ICCJ. Decizia nr. 481/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 481/2014
Dosar nr. 1297/57/2011
Şedinţa publică de la 4 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. 1297/57/2011, reclamantul D.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - D.G.S.C. şi D.G.F.P. Sibiu, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:
(i) anularea Deciziei nr. 223 din 21 iunie 2011, prin care s-a respins contestaţia înregistrată la D.G.F.P. Sibiu sub nr. 4427 din 15 aprilie 2010;
(ii) anularea Deciziei de impunere nr. 3400 din 22 martie 2010, prin care s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată în sumă de 3.288.183 lei reprezentând T.V.A. şi 2.381.165 lei reprezentând majorări de întârziere;
(iii) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Situaţia de fapt, în prezentarea rezumativă realizată de reclamant, este următoarea:
Prin R.I.F. nr. 3399 din 22 martie 2010 şi Decizia de impunere nr. 3400 din 22 martie 2010 emise de D.G.F.P. Sibiu s-a reţinut, în urma inspecţiei fiscale, că reclamantul, în calitate de persoană fizică, a construit (începând cu anul 2005) şi a înstrăinat (în perioada 2006-2009) o serie de imobile din patrimoniul personal astfel că, în considerarea caracterului repetitiv al construirii de ansambluri de locuinţe, rezultă că acesta a desfăşurat activitate economică în scopul obţinerii de venituri pentru care dobândeşte calitatea de persoană impozabilă.
În consecinţă, pentru operaţiunile de vânzare de bunuri imobile, proprietate personală, organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantului obligaţii privind T.V.A. şi majorări de întârziere aferente perioadei 01 august 2006-30 octombrie 2009.
Împotriva Deciziei de impunere nr. 3400 din 22 martie 2010 a formulat contestaţie, care a fost respinsă prin Decizia nr. 223 din 21 iunie 2011 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C.
Motivele de nelegalitate privind actele administrative fiscale sunt, în opinia reclamantului, următoarele:
A. C. fisc., de la intrarea în vigoare (01 ianuarie 2004) şi până la 01 ianuarie 2010 nu a reglementat situaţia în care persoanele fizice care încheie contracte de vânzare-cumpărare de bunuri imobile din patrimoniul personal devin persoane impozabile, din punct de vedere al T.V.A.
De asemenea, până la 01 ianuarie 2010, nici C. fisc. şi nici Normele de aplicare a acestuia nu au definit noţiunea de „caracter de continuitate”, în cazul obţinerii de venituri din vânzarea de bunuri imobile de către persoanele fizice.
Caracterul de continuitate la vânzarea de imobile de către persoanele fizice este definit numai de H.G. nr. 1620/2009, intrată în vigoare la 01 ianuarie 2010, dar această prevedere nu poate fi aplicată retroactiv, pentru anii 2006-2009, când reclamantul a procedat la vânzarea imobilelor.
B. Stabilirea de obligaţii fiscale constând în T.V.A. şi majorări de întârziere pentru vânzarea, în anii 2006-2009, de imobile din patrimoniul personal încalcă principiile certitudinii şi eficienţei impunerii prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) şi d) din C. fisc.
C. Vânzarea-cumpărarea de imobile este o operaţiune civilă şi nu comercială, prin raportare la prevederile art. 1294 şi urm.C. civ. şi art. 3 C. com.
D. Calcularea T.V.A. şi a majorărilor de întârziere este eronată, întrucât pentru vânzarea de locuinţe din anul 2007 nu datorează T.V.A., operaţiunea fiind scutită de taxă conform art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
În plus, în mod greşit organul fiscal a aplicat cota standard de 19% asupra preţului declarat în contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu persoane fizice şi efectiv încasat de reclamant.
În speţă, s-a procedat la vânzarea de imobile proprietate personală către persoane fizice, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare reglementate de C. civ., pentru care nu a fost necesară emiterea facturii, ca document justificativ.
Prin urmare, procedeul corect ce se impunea a fi aplicat, în situaţia în care s-ar fi datorat T.V.A. ar fi fost cel al sutei mărite, procedeu descris la pct. 23 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc.
