ICCJ. Decizia nr. 4233/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4233/2014
Dosar nr. 658/59/2012
Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC H.P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 28 octombrie 2011, precum şi a raportului de inspecţie fiscală din 28 octombrie 2011 şi a procesului-verbal de control din 27 octombrie 2011, ce au stat la baza emiterii deciziei, suspendarea executării acesteia până la soluţionarea irevocabilă acţiunii în anulare, iar în subsidiar, în ipoteza în care instanţa ar considera că nu poate fi soluţionată acţiunea în anularea deciziei de impunere anterior soluţionării contestaţiei administrative îndreptate împotriva acesteia, obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei, înregistrate în 2 decembrie 2011, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 117 din 22 februarie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată şi completată de reclamanta SC H.P. SRL în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond reţinut că în perioada 18 iulie 2011 - 27 octombrie 2011 reclamanta a fost supusă unui control de fapt, pentru a se verifica modul de îndeplinire a obligaţiilor fiscale referitoare la impozitul pe profit şi TVA, urmare a adresei emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală din 20 aprilie 2011, prin care se solicită verificarea tranzacţiilor desfăşurate de contribuabil cu societăţi declarate inactive, în conformitate cu Ordinele Preşedintelui ANAF nr. 575/2006 şi nr. 819/2008.
Constatările de fapt au fost cuprinse în procesul-verbal din 27 octombrie 2011, fiind reluate în cuprinsul raportului de inspecţie fiscale înregistrat la DGFP Timiş din 28 octombrie 2011.
Conform organului de inspecţie fiscală, reclamanta a înregistrat în evidenţele contabile, în perioada supusă controlului (1 ianuarie 2006 - 30 iunie 2011), cheltuieli considerate nedeductibile atât la calculul impozitului pe profit, cât şi pentru stabilirea TVA.
În baza acestor constatări a fost emisă decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 28 octombrie 2011, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei impozit pe profit suplimentar în sumă de 975.379 lei şi majorări de întârziere aferente în sumă de 544.509 lei, respectiv TVA suplimentar în sumă de 1.168.210 lei, cu majorări de întârziere de 639.044 lei.
Creanţele fiscale astfel stabilite au fost contestate de reclamantă în procedura prealabilă sesizării instanţei, potrivit art. 205 şi urm. C. proc. fisc., iar prin decizia emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală din 3 august 2012 a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia pentru suma de 1.343.156 lei, din care impozit pe profit în sumă de 432.238 lei, accesorii aferente acestuia de 174.856 lei, TVA - 523.230 lei şi accesorii aferente TVA - 212.832 lei, dispunându-se suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma de 1.983.986 lei, din care impozit pe profit de 543.141 lei, accesorii aferente acestuia de 369.653 lei, TVA - 644.980 lei şi accesorii aferente TVA de 426.212 lei.
Organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut că organele de inspecţie fiscală au constatat existenţa unor indicii privind săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, prin emiterea de către SC H.P. SRL a unor facturi către SC F. SRL şi a unor ordine de compensare a căror realitate şi legalitate nu poate fi justificată cu documente legale şi că a fost formulată o sesizare penală către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş sub nr. 51907 din 7 noiembrie 2011, în cuprinsul căreia s-a învederat că reclamanta a evidenţiat în actele contabile şi în alte documente legale cheltuieli în sumă de 3.394.634 lei, pretins generate în cadrul unor relaţii economice cu SC F. SRL, pentru care nu a fost în măsură să prezinte dovezi privind realitatea operaţiunilor, precizându-se că bugetul de stat a fost prejudiciat cu sumele cuvenite cu titlu de impozit pe profit în sumă de 543.141 lei (cu accesoriile aferente de 369.653 lei) şi TVA în sumă de 644.980 lei (cu accesorii de 426.212 lei).
Raportându-se la disp. art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., organul de soluţionare a contestaţiei a constatat că doar organele de cercetare şi de urmărire penală pot stabili realitatea operaţiunilor de achiziţii de bunuri şi prestări de servicii înregistrate de SC H.P. SRL în evidenţa contabilă pe baza facturilor emise de SC F. SRL, că acţiunea penală primează faţă de acţiunea civilă, după cum s-a reţinut şi în deciziile Curţii Constituţionale, motiv pentru care a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea definitivă a sesizării penale.
