ICCJ. Decizia nr. 336/2015. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 336/2015
Dosar nr. 2068/54/2012
Şedinţa publică de la 30 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta Organizaţia Utilizatorilor de Apa pentru Irigaţii (O.U.A.I.) Cetate a solicitat anularea şi suspendarea executării dispoziţiei obligatorii nr. 95457 din 08 iunie 12 emisă de D.G.F.P. Dolj - Serviciul de Inspecţie Economico - Financiară, precum şi a Deciziei nr. 12 din 27 august 2012, emisă de M.F.P. - Direcţia Generală de Legislaţie şi Reglementare în domeniul Activelor Statului - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor cu privire la Activitatea de Inspecţie Economică - Financiară şi Inspecţia Activităţii Proprii a Ministerului.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că dispoziţia obligatorie nr. 95457/2012 reprezintă titlul de creanţă în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011, iar raportul de inspecţie economico - financiară din 31 mai 2012 este anexă la dispoziţia obligatorie.
S-a mai precizat că sumele ce fac obiectul prezentei cereri, identificate cu dispoziţia obligatorie, sunt: 750.169 lei - reprezentând sprijin financiar acordat în perioada 2007-2009, în temeiul O.U.G. nr. 123/2006 şi 874.872 lei - accesorii calculate în timpul controlului.
S-a mai arătat că dispoziţia obligatorie a fost contestată în termen legal, formulându-se plângere prealabilă, înregistrată la D.G.F.P. Dolj sub nr. 27603 din 05 iulie 2012.
A arătat reclamanta că atât în dispoziţia obligatorie, cât şi în Decizia nr. 12 din 27 august 2012, se face trimitere la modul defectuos în care a achiziţionat diverse materiale furnizorul SC M. SRL Poiana Mare, organul de inspecţie constatând faptul că facturile emise de furnizorii de materiale înscrise în devizele de lucrări, în baza cărora s-a solicitat şi încasat de către reclamantă sprijinul financiar de la D.A.D.R. Dolj, nu pot fi justificate cu documente legal întocmite.
La data de 18 ianuarie 2013 pârâta D.G.F.P. Dolj a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia, după expunerea situaţiei de fapt reţinută prin actele de control fiscal şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, a solicitat respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 342/2013 din 1 octombrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta Organizaţia Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii (O.U.A.I.) Cetate, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.- Direcţia generală de legislaţie şi reglementare în domeniul activelor statului - serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor cu privire la activitatea de inspecţie economică - financiară şi inspecţia activităţii proprii a ministerului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă că în mod legal organele de inspecţie economico - financiară au constatat faptul că documentele în baza cărora O.U.A.I. Cetate nu întrunesc activitatea de document justificativ şi nu atestă realitatea tranzacţiilor comerciale desfăşurate între reclamant şi societăţile verificate cu ocazia controalelor încrucişate în perioada 2007-2009.
A reţinut instanţa că, din cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate în prezenta cauză, precum şi din cuprinsul raportului de expertiză contabilă (aflat la filele nr. 195-203 din dosar), reiese că măsurile de stabilire a restituirii sumei de 750.109, reprezentând sprijin financiar acordat pentru perioada 2007-2009 şi de obligare la plata sumei de 874.872 lei, cu titlu de accesorii, sunt justificate, fiind emise în conformitate cu dispoziţiile art. 17 din O.U.G nr. 123/2006 şi ale art. 22 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că problema supusă soluţionării este aceea dacă suma totală de 1.625.041 lei, reprezentând sprijin financiar şi accesorii calculate în timpul controlului, este legal datorată, în condiţiile în care din examinarea documentelor justificative puse la dispoziţia organelor fiscale a rezultat, pe de o parte, că furnizorii înscrişi în facturile respective nu au avut relaţii comerciale cu reclamanta, iar, pe de altă parte, pentru tranzacţiile efectuate cu SC M. SRL şi SC F. SRL, nu s-au prezentat certificate de garanţie şi calitate, iar plăţile au fost efectuate în mare parte prin casă (astfel cum se reţine din tabelul centralizator întocmit de expert - filele 200-203 din dosar).
