ICCJ. Decizia nr. 366/2015. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 366/2015
Dosar nr. 4564/3/2012
Şedinţa publică de la 2 februarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată la data de 15 februarie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta M.N., în contradictoriu cu pârâţii C.S.D.C.M.R., C.M.R., Colegiul Medicilor din Bucureşti, C.M.C.P.C.M. - D.S.P. a Municipiului Bucureşti, a solicitat anularea Deciziei nr. 140 din 09 decembrie 2011 a C.S.D. a C.M.R.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 14 august 2009, soţul său A.M., a fost internat de urgenţă în cadrul Institutului de Urgenţă pentru Boli Cardiovasculare „Profesor Doctor C.C. Iliescu”.
La circa 2 ore şi jumătate de la momentul internării (atât a fost necesar pentru întocmirea anamnezei, timp în care nu s-a efectuat nici o investigaţie medicală), s-a început administrarea tratamentului prescris, iar, la circa 15 minute după aceasta, soţul său a intrat în stop cardio-respirator (internat fiind într-un salon al Secţiei cardiologie, fără a fi monitorizat ori, măcar, supravegheat, de vreun cadru medical, deşi starea gravă a sănătăţii sale şi riscurile majore presupuse de tratamentul administrat impuneau măsuri în acest sens).
După resuscitare, care a avut loc în aria de monitorizaţi unde a fost transferat (iar nu în secţia de cardiologie cum se reţine în decizia atacată), soţul său a fost transferat în secţia A.T.I. II.
Dacă în prima săptămână, după transferul în secţia A.T.I., a avut o evoluţie favorabilă, începând cu data de 24 august 2009 starea sa s-a agravat în mod alarmant.
Deşi a solicitat lămuriri în ceea ce priveşte agravarea stării sale şi, deşi existau semne evidente ale unei infecţii, nici unul din medici nu au informat cu privire la complicaţiile apărute.
La data de 25 august 2009 a solicitat să fie lămurită cu privire la cauza petelor apărute pe unul din membrele inferioare şi pe braţe, a cauzei febrei pe care acesta o prezenta, medicul căruia i-a solicitat lămuriri i-a prezentat o cauză pur ipotetică, afirmând că presupune o alergie alimentară sau medicamentoasă.
Abia la data de 27 august 2009, ora 12, după mai bine de 72 de ore de la apariţia semnelor evidente de infecţie gravă şi după mai bine de 48 de ore după ce personal a sesizat medicului petele la nivelul membrului inferior drept şi al braţelor, a fost chemat la patul bolnavului un medic specialist în infecţii, căruia nu i-au trebuit decât câteva minute pentru a stabili că soţul meu se afla deja în sepsis sever (cu consecinţa disfuncţiei multiple de organ, afectarea neurologică, afectarea hematologică etc), infirmând astfel, în doar câteva minute şi urmare unui examen sumar, presupusa alergie şi indicând ca sursă certă cateterul, având în vedere apariţia petelor, în principal, la nivelul membrului inferior drept, în care se practicase incizia.
La data de 31 august 2009 soţul a decedat, urmare şocului septic cu „pioceanic”.
Întrucât a considerat că, producerea stopului cardio-respirator ar fi putut fi evitată dacă soţul său ar fi beneficiat de monitorizare pe parcursul administrării tratamentului prescris, iar diagnosticarea în timp util şi, în consecinţă, tratarea la timp şi corespunzătoare ar fi împiedicat intrarea în şoc septic, a sesizat Colegiul Medicilor Bucureşti, sesizarea vizând medicul cardiolog care a decis internarea şi tratarea pacientului într-un simplu salon, iar nu în aria de monitorizare, şi împotriva tuturor medicilor din secţia A.T.I. II, care s-au ocupat de soţul său pe întreaga perioadă a internării.
Prin Decizia nr. 1189/2011, Colegiul Medicilor Bucureşti a respins sesizarea formulată, reţinând că pacientul prezenta o cardiomiopatie dilatativă aflată în stadiu avansat de evoluţie, că infecţiile sistemice cu evoluţie gravă sunt complicaţii frecvente ale insuficienţei cardiace grave şi că mortalitatea, în asemenea situaţii, este citată ca fiind extrem de ridicată în toată literatura de specialitate.
