ICCJ. Decizia nr. 340/2015. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 340/2015
Dosar nr. 29907/3/2012
Şedinţa publică de la 30 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta D.E. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S., să dispună obligarea pârâtului la recunoaşterea diplomei de licenţă, a diplomei de masterat, a celor comunicate şi nerecunoscute de M.E.C.T.S., în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii de 1.000 lei penalităţi pe zi de întârziere, de la data pronunţării sentinţei, precum şi obligarea pârâtului, potrivit prevederilor art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut, în esenţă, că a absolvit cursurile Facultăţii de Geografie (promoţia 2006), precum şi cursurile de masterat ale aceleaşi facultăţi (2008), din cadrul Universităţii S.H., fiindu-i eliberate diploma de licenţă din 28 februarie 2007, precum şi diploma de master din 10 septembrie 2008 şi, cu toate acestea, nu poate participa la examenele de titularizare.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, excepţia inadmisibilităţii, întrucât pârâtul nu emite acte administrative prin care să recunoască diplome de licenţă emise de o instituţie de învăţământ superior care face parte din sistemul naţional de învăţământ, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 4098 din 11 septembrie 2013, Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtului la recunoaşterea diplomelor, precum şi calitatea de autoritate publică centrală a pârâtului M.E.C.T.S.
Pricina a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 septembrie 2013, iar în şedinţa publică din 12 noiembrie 2013, Curtea, având în vedere obiectul acţiunii şi anume obligarea pârâtului M.E.C.T.S. la recunoaşterea valabilităţii unui act, a calificat acţiunea ca fiind una în constatare şi a pus în discuţie admisibilitatea acesteia, faţă de prevederile art. 35 N.C.P.C.
Cu privire la calificarea juridică a acţiunii, Curtea a avut în vedere împrejurarea că obiectul cererii nu constă în obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ, care să presupună expres sau implicit recunoaşterea dreptului conferit de respectivul act de studii, efectuarea unei operaţiuni administrative în acest sens sau obligarea Ministerului la soluţionarea unei cereri.
În acest sens, Curtea a apreciat că acţiunea în realizare (denumită şi „în condamnare”, „în executare”) este soluţionată printr-o hotărâre susceptibilă de executare (constituind titlu executoriu), or obligarea unui pârât la recunoaşterea unui drept nu poate fi adusă la îndeplinire prin executarea sentinţei.
A reţinut instanţa în acest demers că, astfel cum rezultă din motivele de fapt prezentate în acţiune şi cum s-a afirmat şi în şedinţa publică din 12 noiembrie 2013, până în momentul invocării excepţiei inadmisibilităţii reclamanta a solicitat de fapt constatarea dreptului său conferit de diploma de studii, faţă de autoritatea care îi contestă acest drept - M.E.C.T.S., pentru a putea „folosi diplomele de licenţă la examenul de titularizare”, în condiţiile în care „i s-a îngrădit dreptul reclamantei de a se prezenta la examenul de titularizare”.
Prin sentinţa civilă nr. 3504 din 12 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta D.E., în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile legii speciale în materia contenciosului administrativ nu reglementează acţiunea în constatarea dreptului şi că dispoziţiile de drept comun în materie, respectiv art. 35 C. proc. civ., sunt în sensul că persoana care justifică un interes poate cere „constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept”, însă „cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.
Curtea de apel a avut în vedere, astfel, că reclamanta are posibilitatea formulării acţiunii în realizare, pe una dintre căile reglementate de Legea nr. 554/2004, respectiv: anularea unui act administrativ, a operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii acestuia (art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004), obligarea la emiterea unui act sau la efectuarea unor operaţiuni administrative, refuzul de soluţionare a unei cereri privitoare la un drept.
Curtea a apreciat că nu se poate reţine admisibilitatea unei acţiuni în constatare în cazul în care dreptul la acţiunea în realizare nu mai poate fi exercitat pentru expirarea termenului legal sau pentru neîndeplinirea altor condiţii legale, sau în cazul în care acest drept ar fi unul viitor, eventual (cazul în care reclamanta ar participa în viitor la un concurs, unde ar exista posibilitatea ca dosarul său să fie respins).
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat reclamanta invocă dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde dispoziţii contradictorii sau străine de natura pricinii.