E. Organul fiscal şi-a exercitat atribuţiile încălcând principiul bunei - credinţe prevăzut de art. 12 C. proc. fisc., în condiţiile în care inspecţia fiscală s-a finalizat după 2 ani de la data emiterii avizului de inspecţie fiscală nr. 58911/18 februarie 2008, împrejurare ce a condus la acumularea de majorări de întârziere în valoare de 2.381.165 lei.
2. Apărările formulate în cauză
Pârâta D.G.F.P. Sibiu a solicitat, prin întâmpinare, respingerea cererii reclamantului ca netemeinică şi nelegală, cu consecinţa menţinerii Deciziei nr. 223 din 21 iunie 2011 şi a Deciziei de impunere nr. 3400 din 22 februarie 2010.
3. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 153 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus respingerea acţiunii formulate de reclamantul D.N., în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - D.G.S.C. şi D.G.F.P. Sibiu, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în considerentele relevante ale hotărârii, următoarele:
Prin R.I.F. din 22 februarie 2010 s-a reţinut că, în perioada 01 ianuarie 2005 - 30 octombrie 2009, în baza unui număr de 4 autorizaţii de construire emise de Primăria Sibiu, reclamantul a construit şi a vândut un număr de 98 apartamente, 2 spaţii comerciale, 21 de boxe subsol şi 50 de locuri de parcare.
Întrucât, în cursul lunii iunie 2006, cifra de afaceri realizată de reclamant a depăşit plafonul de scutire de 200.000 lei, organele fiscale au considerat că reclamantul avea obligaţia de a se înregistra în scopuri de T.V.A., iar începând cu data de 10 august 2006, acesta a devenit plătitor de T.V.A.
Urmare a acestor constatări a fost emisă Decizia de impunere nr. 3400/2010, prin care s-au stabilit obligaţii fiscale constând în T.V.A. în valoare de 3.288.183 lei, pentru perioada 01 ianuarie 2005-31 octombrie 2009, şi majorări de întârziere aferente în valoare de 2.381.165 lei.
Contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere a fost respinsă ca nefondată prin Decizia nr. 223/2011 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C.
În mod neîntemeiat reclamantul susţine că, anterior datei de 01 ianuarie 2010, nu exista cadrul legal pentru aplicarea T.V.A. în cazul activităţilor de înstrăinare bunuri imobile de către persoanele fizice.
Potrivit art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, în forma în vigoare în perioada pentru care s-au stabilit obligaţii fiscale în sarcina reclamantului, intră în sfera de aplicare a T.V.A. livrările de bunuri şi prestările de servicii realizate cu plată pe teritoriul României, în condiţiile în care sunt realizate de către o persoană impozabilă, astfel cum a fost definită la art. 127 alin. (1), iar livrarea bunurilor rezultă din una din activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).
Art. 127 alin. (1) din C. fisc. defineşte persoana impozabilă ca fiind orice persoană care desfăşoară de o manieră independentă şi indiferent de loc activităţi de natura celor prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.
Activităţile economice sunt definite de art. 127 alin. (2) din C. fisc. ca fiind activităţile ce cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
Din cele expuse rezultă că, de esenţa activităţii economice este obţinerea de venituri pe o bază continuă, astfel că simpla dobândire şi simpla vânzare a unui bun imobil nu constituie prin ea însăşi o activitate economică.
Însă, mobilizarea unor mijloace similare celor utilizate de către un producător, comerciant sau prestator de servicii face ca activitatea realizată să devină o activitate economică în scopul realizării de profit pe o bază continuă.
În acest sens a decis Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele conexate C-180/10 şi C-181/10 - Slaby şi Kuc, atunci când a interpretat noţiunea de activitate economică, în sensul art. 9 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva nr. 2006/112.
În speţă, reclamantul a achiziţionat terenuri pe care a edificat locuinţe în scopul vânzării pentru obţinerea de profit, comportându-se ca un veritabil antreprenor, independent de formalităţile ce trebuiau realizate pentru înregistrarea sa ca şi comerciant.
