ICCJ. Decizia nr. 609/2014. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 609/2014
Dosar nr. 741/36/2012
Şedinţa de la 11 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin cererea formulată la data de 31 mai 2012 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. 741/36/2012, reclamantul F.H. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român obligarea pârâtei la întocmirea şi eliberarea documentaţiei pentru omologarea şi certificarea autenticităţii autoturismului marca V. tip P., având nr. de identificare X serie motor Y, cilindree 1198 cc, an de fabricaţie 2003, proprietatea reclamantului; obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a autoturismului indicat, aferentă perioadei cuprinsă între data la care pârâta avea obligaţia de a elibera documentaţia necesară înmatriculării autoturismului V. P. şi data eliberării efective a documentaţiei, sumă pe care pe care o estimează la 2.789 Euro la data introducerii acţiunii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate de acest proces.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a dobândit autoturismul marca V. P. prin contract de vânzare-cumpărare încheiat cu C.S.
În vederea înmatriculării autoturismului, reclamantul s-a prezentat la data de 17 august 2011 - dată stabilită prin programare electronică - la Punctul de lucru Constanţa al pârâtei R.A. Registrul Auto Român, urmând ca pârâta să efectueze toate activităţile legale (completare CIV, certificare autenticitate vehicul, atribuire număr de registru, verificări tehnice, certificare autenticitate documente) necesare pentru înmatriculare. Pentru serviciile prestate i-a fost emisă factura seria B RAR nr. 5328766 din 17 august 2010 în valoare de 391,90 lei, factură ce a fost achitată conform bonului fiscal emis de punctul de lucru al pârâtei.
Ulterior, pârâta R.A. Registrul Auto Român a refuzat în mod nejustificat să elibereze documentele necesare înmatriculării, condiţii în care, la data de 05 octombrie 2011, reclamantul a trimis prin poştă către pârâta R.A. Registrul Auto Român, atât la sediul central din Bucureşti, cât şi la Punctul de lucru din Constanţa, o Notificare prin care solicita acesteia să procedeze la eliberarea documentaţiei necesare înmatriculării autoturismului în discuţie. Prin aceeaşi Notificare, reclamantul a invitat pârâta R.A. Registrul Auto Român să se prezinte la data de 25 octombrie 2011 la sediul profesional al apărătorului său ales în vederea rezolvării situaţiei conflictuale create, astfel fiind realizată şi procedura prealabilă reglementată de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.
La data, ora şi locul stabilit prin Notificare nu s-a prezentat niciun reprezentant al pârâtei, în acest sens fiind încheiat de către apărătorul notificatorului un proces-verbal.
A arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.G. nr. 78/2000, pârâta R.A. Registrul Auto Român este organism tehnic specializat al Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii. În această calitate, activitatea de omologare şi certificare a autenticităţii autovehiculelor desfăşurată de pârâtă are natura unui serviciu public.
În aceste condiţii, refuzul pârâtei de a întocmi şi elibera reclamantului documentaţia necesară înmatriculării autoturismului echivalează, în accepţiunea disp. art. 2 din Legea nr. 554/2004, cu un refuz nejustificat din partea acesteia de a soluţiona o cerere în termenul prevăzut de lege.
A precizat reclamantul că situaţia juridică a autoturismului a fost lămurită printr-o sentinţă penală a instanţelor române şi care are putere obligatorie, fiind definitivă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât soluţia în discuţie a fost pronunţată şi în contradictoriu cu persoana ce se pretindea proprietar al autoturismului, persoană la a cărei solicitare autoturismul a fost indisponibilizat şi notat în baza de autoturisme furate.
Pârâta, legal citată, a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Constanţa şi declinarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti; excepţia litispendenţei cu Dosarul nr. 2314/118/2012 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, iar pe fondul cauzei a solicitat, în principal, respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Pe fond, a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât nu a fost îndeplinită procedura prealabilă, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 04 iulie 2012, reclamantul a depus cerere de renunţare la judecata celui de-al doilea capăt de cerere din acţiunea introductivă - privind obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă pentru autoturism - precizând totodată că solicită judecarea celorlalte capete de cerere.
Prin susţinerile orale din aceeaşi şedinţă de judecată, avocatul reclamantului a invocat decăderea pârâtei din dreptul de a mai invoca excepţii relative de procedură motivat de faptul că întâmpinarea a fost depusă cu doar două zile înainte de primul termen de judecată, cu nesocotirea obligaţiei prevăzute la art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., caz în care îşi găsesc aplicabilitate dispoziţiile art. 136 din Cod.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 361 din 11 iulie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a luat act de renunţarea reclamantului la judecată pentru capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, a admis excepţia decăderii pârâtei din dreptul de a formula întâmpinare şi a invoca excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, a respins ca nefondată excepţia litispendenţei şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca nefondată formulată de reclamantul F.H., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român, având ca obiect obligaţia de a face.