În ce priveşte impozitul pe profit suplimentar de 432.238 lei şi TVA de 523.230 lei, cu accesoriile aferente fiecărui tip de astfel de creanţă, organul învestit cu soluţionarea contestaţiei administrative a reţinut că acestea au fost stabilite suplimentar în sarcina reclamantei în mod corect.
Instanţa de fond a apreciat că este corectă soluţia de suspendare, din cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reţinând că reclamanta nu a contestat cele reţinute în cuprinsul Deciziei nr. 350 din 3 august 2012, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, referitoare la formularea unei sesizări penale pentru cercetarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, privind combaterea evaziunii fiscale.
Infracţiunea de evaziune fiscală ce a făcut obiect al sesizării vizează tocmai presupusa diminuare de către reclamantă a bazei de impozitare pentru calculul impozitului pe profit şi TVA, în cadrul unor operaţiuni economice derulate cu SC F. SRL, cu privire la care există suspiciuni că nu ar avea caracter real ori că ar fi avut o valoare diferită, în privinţa cărora în raportul de inspecţie fiscală s-a reţinut că ar justifica majorarea bazei de impozitare şi stabilirea unor obligaţii suplimentare de plată cu titlu de impozit pe profit şi TVA.
De asemenea, prima instanţă a apreciat că nu s-ar putea reţine că fiind posibilă soluţionarea contestaţiei administrative, anterior soluţionării acţiuni penale, având în vedere principiul înscris în art. 22 C. proc. pen. potrivit căruia "penalul ţine în loc civilul", respectiv, potrivit căruia hotărârea definitivă pronunţată asupra acţiunii penale reprezintă autoritate de lucru judecat în faţa organelor administrative sau judiciare abilitate să analizeze aspectele civile ale unei pretinse fapte penale.
Interpretarea sistematică a acestor dispoziţii conduce la concluzia că este obligatorie suspendarea cauzei în faţa organului administrativ ori chiar a instanţei de judecată civile atunci când aceste sunt investite să analizeze existenţa unor creanţe fiscale care fac obiect şi al acţiunii penale.
În ceea ce priveşte respingerea ca nefondată a contestaţiei administrative pentru suma de 1.343.156 lei, stabilită prin decizia de impunere în sarcina reclamantei prin majorarea bazei de impozitare cu cheltuieli considerate nedeductibile de către organul fiscal, înregistrată de aceasta în contabilitate în baza unor facturi emise de SC V. SRL Sânandrei, instanţa de fond a arătat că art. 3 alin. (2) din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 575/2006 şi art. 11 alin. (12) C. fisc. nu instituie o simplă posibilitate în beneficiul organelor fiscale, pentru valorificarea tranzacţiilor efectuate cu un contribuabil declarat inactiv, ci o obligaţie, art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., consacrând caracterul nedeductibil al cheltuielilor înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ emis potrivit legii prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune. În măsura în care s-ar considera că disp. art. 11 alin. (12) C. fisc. ar putea fi aplicate diferenţiat de organele fiscale, prin raportare la circumstanţele particulare ale situaţiei unor contribuabili, prevederile deja menţionate ale art. 21 alin. (4) lit. f) ar fi ineficace, întrucât nu s-ar putea aplica atunci când organele fiscale ar aprecia în sensul valorificării unor documente contabile provenite de la contribuabili declaraţi inactivi, în ciuda faptului că s-a prevăzut interdicţia acestora din urmă de a emite facturi sau alte documente, menite a fi înregistrate în contabilitate (în art. 3 alin. (1) din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 575/2006).
Organele de inspecţie fiscală şi de soluţionare a contestaţiei administrative promovate de reclamantă erau obligate să facă aplicarea disp. art. 11 alin. (12) C. fisc. în speţă, considerând nedeductibile fiscal cheltuielile evidenţiate în contabilitatea reclamantei în baza facturilor emise de contribuabilul declarat inactiv, SC V. SRL Sânandrei.
În această privinţă, în opinia primei instanţe, sunt lipsite de relevanţă împrejurări precum cele la care face referire reclamanta (dacă a avut sau nu cunoştinţă despre declararea cocontractantului ca şi contribuabil inactiv, dacă avea posibilitatea reală să afle această împrejurare, dacă partenerul său contractual i-a adus la cunoştinţă faptul în discuţie ori aceasta avea posibilitatea de a lua pe alte cale la cunoştinţă aceste împrejurări), raportat la caracterul imperativ al disp.art. 11 alin. (12) C. fisc.