Prin urmare, activitatea desfăşurată de reclamant este o activitate comercială, nu din perspectiva naturii bunurilor vândute ci urmare a activităţii de construire de locuinţe colective compartimentate în apartamente, aşa încât valorificarea apartamentelor constituie o activitate economică desfăşurată în scopul obţinerii de venituri pe o bază continuă.
În ceea ce priveşte baza impozabilă, aceasta se compune din preţul de vânzare în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada că a avut vreo convenţie în sensul că T.V.A.-ul aferent vânzării să fie inclus în preţul de vânzare.
Apărarea reclamantului potrivit căreia în contractele de vânzare-cumpărare preţul coincide cu preţul final, astfel că acesta include şi T.V.A., ar fi trebuit dovedită în sensul stabilirii exprese în contractele de vânzare-cumpărare a modului de aplicare a T.V.A.
Chiar dacă vânzările s-au realizat către persoane fizice, iar acestea din urmă nu au drept de deducere a T.V.A. şi deci nici interesul de a prevedea expres că preţul achitat include sau nu T.V.A., reclamantul, în calitatea sa de comerciant, avea obligaţia de a solicita înregistrarea ca plătitor de TVA şi de a colecta acest T.V.A., respectiv şi interesul de a reglementa prin contracte modul în care se aplică şi se calculează T.V.A.
În condiţiile în care în contractele de vânzare-cumpărare nu s-a stabilit că preţul include T.V.A., instanţa nu poate prezuma acest lucru, astfel că T.V.A. stabilită suplimentar a fost corect calculată de organul fiscal prin aplicarea procentului de 19% la preţul încasat de reclamant.
Susţinerile reclamantului privitoare la încălcarea de către organul fiscal a principiului bunei - credinţe nu pot fi reţinute, întrucât data de începere a inspecţiei fiscale a fost amânată de două ori urmare a cererilor reclamantului înregistrate din 13 mai 2008 şi din 09 noiembrie 2009, iar în perioada 10 martie 2010-16 martie 2010 inspecţia fiscală a fost suspendată în temeiul art. 2 lit. b) din Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 14/2010.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 153 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul D.N., susţinând că este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
4.1. Instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea principiilor certitudinii impunerii şi neretroactivităţii legii, apreciind eronat că şi anterior datei de 01 ianuarie 2010 exista cadrul legal pentru aplicarea T.V.A. în cazul activităţii de înstrăinare de bunuri imobile de către persoanele fizice.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că instanţa de fond nu a identificat pentru fiecare operaţiune desfăşurată de reclamant regimul juridic aplicabil, în funcţie de norma fiscală în vigoare la data operaţiunii.
Astfel, până la data de 01 ianuarie 2004 vânzarea de locuinţe proprietate personală a fot exclusă în mod explicit din sfera activităţilor economice prevăzute la art. 127 alin. (2) din C. fisc., împrejurare ce rezultă din interpretarea art. 127 alin. (2) partea finală din C. fisc. şi a pct. 2 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., în forma existentă anterior modificărilor aduse prin H.G. nr. 1861 din 21 decembrie 2006, intrată în vigoare la 01 ianuarie 2007.
Începând cu data de 01 ianuarie 2007, prevederile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. fisc. au preluat identic în legislaţia naţională dispoziţiile art. 9 alin. (1) parag. al doilea din Directiva nr. 112/2006/ CE, care se referă la persoane fizice sau juridice autorizate să efectueze fapte de comerţ.
Prin O.U.G. nr. 109/2009, intrată în vigoare la 01 ianuarie 2010, a fost introdus la art. 127 alin. (2)1, cu următorul cuprins: „situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persane impozabile sunt explicitate prin norme”.
Prevederile legale menţionate nu pot opera retroactiv, pentru perioada supusă controlului, ci numai pentru viitor, adică de la data de 01 ianuarie 2010.
4.2. Instanţa de fond a interpretat eronat prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., în vigoare în anul 2007.