Subliniază reclamanta că instanţa de fond a calificat acţiunea ca fiind una în constatare şi a pus în discuţie admisibilitatea acesteia prin raportare la prevederile art. 35 N.C.P.C., în mod greşit, întrucât acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată la data de 31 iulie 2012, anterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii.
Recurenta-reclamantă invocă şi motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., respectiv „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia” şi „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
În susţinerea acestor motive de recurs, recurenta arată că în mod greşit instanţa a constatat acţiunea dedusă judecăţii ca fiind în constatare, deşi în şedinţă publică reclamanta a calificat această acţiune ca fiind acţiune în realizare.
Mai arată recurenta că instanţa de fond în mod greşit a menţionat în considerentele hotărârii judecătoreşti faptul că „reclamanta are posibilitatea formulării acţiunii în realizare, pe una dintre căile reglementate de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004”, însă nu a ţinut cont de faptul că aceasta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, aşadar şi pe dispoziţiile art. 18 alin. (1).
Apreciază recurenta că în mod nelegal şi netemeinic instanţa de fond nu a dat curs soluţionării cererii sale, respingându-i acţiunea ca inadmisibilă, deoarece a calificat în şedinţă publică acţiunea drept o acţiune în realizare, iar motivarea în drept a demersul său juridic s-a întemeiat pe Legea nr. 554/2004, aşadar şi pe dispoziţiile art. 18 alin. (2).
Pe fondul cauzei, recurenta arată că respectiva calitate de unitate de învăţământ superior acreditată/neacreditată a Universităţi S.H. - pentru formele de învăţământ absolvite de reclamantă - vizează în mod exclusiv eventuala culpă acestei universităţi, iar recurenta, în baza teoriei aparenţei în drept, nu poate fi victima lipsei de acreditare.
Mai arată recurenta că există o anumită procedură privind acreditarea/ autorizarea provizorie a specializărilor instituţiilor de învăţământ, însă procedura în cauză nu vizează raporturile juridice ale Universităţii cu recurenta, ci pe acelea cu autorităţile administraţiei competente în materie.
Altfel spus, eventualele abateri ale Universităţii în derularea procesului de învăţământ la specializările/ programele de studii organizate în formele de învăţământ neacreditate/ neautorizate nu pot fi imputate recurentei, aflată într-o eroare comună cu privire la legalitatea formei de învăţământ absolvite.
Subliniază recurenta că diplomele din prezentul litigiu sunt valabile, întrucât nicio autoritate administrativă sau instanţă judecătorească nu s-a pronunţat în sensul revocării/ constatării nulităţii sau anularii acestora, astfel încât produc în continuare efecte juridice, ceea ce presupune că beneficiarilor diplomelor trebuie să li se recunoască toate drepturile conferite de lege în baza acestora.
A interpreta în sens contrar înseamnă a prejudicia grav interesele absolvenţilor, prin acordarea de diplome nerecunoscute de M.E.C.T.S. şi, implicit, nici de alte autorităţi ale statului, absolvenţii riscând să fie excluşi din carieră, din viaţa socială, în condiţiile în care au fost admişi la studii de către Universitatea S.H., au achitat taxele de şcolarizare, au promovat examenele din cursul anilor, precum şi examenul de licenţă/ masterat.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
În speţă, instanţa de contencios administrativ a fost sesizată cu cererea reclamantei privind obligarea autorităţii pârâte, Ministerul Educaţiei Naţionale (fost M.E.C.T.S.), la recunoaşterea diplomei de licenţă şi a diplomei de master, obţinute de reclamantă.
Înalta Curte constată că nu se poate reţine incidenţa motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., anume „ când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, respectiv „ când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”, raportat la raţionamentul urmat de judecătorul fondului şi argumentele expuse de acesta în motivarea hotărârii sale.
Nici susţinerile recurentei privind faptul că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau ar fi dată cu aplicarea greşită a legii nu sunt fondate.
Înalta Curte constată că, raportat la normele care reglementează atribuţiile ministerului pârât, respectiv Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare şi H.G. nr. 536/2011 privind organizarea şi funcţionarea M.E.C.T.S., cu modificările ulterioare, dar şi reglementările legale relevante pentru speţă - Ordinul M.E.C.T.S. nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în învăţământul superior, în vigoare la momentul eliberării diplomei de licenţă şi a diplomei de master ale reclamantei, nu se poate reţine că autoritatea publică pârâtă are vreo atribuţie de a emite acte prin care să recunoască diploma de licenţă, respectiv diploma de master, acte deja eliberate de instituţiile de învăţământ superior cu aprobarea intimatului-pârât M.E.C.T.S., fiind tipărite pe formularele tipizate emise de acesta.