Cât priveşte faptul că lista contribuabililor inactivi nu a fost publicată în M. Of. al României, instanţa de fond a constatat că o atare măsură nu era necesară pentru a face opozabil reclamantei ordinul prin care SC V. SRL Sânandrei a fost declarat contribuabil inactiv. În fapt, potrivit alin. (11) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, doar actele administrative cu caracter normativ sunt supuse obligaţiei de publicare în M. Of. al României. per a contrario, actele administrative cu caracter individual, cum este lista contribuabililor declaraţi inactivi, care vizează un număr limitat de subiecţi de drept, nu sunt supuse obligaţiei de publicare în monitor, putând fi aduse la cunoştinţa publicului prin alte modalităţi prevăzute de lege.
În cazul specific al acestei liste, dispoziţiile art. 11 alin. (12) C. fisc. prevăd că se aduc la cunoştinţa persoanelor interesate cuprinsul listei contribuabililor declaraţi inactivi prin afişarea sa pe pagina de internet a ANAF, operaţiune suficientă pentru a da caracter public acestui act, respectiv, pentru a da posibilitatea oricărei persoane interesate să consulte conţinutul său. Prin urmare, atâta timp cât în speţă nu s-a contestat publicarea listei pe site-ul ANAF, instanţa conchide că reclamanta trebuia şi putea să cunoască împrejurarea că SC V. SRL Sânandrei fusese declarat contribuabil inactiv la o dată anterioară emiterii facturilor înregistrate în contabilitate, pentru care pârâtele au considerat că dovedesc cheltuieli nedeductibile fiscal.
În ce priveşte caracterul sancţionator al disp. art. 11 alin. (12) C. fisc., ori caracterul neconstituţional al acestora, instanţa de fond a arătat că nu este în măsură să se pronunţe, iar reclamanta nu a înţeles să invoce în cauză vreo excepţie de neconstituţionalitate, în privinţa căreia să fi fost necesar sesizarea instanţei constituţionale.
3. Calea de atac exercitată şi motivele de recurs înfăţişate
Împotriva Sentinţei civile nr. 117 din 22 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta SC H.P. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs dezvoltate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în principal, că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. f) şi art. 11 alin. (12) C. fisc., art. 12 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. şi art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, în esenţă, în considerarea următoarelor aspecte:
• instanţa de fond în mod nelegal a validat constatările organului de control şi a reţinut că plăţile în valoare totală de 2.701.488 lei efectuate de societatea reclamantă către SC V. SRL nu constituie cheltuieli deductibile, pe motiv că această din urmă societate ar fi fost declarată contribuabil inactiv, întrucât Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 1167 din 29 mai 2011 prin care s-ar fi reţinut o atare situaţie nu a produs şi nu produce efecte juridice în raport cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi art. 12 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, câtă vreme nu a fost publicat în M. Of. al României;
• este lipsită de relevanţă juridică pretinsa postare pe site-ul web al Ministerului Finanţelor Publice, câtă vreme nu au fost respectate prevederile din Legea nr. 24/200 referitoare la publicarea în M. Of. al României;
• prin faptul de a impune societăţii reclamante-recurente obligaţia de diligenţă de a efectua cercetări despre situaţia faptică şi juridică a tuturor partenerilor săi comerciali, instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, fiind astfel incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.;
• contrar celor susţinute de prima instanţă cu privire la contribuabilii declaraţi inactivi, sfera de aplicare a ordinului preşedintelui ANAF este generală, ceea ce impunea publicarea acestuia;
• prevederile art. 11 alin. (12) C. fisc. au un evident caracter sancţionator care nu poate şi nu trebuie să fie străin de culpa contribuabilului, deoarece efectele juridice ale aplicării acestui text legal se produc în patrimoniul şi în detrimentul său, or în cauză nu s-a dovedit o atare culpă/vinovăţie în sarcina societăţii-recurente, cheltuielile efectuate cu mărfurile şi serviciile prestate de SC V. SRL, derulate şi înregistrate cu bună credinţă în evidenţa contabilă fiind cheltuieli deductibile;
• instanţa de fond a considerat nelegal că organul fiscal investit cu rezolvarea recursului graţios a dispus în mod corect şi oportun suspendarea soluţionării contestaţiei recurentei-reclamante privind creanţele fiscale stabilite în raport cu operaţiunile desfăşurate cu SC B. SRL până la finalizarea cercetărilor penale, mai cu seamă că indiferent de soluţia dată de organele judiciare penale, pe latura penală, creanţa fiscală contestată rămâne stabilită.
