu s-a calculat TVA, această operaţiune fiind scutită, tranzacţiile vizând terenurile construibile fiind tratate diferit.
În consecinţă, în cauză au avut loc livrări de terenuri construibile, astfel că în mod corect a fost calculată TVA în sumă de 330.241 RON impusă reclamantului prin decizia din 7 decembrie 2010, contestată, la o bază impozabilă de 1.738.111 RON, accesoriile fiind corect calculate, aceste aspecte nefăcând, de altfel, obiectul criticilor.
Această modalitate de calcul corespunde şi jurisprudenţei C.J.U.E. şi anume hotărârea din 7 noiembrie 2013, dată în cauzele conexe C-249/12 şi C-250/12, la întrebarea preliminară formulată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru interpretarea art. 73 şi art. 78 din Directiva nr. 2006/112/CE.
Astfel, potrivit hotărârii din 7 noiembrie 2013 a C.J.U.E., „Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special art. 73 şi art. 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată”.
În concluzie, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a, alin. (3) C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.E. împotriva sentinţei nr. 216/CA-PI din 19 iunie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3024/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 422/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