Diploma de licenţă, respectiv diploma de master sunt documente oficiale şi câtă vreme nu au fost revocate de emitent sau anulate irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că au fost eliberate în condiţii de legalitate, deci produc efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din acestea.
Înalta Curte mai reţine că diplomele de licenţă/de master obţinute în România sunt recunoscute de plin drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei unei alte formalităţi.
Astfel, o diplomă de licenţă emisă de o instituţie de învăţământ superior, cum este cea a reclamantei, produce efecte juridice fără a fi necesar vreun act de recunoaştere/ validare a diplomei de către ministerul de resort, diploma de licenţă fiind un act administrativ care se bucură de prezumţia de autenticitate, în sensul că actul emană în mod real de la cine se afirmă că emană, prezumţia de veridicitate, în sensul că actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă, şi prezumţia de legalitate, în sensul că actul a fost emis cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege, fiind el însuşi titlu executoriu în baza căruia se iniţiază procedura executării silite cu obligaţia corelativă a adresanţilor de a respecta şi pune în aplicare dispoziţiile acestuia.
Prin urmare, atât timp cât diploma de licenţă, respectiv diploma de master, nu sunt desfiinţate prin intermediul căilor prevăzute de lege, acestea se bucură de cele trei prezumţii sus-menţionate, inclusiv prezumţia de legalitate, care presupune obligaţia celor cărora le sunt opuse actele administrative de a respecta şi pune în aplicare dispoziţiile acestora.
În condiţiile în care ar fi nesocotite drepturile ce decurg din diploma de licenţă, respectiv din diploma de master, protejarea acestora se poate realiza la cererea părţii vătămate, însă în cadrul altui demers judiciar promovat în contradictoriu cu instituţia/ autoritatea care îi nesocoteşte aceste drepturi.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „ Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”.
Din interpretarea acestui text rezultă că pentru a se putea adresa instanţei de contencios administrativ, persoana trebuie să dovedească:- vătămarea sa într-un drept al său sau într-un interes legitim;
- această vătămare să fie produsă de o autoritate publică fie printr-un act administrativ, fie prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Actul administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ poate fi un act administrativ pur şi simplu, sau un act administrativ asimilat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, „actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”.
Potrivit art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ: „ Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”.
Reclamanta, în acţiunea adresată instanţei de fond, nu a indicat nici ce vătămări i-au fost aduse de autoritatea publică pârâtă şi nici care este actul administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau actul administrativ asimilat prin care i s-ar fi produs vătămarea.
De asemenea, în cauză nu a fost indicat actul prin care această autoritate publică ar fi afirmat nevalabilitatea diplomelor, diplome care, conform Ordinul M.E.C.T. nr. 2284/2007, sunt eliberate de instituţiile de învăţământ, ministerul având obligaţia de a pune la dispoziţie formularele tipizate printr-o unitate de specialitate.
Chiar dacă ar exista o culpă a ministerului în ceea ce priveşte modul de emitere a diplomelor formular, Înalta Curte constată că reclamanta nu a făcut dovada că ar exista un act administrativ sau un act administrativ asimilat prin care această autoritate nu ar recunoaşte valabilitatea diplomelor emise pe numele acesteia.
Pe de altă parte, o biectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual reparaţii pentru daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Noţiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, diploma de licenţă şi diploma de master sunt documente oficiale şi câtă vreme nu au fost revocate de emitent sau anulate irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că au fost eliberate în condiţii de legalitate, deci produc efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din acestea, neexistând nicio altă obligaţie din partea autorităţii pârâte.
Constată Înalta Curte că nu se poate vorbi nici de un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004 şi nici de un exces de putere din partea unei autorităţi publice, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.
În raport de motivele arătate, soluţia instanţei de fond de a respinge acţiunea ca inadmisibilă, în baza dispoziţiilor art. 18, cu referire la art. 8 al Legii nr. 554/2004, apare ca fiind legală şi temeinică.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva Sentinţei civile nr. 3504 din 12 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 336/2015. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 30/2015. Contencios. Anulare acte emise de... → |
|---|
