ICCJ. Decizia nr. 831/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 831/2014
Dosar nr. 1.447/36/2011
Şedinţa de la 20 februarie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 19 iunie 2002 reclamanta O.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC C.S. 2000 SA şi SC R. SA să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta SC C.S. 2000 SA a înstrăinat către SC R. SA suprafaţa de teren de 300 mp situat în oraşul Eforie Sud, să fie obligate pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în cauză, să fie obligate pârâtele să ridice pe cheltuiala lor resturile unor construcţii edificate pe terenul reclamantei fără aprobarea acesteia, invocând drept temei juridic dispoziţiile art. 480, 948, 969 şi 998 C. civ.; cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1.895 din 19 septembrie 2002 a Judecătoriei Mangalia, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi s-a dispus declinarea soluţionării cauzei către Judecătoria Constanţa.
Prin Sentinţa civilă nr. 3.229 din 15 martie 2004, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza spre competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Constanţa, reţinând natura comercială a capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Prin Sentinţa civilă nr. 3.214 din 17 octombrie 2008, Tribunalul Constanţa a respins ca neîntemeiate excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocată de pârâta SC C.S. 2000 SA şi excepţia lipsei de interes în formularea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâtele SC C.S. 2000 SA şi SC R. SA, excepţie invocată de pârâta SC C.S. 2000 SRL, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâtul Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, cererea de revendicare imobiliară şi cererea de desfiinţare a construcţiilor formulate de reclamanta O.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale ca fiind promovate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii privind constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului şi a respins ca inadmisibilă cererea privind constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, a respins ca nefondate cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate la BNP M.I., formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele SC C.S. 2000 SRL şi SC R. SA, acţiunea în revendicare imobiliară şi cererea privind desfiinţarea construcţiilor formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâta SC R. SA; şi a fost obligată reclamanta către SC R. SA la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei.
Prin Decizia civilă nr. 144 din 11 noiembrie 2009 Curtea de Apel Constanţa a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
Prin Decizia nr. 3.171 din 7 octombrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei 144 din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa şi a dispus casarea deciziei recurate şi a Sentinţei nr. 3.214 din 17 octombrie 2008 a Tribunalului Constanţa, trimiţând cauza spre rejudecare Judecătoriei Constanţa, ca instanţă civilă.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 13 septembrie 2011, s-a dispus disjungerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Turismului, iar prin Sentinţa civilă nr. 18.386 din 18 octombrie 2011, Judecătoria Constanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, reţinând, în esenţă, că certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului, autoritate publică centrală, are natura juridică a unui act administrativ, de autoritate, constitutiv de drepturi, acţiunea în anularea acestuia fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ, respectiv a Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi de dispoziţiile art. 3 C. proc. civ.
La termenul de judecată din 7 martie 2012 reclamanta O.A. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa în soluţionarea cauzei, susţinând că, potrivit considerentelor deciziei de casare, respectiv ale Deciziei nr. 3.171 din 17 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului are caracter civil, situaţie în care competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei.
Curtea de Apel, prin Încheierea motivată din data de 7 martie 2012, a respins excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa, reţinând că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis în baza HG nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat întruneşte caracterele unui act administrativ deoarece este emis în aplicarea legii, de o autoritate publică.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin Sentinţa nr. 225 din 9 mai 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de admisibilitate a acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta O.A., în contradictoriu cu pârâţii SC C.S. 2000 SA, SC S.R. SA, Agenţia Naţională pentru Turism, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fiind vorba de o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ şi având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile mai înainte de sesizarea instanţei de judecată, acţiunea acesteia este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.
3. Recursul declarat în cauză
Împotriva încheierii şi sentinţei Curţii de Apel a declarat recurs reclamanta O.A., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta, reiterând motivele prezentate în faţa instanţei de fond, a susţinut în esenţă, că:
- în mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel, câtă vreme problema de drept dezlegată de instanţa de recurs, în primul ciclu procesual a vizat atât natura cauzei, cât şi competenţa de soluţionare a acesteia, în primă instanţă de Judecătoria Constanţa ca instanţă civilă.
- în mod greşit, instanţa de fond a respins acţiunea ca inadmisibilă pentru lipsa plângerii prealabile, în condiţiile în care cererea de constatare a nulităţii absolute a acestuia a fost formulată la data de 18 noiembrie 2002, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Recurenta a susţinut că întrucât legea civilă nu retroactivează, în mod greşit, prima instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.
Prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, opinie împărtăşită şi de Înalta Curte.
Instanţa de control judiciar apreciază că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât prima instanţă a expus în mod convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale.
Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurentă şi constatând că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică o va menţine având în vedere considerentele ce urmează;
Obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Turismului, certificat ce reprezintă un act administrativ deoarece este emis în aplicarea legii, de o autoritate publică - Ministerul Turismului, în regim de putere publică.
Se constată că în mod just, instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei de contencios, având în vedere natura juridică de act administrativ a certificatului de atestare, astfel cum corect a fost stabilită.
De asemenea, sunt nefondate susţinerile recurentei potrivit cărora, s-a constatat prin Decizia nr. 3.171 din 7 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că actul atacat ar avea caracter civil, întrucât aşa cum rezultă din considerentele acestei decizii, instanţa supremă nu a analizat fondul cauzei atunci când a stabilit că este de competenţa Judecătoriei soluţionarea cauzei şi nici nu a analizat cererea de anulare a certificatului de constatare din perspectiva caracterului administrativ al acestuia, astfel că nu a dat o dezlegare obligatorie în ceea ce priveşte competenţa judecării acestui capăt de cerere.
Înalta Curte constatată că sunt irelevante argumentele recurentei potrivit cărora, în cauză nu era necesară procedura prealabilă raportat la momentul formulării acestui capăt de cerere, respectiv 18 noiembrie 2002, anterior apariţiei Legii nr. 554/2004.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, abrogată prin Legea nr. 554/2004 "Înainte de a cere instanţei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art 1 alin. (2), autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta."
Prin urmare, având în vedere că atât Legea nr. 554/2004, cât şi vechea reglementare a contenciosului administrativ, respectiv Legea nr. 29/1990, stabileşte obligaţia îndeplinirii procedurii prealabile formulării cererii în instanţă, Înalta Curte constată că procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în contenciosul administrativ, a cărei neîndeplinire în termenele şi condiţiile prevăzute de lege conduce la inadmisibilitatea acţiunii.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de O.A. împotriva Încheierii din 7 martie 2012 şi a Sentinţei civile nr. 225 din 9 mai 2012 ale Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2014.
Procesat de GGC - AP
| ← ICCJ. Decizia nr. 784/2014. Contencios. Ordonanţă... | ICCJ. Decizia nr. 941/2014. Contencios → |
|---|
