ICCJ. Decizia nr. 964/2014. Contencios. Contract administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 964/2014
Dosar nr. 732/59/2010
Şedinţa publică de la 26 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Soluţia instanţei de fond
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii Municipiul Caransebeş şi Consiliul Local al Municipiului Caransebeş, prin Primar, au solicitat, în contradictoriu cu autoritatea pârâtă SC A. SA, obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 1.984.743 RON, ce reprezintă redevenţă în valoare de 1.033.051,5 RON, conform contractului de concesiune de servicii din 12 aprilie 2005 şi a actului adiţional din 25 august 2008, şi majorări de întârziere de 951.691,5 RON, aşa cum rezulta din adresa din 16 februarie 2010 a Serviciului public de administrare a domeniului public şi privat Caransebeş.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că la data de 12 aprilie 2005 a fost încheiat contractul de concesiune, prin care Consiliul Local Caransebeş, în calitate de concedent, a concesionat pe o perioada de 49 de ani SC A. SA, în calitate de concedent, exploatarea sistemelor de alimentare cu apă şi canalizare ce aparţin domeniului public al municipiului Caransebeş.
Obiectivele concesionate în baza acestui contract sunt Uzina de apa II aducţiune Z., Staţia de epurare, Reţeaua de canalizare pluvială şi menajera, Uzina de apa I B.S., Laborator uzina de apă B.S., Laborator cu dotări aferente staţia de epurare, terenul în suprafaţa totală de 2898 mp şi aflate toate în proprietatea municipiului Caransebeş.
1.2. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând, în esenţă, că reclamanţii nu au fost de acord cu majorarea tarifelor în cauză, fapt care a condus la achitarea unei valori a redevenţei care reieşea din tarifele aprobate, şi că societatea comercială nu datorează nicio sumă de bani reclamanţilor, ci dimpotrivă reclamanţii datorează pentru alimentarea fondului IID suma de 325.068 RON pentru anii 2005, 2006 şi 2007, la care se adaugă majorări de întârziere.
1.3. Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 332 din 28 mai 2012, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţi, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 910.207,5 RON reprezentând redevenţă restantă şi a sumei de 875.138,94 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.
Totodată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu expert.
1.4. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Între reclamanţii Municipiul Caransebeş şi Consiliul Local Caransebeş, reprezentaţi de Primarul municipiului Caransebeş, şi pârâta SC A. SA Reşiţa a intervenit contractul de concesiune din 12 aprilie 2005, prin care s-a stipulat la art. 3 o redevenţă în valoare de 300.000 RON, redevenţă care, prin hotărârea Consiliului Local din 28 decembrie 2005, a fost stabilită pentru anul 2006 la 150.000 RON, iar pentru anul 2008, prin hotărârea Consiliului Local din 15 mai 2008, la 164.303 RON.
Pârâta a negat aceste valori ale redevenţelor anuale, susţinând că a semnat contractul cu obiecţiuni, precum şi faptul că nu a fost de acord cu valorile stabilite ulterior de Consiliul Local Caransebeş întrucât nu a găsit soluţia de a introduce această redevenţă ca şi cost în tariful de apă, aşa încât a efectuat plăţi parţiale, considerate de aceasta ca fiind cuantumul corect al redevenţei, însă aceste apărări vizând nivelul redevenţei nu au fost reţinute de instanţă ca justificate, întrucât, de vreme ce pârâta a semnat contractul, chiar şi cu obiecţiuni, aceasta a achiesat la pretenţiile financiare ale concedentului.
În plus, hotărârile de consiliu local prin care redevenţa a fost stabilită la un anumit nivel, mai mic decât cel iniţial prevăzut în contract, nu au fost atacate de societatea pârâtă şi chiar dacă nu au fost încheiate acte adiţionale la contract (exceptând anul 2008, când s-a încheiat actul adiţional din 25 august 2008 prin care s-a stabilit redevenţa stipulată în hotărârea Consiliului Local din 15 mai 2008, hotărârile menţionate şi-au produs consecinţele juridice, fiind de altfel în favoarea pârâtei întrucât redevenţa a fost de fapt scăzută la jumătate din cuantumul stabilit iniţial.