Din aceste prevederi legale rezultă că numai persoana impozabilă care şi-a exercitat ori ar fi avut dreptul să îşi exercite dreptul de deducere total sau parţial a taxei este exceptată de la scutirea de T.V.A., pentru vânzările din anul 2007.
Reclamantul este scutit de T.V.A. pentru vânzările din anul 2007, deoarece nu a dedus T.V.A. pentru achiziţiile de materiale şi servicii şi nici nu ar fi avut dreptul să deducă T.V.A., nefiind înregistrat ca persoană impozabilă în scopuri de T.V.A.
Dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. au fost modificate prin O.U.G. nr. 106/2007, iar instanţa de fond a aplicat aceste dispoziţii legale, în vigoare din 2008, pentru vânzările de imobile efectuate în 2007.
4.3. Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că T.V.A. colectată aferentă tranzacţiilor imobiliare efectuate de reclamant a fost corect calculată de organul fiscal, respectiv că „baza impozabilă se compune din preţul de vânzare”.
Potrivit dispoziţiilor pct. 23 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., „preţul include taxa, în cazul livrărilor de bunuri şi / sau servicii direct către populaţie”.
În speţă, reclamantul a efectuat vânzarea de imobile proprietate personală către persoane fizice, în baza unor contracte de vânzare cumpărare reglementate de C. civ. pentru care nu a fost necesară emiterea facturii, ca document justificativ. taxa pe valoarea adăugată este neutră, se achită de cumpărător şi, în cazul unei persoane fizice care achiziţionează un bun, este inclusă în preţul plătit.
Prin urmare, în situaţia în care s-ar fi datorat T.V.A., se impunea a fi aplicat procedeul sutei mărite, procedeu descris la pct. 23 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc.
Hotărârea instanţei de fond intră în contradicţie cu principiile fundamentale ale T.V.A., respectiv cu principiul neutralităţii T.V.A. şi a faptului că T.V.A. se achită de către consumatorul final ( a se vedea în acest sens, Hotărârea C.J.U.E. în cauza C-317/1994).
5. Apărările formulate de intimatele-pârâte A.J.F.P. Sibiu şi D.G.R.F.P. Braşov
Prin întâmpinarea înregistrată la instanţă la data de 17 ianuarie 2014, intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei civile nr. 153 din 24 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, ca fiind legală şi temeinică.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
1.1.În mod legal prima instanţă a reţinut în sarcina reclamantului obligaţia de plată a T.V.A. şi a majorărilor de întârziere aferente, pentru tranzacţiile efectuate în perioada 01 ianuarie 2005 - 31 octombrie 2009, constând în vânzări de construcţii noi sau părţi ale acestora.
Astfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în forma aplicabilă începând cu data de 01 ianuarie 2005, pe întreaga perioadă supusă verificării fiscale, în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate cu plata pe teritoriul României, în condiţiile în care sunt realizate de o persoană impozabilă, astfel cum aceasta este definită la art. 127 alin. (1), iar livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor rezultă din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).
Art. 127 alin. (1) defineşte persoana impozabilă ca fiind „orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul său rezultatul acestei activităţi”.
În accepţiunea art. 127 alin. (2) teza finală, constituie activitate economică şi „exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate”.
Dispoziţiile legale evidenţiate au fost în mod corect interpretate şi aplicate de prima instanţă, care a reţinut că, de esenţa activităţii economice este obţinerea de venituri pe o bază continuă şi că simpla dobândire şi vânzare a unui bun imobil nu constituie prin ea însăşi o activitate economică.
În acest sens, este pertinentă şi concludentă trimiterea pe care prima instanţă a făcut-o la jurisprudenţa C.J.U.E., cu privire la statutul fiscal al persoanei fizice ca fiind sau nu persoană impozabilă, în care s-a statuat că, dacă această persoană ia măsuri active în vederea comercializării bunurilor respective, prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, comerciant sau prestator de servicii, în sensul art. 9 alin. (1) din Directiva T.V.A., atunci această persoană trebuie considerată ca exercitând o activitate economică şi, în consecinţă, trebuie considerată persoană impozabilă (C.J.U.E., Hotărârea din data de 15 septembrie 2011, cauzele conexe C-180/ şi C-181/10).