Raportându-se la dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 123/2006, Curtea a apreciat că pentru a beneficia de sprijinul financiar acordat în perioada 2007-2009 reclamanta avea obligaţia să facă dovada realităţii tranzacţiilor înscrise în documentele de decontare aferente, precum şi a faptului că documentele respective întrunesc calitatea de document justificativ, obligaţie pe care aceasta nu şi-a îndeplinit-o, nereuşind să facă dovada contrară celor reţinute în actele de inspecţie fiscală.
Curtea a apreciat că, în ceea ce priveşte susţinerea reclamantei potrivit căreia sprijinul financiar obţinut în perioada 2007-2009 a fost folosit pentru aprovizionarea cu bunuri materiale necesare asigurării stării de funcţionare a infrastructurii de îmbunătăţiri funciare, bunurile aprovizionate având legătură directă cu acest sector, aceasta nu poate fi reţinută, întrucât excede obiectului controlului şi constatărilor organului de inspecţie fiscală.
Curtea a mai reţinut că organele de inspecţie fiscală nu au verificat aspectele ce vizau utilizarea materialelor achiziţionate de O.U.A.I. Cetate, ci, dimpotrivă, obiectul inspecţiei a vizat legalitatea întocmirii documentelor în baza cărora a fost obţinut sprijinul financiar, respectiv dacă acestea întrunesc calitatea de document justificativ şi relevă realitatea operaţiunilor comerciale desfăşurate de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Organizaţia Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii Cetate, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta-reclamantă solicită, în principal, casarea sentinţei recurate cu trimitere spre rejudecare pentru nelegala citare a pârâtei D.G.F.P. Dolj - Serviciul de Inspecţie Economico - Financiara, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare.
În subsidiar, recurenta-reclamantă solicită instanţei casarea sentinţei şi reţinerea cauzei spre rejudecare, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare şi, rejudecând pe fond, să încuviinţeze proba cu expertiză tehnică de specialitate, având ca obiectiv identificarea în concret a lucrărilor pentru care a fost solicitat sprijin financiar în perioada 2007-2009.
În cazul respingerii cererii de suplimentare probatoriu cu expertiză, solicită instanţei casarea cu reţinere spre rejudecare şi, rejudecând pe fond, să se dispună admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, respectiv anularea celor două acte administrative contestate.
În motivarea recursului declarat se arată că, deşi cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu doi pârâţi - D.G.F.P. Dolj - Serviciul de Inspecţie Economico - Financiară şi M.F.P.- Direcţia Generala de Legislaţie şi Reglementare în Domeniul Activelor Statului - Serviciul de Soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor cu privire la activitatea de inspecţie economică financiară şi inspecţia activităţii proprii a ministerului, sentinţa a fost pronunţată doar în contradictoriu cu M.F.P. - Direcţia Generală de Legislaţie şi Reglementare, fără să se facă dovada că vreuna ar fi reprezentat-o pe cealaltă, ori că s-ar fi invocat vreo excepţie, la cerere ori din oficiu.
Subliniază recurenta că la dosar există întâmpinare depusă de către D.G.F.P. Dolj - Serviciul de Inspecţie Economico - Financiară, deşi în dispozitiv figurează ca pârât M.F.P.- Direcţia Generală, de legislaţie şi reglementare în domeniul activelor statului - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor, acestea având sedii diferite.
În acest context, convocarea pentru expertiza contabilă a fost făcută pentru Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală, de legislaţie şi reglementare în domeniul activelor statului - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor, iar acesta a figurat ca parte în raportul de expertiză, în timp ce s-au prezentat la efectuarea expertizei reprezentanţi ai D.G.F.P. Dolj - Serviciul de Inspecţie Economico - Financiară.
Recurenta apreciază că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia „instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia” şi ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, respectiv a prevederilor art. 17 alin. (1) din O.U.G. nr. 123/2006.
Arată recurenta că nu s-a probat concret dacă utilizarea sprijinului financiar a fost în alte scopuri, întrucât nu s-a încuviinţat expertiza tehnică de specialitate, deşi s-a solicitat, pentru a se demonstra că pe teren se găsesc lucrări efectuate în perioada 2007-2009, iar materialele folosite sunt cele pentru care există acte justificative.