Aşa fiind, faţă de nivelul redevenţei anuale şi raportat la plăţile parţiale efectuate de către pârâtă, expertul numit în cauză a stabilit că aceasta din urmă datorează, conform contractului, redevenţa în cuantum de 910.207,5 RON, la care se adaugă penalităţile în cuantum de 875.138,94 RON.
Prima instanţă a apreciat că susţinerile pârâtei potrivit cărora reclamantul Municipiul Caransebeş îi datorează la rândul său, pentru alimentarea fondului IID, suma de 325.068 RON pe anii 2005, 2006 şi 2007 la care se adaugă majorări de întârziere, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 198/2005, nu pot fi însă valorificate în cadrul acestui litigiu, în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită cu vreo cerere reconvenţională care să aibă drept scop stabilirea obligaţiilor vizate de acest act normativ, neputându-se constata o eventuală compensare în lipsa unui titlu care să constate existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.
În fine, pârâta are posibilitatea formulării unei acţiuni împotriva reclamanţilor, în măsura în care apreciază că a efectuat în locul acestora anumite plăţi, în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 198/2005.
2. Calea de atac exercitată
2.1. Împotriva acestei soluţii a formulat recurs SC A. SA Reşiţa, care s-a referit, în mod generic, la art. 302 şi urm. C. proc. civ., 1865 şi susţinând, în esenţă, următoarele critici:
- instanţa de fond nu a ţinut cont că singurul temei al redevenţei îl constituie contractul de concesiune care a fost semnat de societatea comercială cu obiecţiuni în ceea ce priveşte valoarea redevenţei;
- instanţa de fond a ignorat că potrivit contractului de concesiune, redevenţa se stabileşte prin act adiţional, nu prin hotărâri adoptate de Consiliul local;
- instanţa de fond nu a ţinut cont că autoritatea reclamantă avea, la rândul său, datorii care trebuiau compensate cu redevenţa datorată;
- a fost obligată, în mod nelegal, societatea să plătească 500 RON cheltuieli de judecată.
În concluzie, societatea comercială reclamantă a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii formulate.
2.2. Împotriva aceleiaşi soluţii a formulat recurs şi Municipiul Caransebeş şi Consiliul Local al municipiului Caransebeş, care au invocat motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 şi pct. 9, în condiţiile art. 3041 C. proc. civ., 1865, susţinând, în esenţă, următoarele critici:
- instanţa de fond a reţinut în mod greşit că redevenţa datorată pentru anul 2006 ar fi cea prevăzută în hotărârea Consiliului Local nr. 359/2005, iar nu cea din contractul de concesiune, iar între părţi nu a intervenit niciun act adiţional;
- în ceea ce priveşte anul 2007, instanţa de fond şi-a însuşit în mod greşit concluziile expertizei contabile, iar majorările de întârziere au fost calculate greşit;
- pentru anul 2009, s-a reţinut greşit că redevenţa ar fi fost stabilită prin hotărârea Consiliului Local nr. 137/2008, deşi acest act administrativ stabilea redevenţa doar pentru anul 2008.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
2.3. Recurentele-reclamante au depus concluzii scrise, reiterând argumentele referitoare la modul greşit de calcul a redevenţei pentru anii 2006, 2007 şi 2009, solicitând admiterea recursului formulat şi admiterea în totalitate a acţiunii, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 1.984.743 RON.
Totodată, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de SC A. SA.
2.4. SC A. SA Reşiţa a depus concluzii scrise solicitând respingerea recursului formulat de reclamantă şi admiterea recursului propriu pentru argumentele prezentate în cererea de recurs.
3. Soluţia instanţei de recurs
3.1. Recursul formulat de SC A. SA este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Într-o primă critică, aşa cum s-a arătat la pct. 2.1. al acestor considerente, soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală deoarece judecătorul fondului şi-a însuşit concluziile expertizei, ignorând că singurele temeiuri ale redevenţei sunt contractul de concesiune şi, potrivit acesteia, actele adiţionale, iar nu hotărârile consiliului local, susţineri care sunt lipsite de temei.
Astfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă că, deşi a înţeles să formuleze obiecţiuni, societatea comercială recurentă a semnat şi a procedat la executarea contractului de concesiune din 12 aprilie 2005, acceptând redevenţa stabilită de autoritatea contractantă concedentă.