4. Apărările intimatelor-pârâte
Intimatele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara (DGRFP Timişoara), fostă DGFP Timiş ca şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) au formulat, fiecare, întâmpinare la motivele de recurs înfăţişate de societatea recurentă, solicitând respingerea acestora ca nefondate, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de fond, apreciată ca fiind pronunţată pe baza unei corecte interpretări a dispoziţiilor legale dar şi a situaţiei de fapt.
5. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, faţă de apărările intimatelor-pârâte, dar şi raportat la prevederile legale aplicabile, incluzând art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu este fondat recursul de faţă, faţă de considerentele expuse în cele ce urmează.
5.1. Cu referire la motivul de recurs privind suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulate de reclamanta-recurentă în ceea ce priveşte suma de 1.983.986 lei, reprezentând impozit pe profit şi respectiv taxa pe valoare adăugată şi accesorii aferente, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile şi susţinerile înfăţişate în cuprinsul cererii de recurs.
Contrar celor arătate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că prima instanţă a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. la situaţia de fapt evidenţiată de probatoriul administrat în cauză.
Considerentele hotărârii atacate, mai sus rezumate, arată că prima instanţă a analizat în mod cuprinzător îndeplinirea cerinţelor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., potrivit cu care organul competent poate, printr-o decizie motivată, să suspende soluţionarea contestaţiei pe cale administrativă dacă, "(a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă", ajungând la soluţia pe care şi Înalta Curte o împărtăşeşte în sensul că măsura suspendării dispusă de organul administrativ, prin Decizia nr. 250 din 3 august 2012 est legală şi deplin justificată în raport de circumstanţele concrete ale cauzei.
Actele şi înscrisurile aflate la dosar atestă că societatea recurentă a înregistrat în evidenţa sa contabilă un număr de 277 facturi emise de SC F. SRL, aferente perioadei februarie 2008 - mai 2011, organele de inspecţie fiscală procedând la verificarea realităţii şi legalităţii operaţiunilor economice desfăşurate între cele două societăţi.
Constatările urmare a verificărilor efectuate au fost înscrise în procesul-verbal din 27 octombrie 2011, indicându-se existenţa unor fapte ce pot întruni elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, sens în care a fost înaintată Tribunalului Timiş şi Sesizarea penală nr. 51907 din 7 noiembrie 2011.
Reţinând aşadar, în mod corect, îndeplinirea în cauză a condiţiilor impuse de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., judecătorul fondului a analizat şi prerogativele organului administrativ fiscal, răspunzând criticilor şi susţinerilor recurentei-reclamante, reiterate practic şi prin motivele de recurs.
În fine, Înalta Curte constată că sunt lipsite de pertinenţă afirmaţiile recurentei vizând lipsa de eficienţă şi de finalitate juridică a demersului penal, căruia i-a fost acordată întâietate urmare a suspendării procedurii contestaţiei administrative, câtă vreme Curtea Constituţională, prin decizii numeroase pronunţate în examinarea constituţionalităţii textului C. proc. fisc. analizat, a statuat în mod constant că "întâietatea rezolvării acţiunii penale este neîndoielnic justificată" atunci când există desigur şi înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Or, şi din această perspectivă cerinţa normei legale este întrunită, câtă vreme în cauza de faţă înrâurirea derivă din împrejurarea că, urmare a constatărilor organelor de inspecţie fiscală a fost pusă în discuţie chiar realitatea operaţiunilor de achiziţii de bunuri şi prestări de servicii înregistrate de recurenta-reclamantă, în evidenţa sa contabilă, pe baza facturilor emise de SC F. SRL.
Prin urmare, reţinându-se temeinicia soluţiei adoptate de organul competent de soluţionare a contestaţiei administrative formulate de societatea recurentă, confirmată şi de instanţa de fond, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiate toate criticile recurentei circumscrise măsurii de suspendare a soluţionării contestaţiei reclamantei cu privire la suma totală de 1.983.986 lei.
5.2. Cu referire la motivul de recurs privind exercitarea dreptului de deducere a TVA în sumă de 523.230 lei înscrisă în facturile emise de SC V. SRL, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate şi ca atare nu pot fi primite criticile şi susţinerile recurentei-reclamante.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că toate criticile înfăţişate pe acest aspect se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greşita aplicare a legii şi nu celui prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., vizând depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, fiind evident că recurenta-reclamantă a avut în vedere aplicarea şi interpretarea în cauză, inter alia, a prevederilor art. 11 alin. (12) C. fisc. şi nu "excesul de putere" pretins a fi fost săvârşit de instanţa de judecată, astfel cum s-a reţinut în doctrină cu privire la acest motiv de nelegalitate, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti fără nicio competenţă în acea problemă, fie prin săvârşirea oricărui act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanţelor prin lege.