Nemulţumită fiind de această hotărâre, reclamanta a formulat contestaţie la C.S.D.C.M.R., contestaţia fiind respinsă prin Decizia nr. 140 din 09 decembrie 2011, decizie pe care o consideră nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
Decizia nu cuprinde elementele prevăzute de art. 101 alin. (2), art. 115 şi art. 120 din Statutul C.M.R.
Contrar prevederilor art. 119 din Statutul C.M.R., Comisia superioară de disciplină, soluţionând contestaţia, nu i-a dat posibilitatea de a fi ascultată şi de a-şi expune şi susţine contestaţia.
În cuprinsul deciziei s-a consemnat că au fost avute în vedere opiniile ştiinţifice din literatura de specialitate şi expertiza unui profesor universitar, fără ca acestea să fie menţionate şi fără a fi indicat numele profesorului, în condiţiile în care niciunul dintre membrii comisiei nu este medic specialist în cardiologie ori în boli infecţioase. Comisia şi-a fundamentat decizia pe această expertiză, fără a cerceta şi fără a răspunde aspectelor pe care le-a ridicat în contestaţia formulată.
Comisia ar fi trebuit să observe că se contestă lipsa oricărei informări asupra riscurilor pe care le implică tratamentul şi, de asemenea, faptul că medicul cardiolog a decis, în pofida tuturor riscurilor şi a faptului că răspunsul pacientului la medicaţie este imprevizibil, internarea într-un salon fără nici o dotare sub aspectul monitorizării şi al intervenţiei urgente în caz de complicaţii (lipsa unui aparat de oxigen, lipsa unui defibrilator etc.), iar nu în aria de monitorizare.
În raport cu aspectele arătate în expertiză, în sensul că medicaţia administrată prezintă riscuri şi beneficii şi că, uneori, răspunsul pacientului la medicaţie este imprevizibil, reclamanta susţine că tocmai riscurile şi imprevizibilitatea răspunsului pacientului la tratament (recunoscute şi invocate de profesorul universitar pe ale cărui concluzii se fundamentează soluţia dată de comisie) impuneau internarea pacientului în aria de monitorizare, aspect subliniat şi contestat atât în sesizarea iniţială, cât şi în contestaţia soluţionată prin decizia atacată.
De asemenea, în raport cu aspectele din expertiză în sensul că sunt inerente şi fac parte din istoria naturală a bolii complicaţiile ce au survenit în cazul pacientului, reclamanta arată că ambele Comisii de disciplină au ignorat faptul că ceea ce s-a afirmat este că stopul cardio-respirator ar fi putut fi evitat dacă administrarea tratamentului s-ar fi făcut în aria de monitorizare, ceea ce ar fi permis o intervenţie în timp util pentru defibrilare, ştiut fiind că prognosticul de supravieţuire depinde de timpul în care are loc defibrilarea (dopamina favorizează apariţia aritmiilor, drept care administrarea ei se face obligatoriu sub supraveghere clinică şi hemodinamică; întreruperea administrării dopaminei s-a făcu tardiv abia după apariţia greţuri lor, durerilor de cap şi a durerilor angioase, care indicau deja un supradozaj) şi faptul că infecţia a fost depistată tardiv, respectiv în momentul în care soţul meu se afla deja în stadiul de septicemie şi, ca atare, tratamentul administrat a fost tardiv, respectiv din data de 28 august 2009, ci nu din data de 24 august 2009 (medicul specialist a fost chemat abia la data de 27 august 2011)
Referitor la susţinerile C.S.D. în sensul că semnarea de către familie a scutirii de necropsie confirmă că nu se contestă tratamentul aplicat pacientului sau efectele acestuia, reclamanta arată că familia nu a refuzat necropsia, ci nu a solicitat-o, iar aspectele reclamate nu cer o necropsie pentru a fi lămurite.