Oricum, prin natura sa, contractul de concesiune este un contract de adeziune, ale cărui clauze au fost stabilite de autoritatea contractantă prin caietul de sarcini, la care concesionarul a avut libertatea să adere sau nu.
Cât priveşte hotărârile consiliului local la care s-a raportat expertul cauzei, a rezultat că a reprezentat instrumentul juridic la care autoritatea concedentă a fost nevoită să recurgă în lipsa actelor adiţionale, pe care recurenta concesionară le-a evitat. De altfel, chiar recurenta concesionară, în concluziile scrise, se raportează şi îşi fundamentează susţinerile în funcţie de hotărârea Consiliului Local nr. 310/2005, hotărârea Consiliului Local nr. 359/2006 şi respectiv, hotărârea Consiliului Local nr. 166/2007.
Printr-o a doua critică, societatea comercială concesionară a susţinut că instanţa de fond, ca şi expertul cauzei, trebuia să aibă în vedere că şi autoritatea concedentă avea, are obligaţii, debite faţă de concesionar, care trebuiau compensate în cadrul acestui litigiu, susţineri care sunt lipsite de temei, instanţa de fond reţinând, în mod judicios, că în cauză nu a fost formulată o cerere reconvenţională în acest sens şi nici nu s-a probat existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.
În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de fond, ca societatea concesionară să plătească cheltuieli de judecată de 500 RON, recurenta concesionară a susţinut că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere faptul că suma respectivă reprezintă onorariul de expert pentru suplimentul de expertiză cerut de autoritatea contractantă, susţinere care contravine prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., 1865.
3.2. Recursul formulat de Consiliul Local Caransebeş şi Municipiul Caransebeş este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În cea ce priveşte critica referitoare la redevenţa aferentă anului 2006, s-a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că este aceea prevăzută în hotărârea Consiliului Local nr. 359/2005, iar nu cea din contractul de concesiune, susţinere lipsită de temei, din moment ce Consiliul Local Caransebeş, concedent în cadrul contractului de concesiune din 12 aprilie 2005 a fost autoritatea contractantă şi autoritatea publică competentă să atribuie controlul de concesiune şi să stabilească clauzele acestuia prin caietul de sarcini, potrivit atribuţiilor legale.
Or, la art. 1 din hotărârea Consiliului Local nr. 359/2005, Consiliul Local Caransebeş a hotărât că pentru anul 2006, redevenţa să fie redusă la jumătate din valoarea prevăzută în contract, precum şi faptul că părţile contractului urmau să încheie un act adiţional potrivit acestei hotărâri. Faptul că nu s-a încheiat actul adiţional nu are semnificaţia juridică pretinsă de recurente, din moment ce contractul a fost executat în perioada următoare.
De asemenea, sunt neîntemeiate şi susţinerile recurentelor-reclamante referitoare la sumele stabilite de expertiză pentru anul 2007, majorările de întârziere şi, respectiv, anul 2009, redevenţa calculată potrivit hotărârii Consiliului Local nr. 137/2008.
Astfel, potrivit pct. 2 din cererea de recurs, critica referitoare la „majorările de întârziere” aferente redevenţei pe anul 2007, se rezumă la o simplă afirmaţie, fără nicio argumentaţie care să combată, infirme concluziile expertizei.
În ce priveşte redevenţa pe anul 2009, expertul judiciar a calculat în mod judicios valoarea acesteia în raport cu hotărârea Consiliului Local nr. 137/2008, din moment ce pentru anul 2009 nu a fost adoptată o altă hotărâre de către Consiliul Local Caransebeş.
Într-adevăr, constată instanţa de recurs, nu a existat nici un temei pentru ca redevenţa pe anul 2009 să fie cea din contractul de concesiune, din moment ce autoritatea publică competentă şi autoritatea contractantă în atribuirea contractului de concesiune, instituise regula stabilirii cuantumului redevenţei prin hotărâri ale Consiliului Local Caransebeş.
Astfel fiind, aşa cum s-a arătat mai sus, ambele recursuri sunt nefondate, urmând să fie respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Municipiul Caransebeş prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Caransebeş şi de SC A. SA Reşiţa împotriva sentinţei nr. 332 din 28 mai 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 830/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 965/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