Raportând cele statuate de Curtea de Justiţie la situaţia de fapt din speţa supusă judecăţii, se constată că activitatea desfăşurată de reclamant în perioada 01 octombrie 2005-31 octombrie 2009 este o activitate economică ce intră sub incidenţa art. 127 alin. (2) din C. fisc., în condiţiile în care nu este vorba despre operaţiuni izolate, ocazionale, ci de o activitate susţinută, de amploare, derulată pe parcursul unei perioade de aproximativ 5 ani şi materializată în tranzacţii de bunuri imobile, respectiv 98 de apartamente - construcţii noi, 2 spaţii comerciale, 21 boxe subsol şi 50 de locuri de parcare.
Prevederile pct. 2 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în redactarea existentă până la data de 01 ianuarie 2007, la care face referire recurentul, nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acestea au fost adoptate în aplicarea art. 127 alin. (2) din C. fisc., organizând executarea în concret a legii prin explicarea a ceea ce nu reprezintă, în sensul normei legale, venit cu caracter de continuitate.
De asemenea, prevederile O.U.G. nr. 109/2009, intrată în vigoare la data de 01 ianuarie 2010 nu afectează legalitatea sentinţei recurate, întrucât acestea nu erau în vigoare în perioada ce a făcut obiectul verificării fiscale şi nici nu au fost reţinute de prima instanţă în fundamentarea hotărârii pronunţate. În plus, aceste dispoziţii legale, prin care se completează art. 127 alin. (2) cu alin. (2)1, nu instituie situaţii noi în care persoanele fizice să fie considerate persoane impozabile, ci prevăd că situaţiile la care se referă alin. (1) şi (2) vor fi explicitate prin norme.
În privinţa dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., forma în vigoare în anul 2007, de care se prevalează recurentul, Înalta Curte constată că interpretarea primei instanţe este corectă, întrucât activitatea desfăşurată de reclamant se încadrează în excepţia de la scutirea de plata T.V.A., atât timp cât acesta ar fi avut dreptul de deducere a T.V.A., dacă s-ar fi înregistrat ca plătitor de T.V.A. conform art. 152 din C. fisc., neîndeplinirea obligaţiei de înregistrare fiind imputabilă exclusiv acestuia.
1.2. Referitor la modalitatea de determinare a T.V.A., susţinerile recurentului se impun a fi analizate prin raportare la cele statuate recent de Curtea de Justiţie, în Hotărârea pronunţată la data de 7 noiembrie 2013, în cauzele conexe C-249/12 şi C-250/12, prin care s-au stabilit următoarele:
„Directiva nr. 2006/112/ CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special art. 73 şi 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoare adăugată”.
În considerarea caracterului general obligatoriu şi cu efect retroactiv a interpretării date de Curtea de Justiţie, devine absolut necesară administrarea în cauză a probei cu expertiza contabilă, în raport de concluziile căreia se va aprecia legalitatea actelor administrativ fiscale contestate sub aspectul cuantumului obligaţiei fiscale principale şi a accesoriilor aferente.
Pe calea expertizei contabile se va proceda la determinarea cuantumului T.V.A. prin aplicarea procedeului sutei mărite descris la pct. 23 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., precum şi la recalcularea accesoriilor aferente în raport de fiecare tranzacţie efectuată de reclamant în perioada ce a făcut obiectul inspecţiei fiscale.
Cum administrarea probei cu expertiza este inadmisibilă în recurs, pentru a asigura dublul grad de jurisdicţie prevăzut de lege în materia contenciosului administrativ, precum şi toate garanţiile procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, soluţia pe care Înalta Curte este chemată să o pronunţe nu poate fi decât casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul D.N., va casa sentinţa civilă nr. 153 din 24 aprilie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul D.N. împotriva sentinţei civile nr. 153 din 24 aprilie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2014
| ← ICCJ. Decizia nr. 480/2014. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 483/2014. Contencios → |
|---|