Analizând, aşadar, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. motivele de recurs ale recurentei-reclamante cu privire la greşita aplicare de către prima instanţă a prevederilor codului fiscal sub aspectul consecinţelor şi a modalităţii de declarare ca inactiv a contribuabilului SC V. SRL, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate.
Aspectele aflate în litigiu şi supuse examinării instanţei de fond dar şi instanţei de control judiciar vizează aplicarea legislaţiei fiscale cu privire la tranzacţiile efectuate cu un contribuabil declarat inactiv prin ordin al preşedintelui ANAF, urmare a anulării dreptului de deducere a TVA, ca efect al controlului efectuat de organele fiscale asupra activităţii recurentului-reclamant.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (11) şi alin. (12) din Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal, în vigoare începând cu data de 25 mai 2009, "La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.
(11) Autorităţile fiscale pot să nu ia în consideraţie o tranzacţie efectuată de un contribuabil declarat inactiv prin ordin al Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
(12) De asemenea, nu sunt luate în considerare de autorităţile fiscale tranzacţiile efectuate cu un contribuabil declarat inactiv prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Procedura de declarare a contribuabililor inactivi va fi stabilită prin ordin. Lista contribuabililor inactivi se publică pe pagina de internet a Ministerului Finanţelor Publice - portalul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală".
În conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din OPANAF nr. 575/2006 privind stabilirea condiţiilor şi declarare a contribuabililor inactivi, cu modificările şi completările ulterioare, de la data declarării ca inactiv contribuabilul nu mai are dreptul de a utiliza facturi fiscale sau alte documente tipizate cu regim special, încălcarea acestei interdicţii fiind aceea că respectivele documente nu produc efecte juridice din punct de vedere fiscal.
Prin OPANAF nr. 1167/2009 a fost aprobată lista contribuabililor declaraţi inactivi, printre care şi SC V. SRL, societate care a efectuat tranzacţii comerciale cu societatea recurentă.
Din perspectiva acestor reglementări legale, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, fiind pronunţată în baza probatoriului administrat în cauză şi în baza unei încadrări juridice adecvate situaţiei de fapt stabilite.
Criticile recurentei-reclamante referitoare la nerespectarea condiţiilor de publicitate a Ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1167/2009, cu consecinţa inopozabilităţii acestuia ca urmare a nepublicării în M. Of., sunt nefondate, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reţinut şi de către instanţa de fond prin sentinţa atacată, ordinul în cauză a fost emis în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (12) din Legea nr. 571/2003, din care s-a eliminat obligativitatea publicării în M. Of., fiind înlocuită cu publicarea ordinului pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
Astfel fiind, rezultă că ordinul atacat prin care a fost aprobată Lista contribuabililor declaraţi inactivi, printre care şi societatea comercială SC V. SRL a intrat în vigoare în data de 11 iunie 2009, cu aceeaşi dată devenind aplicabile şi dispoziţiile art. 11 alin. (11) şi alin. (12) precum şi ale art. 53 alin. (9) din C. fisc., instanţa reţinând şi împrejurarea, relevantă, în sensul că nu s-a contestat în cauză publicarea listei respective pe site-ul ANAF.
Aşa fiind, Înalta Curte în acord cu cele statuate şi de prima instanţă, reţine, raportat la conţinutul normei legale aplicabile şi la împrejurarea, necontestată de altfel că, SC V. SRL fusese declarat contribuabil inactiv la o dată anterioară emiterii facturilor înregistrate în contabilitatea recurentei, că susţinerile acesteia din urmă, vizând caracterul sancţionator al dispoziţiilor art. 11 alin. (12) C. fisc. ca şi lipsa de culpă a societăţii recurente sunt irelevante, câtă vreme textul arătat prevede, fără echivoc, că "documentele fiscale emise de un contribuabil inactiv nu produc efecte juridice din punct de vedere fiscal".
În considerarea tuturor aspectelor analizate şi mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge aşadar recursul formulat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC H.P. SRL Dumbrăviţa împotriva Sentinţei civile nr. 117 din 22 februarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4230/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4295/2014. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