Curtea a reţinut că pârâta a depus întâmpinarea cu depăşirea termenului legal de 5 zile, respectiv cu 2 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată, situaţie ce atrage, în condiţiile reglementate de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., decăderea din dreptul de a formula întâmpinare şi, implicit, de invoca excepţia de ordine privată a necompetenţei teritoriale alternative.
Cu privire la excepţia litispendenţei, excepţie de ordine publică, ce poate fi invocată în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond în condiţiile art. 163 alin. (2) C. proc. civ., Curtea reţine că pârâta nu a făcut dovada înregistrării pe rolul Curţii de Apel a dosarului nr. 2314/118/2012 al Tribunalului Constanţa, despre care pretinde că are acelaşi obiect şi cauză şi se poartă între aceleaşi părţi, situaţie în care excepţia apare ca nefondată.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile, a constatat că Notificarea transmisă pârâtei de către avocatul reclamantului - I.C. - la data de 17 octombrie 2011 este formulată în numele reclamantului, iar dreptul de reprezentare a fost probat cu contractul de asistenţă juridică din data de 2 octombrie 2011 depus la dosarul cauzei.
Pe fond, instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 78/2000 privind omologarea, eliberarea cărţii de identitate şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau înregistrării acestora în România, în raport de care a apreciat că nu se poate reţine un refuz nejustificat din partea acesteia de a rezolva cererea, în accepţiunea art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, a reţinut că Regia Autonomă "Registrul Auto Român", organism tehnic specializat al Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, nu are atribuţia de a verifica situaţia autovehiculului decât din perspectiva menţiunilor cuprinse în baza de date pusă la dispoziţie de autorităţile competente din România, fără a avea dreptul de a analiza, interpreta şi decide atestarea faptului că vehiculul nu figurează ca dat în urmărire pe plan intern sau internaţional, la data efectuării certificării autenticităţii, în baza altor elemente decât cele prevăzute de lege.
Or, constatându-se prin Raportul de verificare nr. 84177 din 17 august 2011 că vehiculul figurează ca fiind furat în Italia, o astfel de situaţie juridică nu poate fi modificată de pârâtă, ci doar de către organele competente.
De asemenea, în ceea ce priveşte omologarea autoturismului, prima instanţă, reţinând prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 78/2000, a constatat că autoturismul în discuţie este exceptat de la omologare, deoarece se încadrează în condiţiile mai sus citate.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul F.H., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, recurentul - pârât a susţinut că în cauză nu au aplicabilitate dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 4/2000 raportat la art. 1 alin. (5) din acelaşi act normativ întrucât, aşa cum rezultă din cererea formulată la R.A. Registrul Auto Român de proprietarul autoturismului, acesta a solicitat certificarea autenticităţii şi eliberarea cărţii de identitate a vehiculului şi nicidecum omologarea individuală a autovehiculului.
Cererea depusă la R.A. Registrul Auto Român privea efectuarea altor activităţi legale, activităţi reglementate de art. 11 (cu privire la condiţiile eliberării cărţii de identitate a vehiculului) şi art. 13 (cu privire la certificarea autenticităţii unui vehicul).
A susţinut, de asemenea, că este nefondată argumentarea instanţei, în sensul că RAR s-ar afla imposibilitate de a elibera certificatul de autenticitate pentru vehiculul în cauză, motivat de faptul că acesta figurează ca fiind dat în urmărire internaţională, făcându-se abstracţie de dispoziţiile Sentinţei penale nr. 213/201 pronunţată de Judecătoria Constanţa.
Un element esenţial, în opinia recurentului, este faptul că situaţia juridică autoturismului V. P. a fost lămurită printr-o sentinţă penală instanţelor române şi care are putere obligatorie, fiind definitivă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât soluţia în discuţie a fost pronunţată şi în contradictoriu ci persoana ce se pretindea proprietar al autoturismului, persoană la a cărei solicitare, autoturismul a fost indisponibilizat şi notat în baza de autoturisme furate.
A mai arătat că înregistrarea într-o bază de date cu vehicule furate nu poate produce efecte juridice mai puternice decât o hotărâre judecătorească penală, care prin rămânerea definitivă a intrat în puterea lucrului judecat.