Mai arată recurenta că, de altfel, chiar în cuprinsul hotărârii se precizează că organele de inspecţie fiscală nu au verificat aspectele ce vizau utilizarea materialelor achiziţionate de O.U.A.I. Cetate.
Subliniază recurenta că, în situaţia în care nu s-ar fi făcut dovada realităţii tranzacţiilor înscrise în documentele de decontare aferente, precum şi dovada faptului că documentele respective nu întrunesc calitatea de documente justificative, legea aplicabilă ar fi fost O.G. nr. 15/1996 - privind întărirea disciplinei financiar-valutare, respectiv art. 5 şi art. 6.
Recurenta-reclamantă arată că în speţă este incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Astfel, recurenta apreciază că prin actele de control întocmite nu s-a făcut dovada că tranzacţiile nu au fost reale şi nici că nu există documente justificative care să reflecte realitatea operaţiunilor comerciale.
Recurenta arată că hotărârea este contradictorie cu toate probele din dosar (înscrisuri, raport expertiză contabilă), fiind străină de natura pricinii.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este nemotivată, respectiv cuprinde motive străine de natura pricinii, nerespectându-se prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., devenind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Se poate aprecia că textul legal anterior enunţat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Aşa cum s-a precizat mai sus, hotărârea instanţei de fond nu este motivată, iar în lipsa motivării şi în situaţia în care instanţa s-a limitat doar la indicarea şi citarea textelor de lege şi la afirmarea faptului că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a face dovada contrară celor reţinute în actele de inspecţie fiscală, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunţa în continuare.
Căile de atac se exercită de partea nemulţumită de hotărârea unei instanţe şi reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiţiei protecţia dreptului subiectiv sau al interesului şi ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.
În situaţia în care hotărârea nu este motivată, instanţa de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esenţiale.
Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligaţia legală de a motiva în fapt şi în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept, care au fost raţiunile care au condus la adoptarea soluţiei.
În lipsa motivării, nici părţile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti şi nici instanţa de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, aşa cum a fost consolidat textul în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, arătăm că potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanţă a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre analiză.
Art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În cauza de faţă, hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece prima instanţă nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la soluţia adoptată.
Instanţa de fond s-a limitat la indicarea textelor de lege apreciate ca fiind incidente în cauză, nu a prezentat argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, rezumându-se a afirma faptul că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a face dovada contrară celor reţinute în actele de inspecţie fiscală.
În aceste condiţii, instanţa de fond nu a realizat o motivare suficientă a soluţiei pronunţate, astfel că Înalta Curte este în imposibilitate să-şi exercite controlul judiciar cu privire la fondul cauzei.
Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii în fapt şi în drept este întemeiat, ceea ce va conduce la casarea sentinţei cu trimitere, urmând ca în rejudecare instanţa de fond să aibă în vedere şi toate celelalte critici formulate în recurs de către recurenta-reclamantă.
Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duce la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situaţiei de fapt, deoarece nu a încuviinţat reclamantei suplimentarea probatoriului cu proba cu expertiză tehnică de specialitate pentru a face dovada scopului pentru care au fost utilizate bunurile achiziţionate, respectiv dacă au legătură cu sprijinul financiar acordat şi dacă au fost încorporate în utilajele existente, nesocotind astfel dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.
Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită.
De asemenea, instanţa urmează să analizeze pertinenţa celorlalte solicitări de probatorii, respectiv proba cu expertiză tehnică de specialitate, având ca obiectiv identificarea în concret a lucrărilor pentru care a fost solicitat sprijin financiar în perioada 2007-2009, şi să dispună suplimentarea probatoriului cu probele apreciate ca fiind necesare şi utile cauzei.
Procedând la judecata cauzei în circumstanţele expuse, fără ca împrejurări de fapt şi de drept esenţiale să fie lămurite, prima instanţă nu a cercetat, de fapt, fondul cauzei, motiv pentru care soluţia pe care Înalta Curte este chemată să o pronunţe nu poate fi decât casarea cu trimitere spre rejudecare, asigurându-se astfel părţilor toate garanţiile procesuale pe care judecata cauzei în primă instanţă le oferă, precum şi dublul grad de jurisdicţie instituit de lege în materia contenciosului administrativ.
Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată şi cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., astfel că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.
În materia nulităţii actelor de procedură, dreptul comun îl constituie prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.
Dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. includ toate neregularităţile procedurale care atrag această sancţiune, cu excepţia celor expres prevăzute în art. 304 pct. 1-4, dar şi cele care au fost făcute prin nesocotirea unor principii fundamentale, a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Din actele dosarului rezultă că instanţa de fond a soluţionat cererea de anulare a actelor administrative contestate, fără ca unul dintre emitenţii acestora să fi fost citat în cauză şi fără ca această cerere să fie comunicată respectivului pârât împreună cu înscrisurile depuse de reclamantă şi pusă în discuţia părţilor, încălcându-se astfel dispoziţiile procedurale referitoare la citarea tuturor părţilor din proces şi la comunicarea actelor de procedură.
Astfel, deşi cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu doi pârâţi - D.G.F.P. Dolj - Serviciul de Inspecţie Economico - Financiară şi M.F.P.- Direcţia Generala de Legislaţie şi Reglementare în Domeniul Activelor Statului - Serviciul de Soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor cu privire la activitatea de inspecţie economică financiară şi inspecţia activităţii proprii a ministerului, sentinţa a fost pronunţată doar în contradictoriu cu M.F.P. - Direcţia Generală de Legislaţie şi Reglementare, fără să se facă dovada că vreuna ar fi reprezentat-o pe cealaltă, ori că s-ar fi invocat vreo excepţie, la cerere ori din oficiu.
De asemenea, din actele şi lucrările dosarului rezultă că în cauză a formulat întâmpinare D.G.F.P. Dolj - Serviciul de Inspecţie Economico - Financiară, deşi în dispozitiv figurează ca pârât M.F.P.- Direcţia Generală, de Legislaţie şi Reglementare în Domeniul Activelor Statului - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor, acestea având sedii diferite.
În acest context, convocarea pentru expertiza contabilă efectuată în cauză a fost făcută pentru Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală, de Legislaţie şi Reglementare în Domeniul Activelor Statului - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor, iar acesta a figurat ca parte în raportul de expertiză, în timp ce s-au prezentat la efectuarea expertizei reprezentanţi ai D.G.F.P. Dolj - Serviciul de Inspecţie Economico - Financiară.
Necesitatea citării emitentului actului rezultă din redactarea art. 85 C. proc. civ., potrivit căruia „judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel”, în cauză fiind incidente şi dispoziţiile art. 86 C. proc. civ., potrivit cărora „Comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se va face: din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai ailor instanţe în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul. (...) În cazul în care comunicarea potrivit alin. I nu este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia”.
Astfel, realizarea citării şi comunicării actelor de procedură conform dispoziţiilor legale reprezintă o dovadă a respectării a două principii fundamentale ale procesului civil: contradictorialitatea şi dreptul la apărare.
Principiul contradictorialităţii presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.
Pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.
Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părţi, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părţile să fie informate exact despre existenţa procesului, conţinutul pretenţiilor şi argumentelor părţii adverse, cât şi în raporturile dintre părţi şi instanţă.
În acest sens judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, iar atunci când constată că partea care lipseşte nu a fost legal citată, dispune amânarea judecăţii şi refacerea procedurii de citare.
Nu în ultimul rând, citarea şi comunicarea actelor de procedură sunt foarte importante şi pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, principiu consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi recunoscut de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Neprocedând în acest mod, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să citeze în cauză şi emitentul actului reprezentat de dispoziţia obligatorie nr. 95457 din 08 iunie 12, respectiv Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj - Serviciul de Inspecţie Economico - Financiară şi să pună în discuţia părţilor, în contradictoriu, cererea formulată de reclamantă.
În rejudecare, instanţa fondului urmează să reanalizeze şi să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor , în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicţie şi să analizeze temeinicia acţiunii în raport de acestea.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1)-(3) şi art. 313 teza I C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va proceda la completarea probatoriului, în sensul celor anterior precizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta O.U.A.I. Cetate împotriva Sentinţei nr. 342/2013 din 1 octombrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 557/2015. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 340/2015. Contencios → |
|---|
