ICCJ. Decizia nr. 76/2014. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizie nr. 76/2014
Dosar nr. 444/45/2012
Şedinţa publică de la 14 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. sub nr. 444/45/2012, reclamanţii A.S.M., O.L. şi P.A., în contradictoriu cu pârâţii Universitatea S.H. şi M.E.C.T.S., au solicitat ca pârâta Universitatea S.H. să fie obligată să elibereze actul de studii cu regim special, denumit ”Diplomă de licenţă” şi suplimentul la diploma de licenţa constând în foaia matricolă, iar pârâtul M.E.C.T.S. sa aprobe tipărirea formularelor tipizate.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 228 din 5 iulie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de obiect a acţiunii.
A admis acţiunea formulată de reclamanţii A.S.M., O.L. şi P.A. în contradictoriu cu pârâţii Universitatea S.H. şi M.E.C.T.S.
A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea S.H. în contradictoriu cu M.E.C.T.S.
A obligat pârâta Universitatea S.H. să elibereze fiecărui reclamant actul de studii cu regim special, denumit ”Diplomă de licenţă” şi suplimentul la diploma de licenţa constând în foaia matricola şi a obligat pârâtul M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, a formularului tipizat, constând în Diploma de Licenţă, care să asigure realizarea dreptului reclamanţilor de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special, prin care se confirmă studiile de învăţământ superior efectuate în cadrul Universităţi S.H.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia invocată, prima instanţă a apreciat că aceasta este neîntemeiată în condiţiile în care reclamanţii nu au obţinut recunoaşterea dreptului pretins.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că, în raport de cadrul normativ şi în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al administraţiei publice centrale, chemat să organizeze şi să conducă sistemul naţional de educaţie, organizarea de către Universitatea „S.H.” din Bucureşti a admiterii la forma de învăţământ la distanţă, pentru specializările drept şi administraţie publică ca şi pentru celelalte specializări acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi, ţine de exerciţiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin. (6) din Constituţia României şi Legea nr. 84/1995.
S-a apreciat că recunoaşterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către ministrul educaţiei, a posibilităţii organizării de către universităţile acreditate a formei de învăţământ la distanţă, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă reclamantului dreptul de a cere să i se elibereze Diploma de licenţă, însoţită de Suplimentul la Diplomă, drept recunoscut de pct. VII din Metodologia organizării şi desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor, aprobată de Senatul universităţii ”S.H.” la data de 13 mai 2009, act de reglementare ce a fost înregistrat din 21 mai 2009.
Având însă în vedere că obligaţia de eliberare a actului individual de studii din sistemul naţional de învăţământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 al M.E.C.T. ca fiind ”document oficial de stat, cu regim special, care confirmă studii de învăţământ superior efectuate”, revine instituţiei de învăţământ superior acreditate, judecătorul fondului a admis acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii Universitatea ”S.H.” şi M.E.C.T.S.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul M.E.N. (fost M.E.C.T.S.), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, a arătat, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât organizarea şi coordonarea sistemului naţional de învăţământ este atributul exclusiv al M.E.N.
Recurentul a invocat, de asemenea, art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanţa de fond, a ignorat prevederile legale din domeniul învăţământului superior, că nu a analizat hotărârile de guvern prin care sunt acreditate să funcţioneze provizoriu structurile de învăţământ, interpretând eronat prevederile legale aplicabile speţei.
Procedura în faţa instanţei de recurs.
Intimata - pârâtă Universitatea S.H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vaslui, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea diplomei de licenţă şi a altor acte de studii reclamanţilor, absolvenţi ai Universităţii „S.H.”
Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în cauza de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.”, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
M.E.N. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ pe acelaşi palier cu M.E.N., neavând aceleaşi competenţe şi responsabilităţi ca instituţie publică, responsabilă de fundamentarea şi aplicarea strategiei globale a învăţământului.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În speţă, Universitatea „S.H.” nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În alţi termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conţine o asemenea dispoziţie cu privire la universitatea pârâtă.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorităţi publice locale.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanţei competente material, două criterii, şi anume: (i) rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice; (ii) criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat, astfel că, raportat la rangul local al autorităţii publice pârâte - Universitatea „S.H.”- competenţa de soluţionare a litigiului revine tribunalului.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Reţinând în mod greşit că este competentă să soluţioneze cauza de faţă în raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre casabilă în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Vaslui, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.E.N. împotriva Sentinţei nr. 228 din 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vaslui, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 75/2014. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 418/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