2. Apărările pârâţilor
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul C.M.R. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei M.N., arătând că decizia C.S.D. este un act administrativ jurisdicţional adoptat în urma unei anchete disciplinare, iar subiectele raportului juridic disciplinar sunt medicul şi organizaţia profesională, în acest sens art. 451 din Legea nr. 95/2006 enumerând limitativ persoanele care au calitatea de a solicita anularea unei decizii a Comisiei Superioare de Disciplină, respectiv medicul sancţionat.
Pârâta C.S.D. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
3. Hotărârea de declinare pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 790 din 13 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
4. Derularea procedurii judiciare şi hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti
Prin acţiunea precizată în faţa Curţii de apel, reclamanta a solicitat:
- în principal, anularea Deciziei nr. 140 din 09 decembrie 2011 emisă de C.M.R. - C.S.D., prin care a fost soluţionată contestaţia, precum şi anularea Deciziei nr. 1189 din 19 ianuarie 2011 emisă de Colegiul Medicilor din Bucureşti - Comisia de disciplină, prin care a fost soluţionată plângerea.
- în subsidiar, obligarea Colegiului Medicilor din Bucureşti să procedeze la o (nouă) soluţionare a plângerii.
Prin precizarea de acţiune, reclamante susţine motivele cererii introductive, fără a le reitera, solicitând admiterea cererii astfel cum a fost precizată, respectiv, stabilind malpraxis-ul, a se dispune anularea actelor atacate, ca nelegale şi netemeinice, iar, în subsidiar, obligarea Colegiului Medicilor din Bucureşti, la soluţionarea (reexaminarea) plângerii formulate cu respectarea reglementărilor privind procedura.
Prin încheierea din 9 mai 2014, Curtea de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei de disciplină, în raport cu obiectul acţiunii şi cu faptul că reclamanta s-a adresat entităţilor chemate în judecată, precum şi cu prevederile art. 16 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 1967 din 20 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile, ca nefondate, a admis cererea precizată formulată de reclamanta M.N., a anulat actele atacate şi a obligat C.M.R. să reexamineze plângerea petentei.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Plângerea petentei nu a fost examinată în totalitate, existând numeroase neregularităţi în procesul de soluţionare din partea intimatelor, acestea afectând temeinicia şi legalitatea actelor atacate.
Conform Legii nr. 95/2006, plângerea împotriva unui medic se depune la colegiul al cărui membru este medicul. În cazul medicilor cetăţeni ai unui stat membru al U.E., ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, plângerea se depune la colegiul în a cărui rază medicul îşi desfăşoară activitatea. Biroul executiv al Consiliului naţional dispune trimiterea dosarului disciplinar la comisia de disciplină. Împotriva deciziei de respingere a plângerii persoana care a făcut plângerea poate depune contestaţie la colegiul a cărui decizie se contestă. Aceasta se soluţionează de către Biroul executiv al Consiliului naţional. Plângerile împotriva unui membru al organelor de conducere de la nivel teritorial sau naţional se înaintează Comisiei superioare de disciplină. În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi funcţionează comisia de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în acel colegiu. La nivelul C.M.R. se organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 5 membri contestaţiile formulate împotriva deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale. Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este desemnat de autorităţile de sănătate publică, la nivel teritorial, şi de M.S.P., la nivelul Comisiei superioare de disciplină. Procedura judecării abaterilor este prevăzută în Statutul C.M.R.
Decizia pronunţată se comunică medicului sancţionat şi Biroului executiv al C.M.R. Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică şi M.S.P. şi, respectiv, angajatorului. Persoana fizică sau juridică care a făcut sesizarea va fi informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de disciplină. În termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat, persoana care a făcut sesizarea, M.S.P., preşedintele colegiului teritorial sau preşedintele C.M.R. poate contesta decizia pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.