În fine, recurentul a susţinut că eliberarea cărţii de identitate este reglementată de art. 11 din O.G. 78/2000, care arată că acest document se eliberează cu respectarea condiţiilor de la lit. a) - c) cu menţiunea că situaţia în speţă se încadrează la lit. d), care prevede că "eliberarea cărţii de identitate se face (...) d) în cazul vehiculelor prevăzute la art. 1 alin. (5), dacă vehiculul corespunde din punctul de vedere al stării tehnice ".
A precizat că vehiculul în speţă se încadrează la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din actul normativ invocat - întrucât face parte dintr-o categorie de vehicule omologate comunitar (V. P. 2003), a fost înmatriculat (şi încă este) în Italia - stat membru al Uniunii Europene şi nu a suferit modificări constructive.
Procedura derulată în faţa instanţei de recurs
Intimata-pârâtă R.A. Registrul Auto Român a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca fiind legală şi temeinică.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei Regia Autonomă Registrul Auto Român la întocmirea şi eliberarea documentaţiei pentru omologarea şi certificarea autenticităţii autoturismului marca V. tip P., având nr. de identificare X serie motor Y, cilindree 1198 cc, an de fabricaţie 2003.
Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a apreciat că refuzul pârâtei de a rezolva cererea privind omologarea şi certificarea autenticităţii este unul justificat.
Potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, "se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".
Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, iar refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere este definit de lit. i) a aceluiaşi articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.
În sensul prevederii legale menţionate mai sus, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri constă numai în manifestarea, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea petiţionarului, iar excesul de putere este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, iar faptul că solicitările reclamantului nu au fost soluţionate în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004.
Art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 78/2000 arată că "Vehiculele rutiere pot fi comercializate, înmatriculate sau înregistrate în România numai după omologarea şi certificarea autenticităţii acestora, după caz, de către Regia Autonomă "Registrul Auto Român", denumită în continuare R.A.R., organism tehnic specializat al Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii".
Art. 11 pct. 8 din O.G. nr. 78/2000 precizează că: "În sensul prezentei ordonanţe termenii de mai jos au următorul înţeles:
8. certificat de autenticitate - document eliberat de R.A.R. pentru un vehicul care a corespuns verificărilor efectuate la certificarea autenticităţii;"
De asemenea, art. 13 alin. (2), (4), (5) şi (6) din O.G. nr. 78/2000 precizează că "(2) Certificarea autenticităţii unui vehicul rutier constă, după caz, în:
a) atestarea faptului că principalele sale elemente de identificare sunt originale şi/sau nu au fost supuse unor modificări neautorizate;
b) atestarea identităţii vehiculului în raport cu datele menţionate în cartea de identitate a acestuia;
c) atestarea faptului că vehiculul nu figurează ca dat în urmărire pe plan intern sau internaţional, la data efectuării certificării autenticităţii, potrivit bazei de date puse la dispoziţia R.A.R. de autorităţile competente din România;
d) atestarea faptului că formularul-tip al documentului care confirmă înmatricularea anterioară a vehiculului, eliberat de autorităţile competente din ţara de provenienţă, este autentic (numai pentru vehiculele aflate la prima înmatriculare în România).
(4) Certificarea autenticităţii se efectuează pentru:
a) vehiculele rutiere utilizate supuse omologării individuale în vederea primei înmatriculări în România;
(...)
(5) Pentru vehiculele care corespund din punctul de vedere al certificării autenticităţii, RAR eliberează un certificat de autenticitate.
(6) Pentru vehiculele care nu corespund din punctul de vedere al certificării autenticităţii, în raportul de verificare eliberat se menţionează motivele deciziei RAR."
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a făcut o interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, având în vedere situaţia de fapt expusă.
Refuzul autorităţii publice pârâte de a răspunde solicitărilor reclamantului apare ca fiind justificat, deoarece certificatul de autenticitate solicitat nu putea fi eliberat de RAR, având în vedere că activitatea de certificare a autenticităţii unui vehicul presupune şi îndeplinirea cerinţei atestării de a nu figura ca dat în urmărire pe plan intern sau internaţional.
Or, din analiza Raportului de verificare cu nr. 84177 din 17 august 2011, a reieşit că autovehiculul reclamantului figurează în baza de date a Interpol ca fiind furat.
Fiind prevăzută de lege posibilitatea intimatei-pârâte de a refuza în situaţii concrete eliberarea certificatului de autenticitate, rezultă că dreptul de apreciere al autorităţii a fost exprimat pentru realizarea unor scopuri justificate de un interes public.
Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de F.H. împotriva Sentinţei nr. 361/CA din 11 iulie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 832/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 612/2014. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