Există neregularităţi în procedura de examinare medicală. Riscurile şi imprevizibilitatea răspunsului pacientului la tratament (recunoscute şi invocate de profesorul universitar pe ale cărui concluzii se fundamentează soluţia dată de comisie) impuneau probabil internarea pacientului în aria de monitorizare. Este cert că ambele Comisii de disciplină, atât cea teritorială cât şi cea superioară au ignorat faptul că ceea ce a afirmat petenta este că stopul cardio respirator ar fi putut fi evitat dacă administrarea tratamentului s-ar fi făcut în aria de monitorizare, întreruperea administrării dopaminei s-a făcu tardiv abia după apariţia greţuri lor, durerilor de cap şi a durerilor angioase, care indicau deja un supradozaj) şi faptul că infecţia a fost depistată tardiv, respectiv în momentul în care soţul său se afla deja în stadiul de septicemie şi, ca atare, tratamentul administrat a fost tardiv, respectiv din data de 28 august 2009, ci nu din data de 24 august 2009 (medicul specialist a fost chemat abia la data de 27 august 2011).
Din examinarea actelor dosarului a rezultat că nu au fost audiaţi toţi medicii implicaţi, nu s-au investigat aserţiunile petentei in sensul că „pacientul nu a beneficiat de asistenţa medicală corespunzătoare pe parcursul internării” (o infecţie urinară netratată de medicul curant, apariţia unei septicemii, tratament antibiotic administrat tardiv, comunicare insuficientă a medicilor privind starea gravă de sănătate a pacientului).
Din actele atacate nu a rezultat care este procedura standard şi dacă aceasta a fost urmată întocmai de medicii implicaţi.
Deciziile nr. 140 din 09 decembrie 2011 şi nr. 1189 din 19 ianuarie 2011 ale Colegiului medicilor sunt deficitare la motivarea acestor aspecte privind procedura standard care trebuia urmată şi dacă protocolul a fost respectat de medicii implicaţi.
În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură şi absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absenţa motivării lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative, prin urmare motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului, motivarea urmăreşte o dublă finalitate; îndeplineşte, în primul rând, o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului şi să fie realizată de autorul său.
Aşadar, a motiva implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt şi de drept care permit înţelegerea şi aprecierea legalităţii sale, iar importanţa acestei exigenţe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum şi de interesele pe care destinatarii actului ar putea să le aibă în primirea acestor explicaţii şi deci motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt şi de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci trebuie realizată într-un mod suficient de detaliat, prin indicarea în speţa de faţă a motivelor pentru care autoritatea emitentă a ajuns la concluzia necesității constatării încetării de drept a mandatului de primar, cu alte cuvinte, motivarea trebuia să fie efectivă, respectiv completă, precisă şi circumstanţială.
În acest sens, Curtea de apel a avut în vedere jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 1580 din 11 aprilie 2008 a secţiei de contencios administrativ şi fiscal) şi jurisprudenţa C.J.U.E. (cauzele C-367/1995, C-41/1969 şi C-509/1993).
Din motivarea actelor emise de intimate nu se înţelege care este procedura standard în cazuri medicale de genul celui în care soţul petentei a decedat şi dacă medicii implicaţi au respectat această procedură.
Conform art. 666 din Legea nr. 95/2006, despăgubirile nu se recuperează de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei când asistenţa medicală s-a făcut în interesul părţii vătămate sau a decedatului, în lipsa unei investigaţii complete ori a necunoaşterii datelor anamnezice ale acestuia, datorită situaţiei de urgenţă, iar partea vătămată sau decedatul nu a fost capabil, datorită circumstanţelor, să coopereze când i s-a acordat asistenţă.
Recuperarea prejudiciilor de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei se poate realiza în următoarele cazuri:
a) vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenţionate a standardelor de asistenţă medicală;
b) vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului sau a instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute ale medicamentelor administrate;
c) atunci când vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei responsabile, cât şi unor deficienţe administrative de care se face vinovată unitatea medicală în care s-a acordat asistenţă medicală sau ca urmare a neacordării tratamentului adecvat stabilit prin standarde medicale recunoscute sau alte acte normative în vigoare, persoana îndreptăţită poate să recupereze sumele plătite drept despăgubiri de la cei vinovaţi, alţii decât persoana responsabilă, proporţional cu partea de vină ce revine acestora;
d) asistenţa medicală a părţii vătămate sau a decedatului s-a făcut fără consimţământul acestuia, dar în alte împrejurări decât cele prevăzute la alin. (1).
La pronunţarea soluţiei, Curtea de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 655-665 şi art. 666 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 95/2006 şi necesitatea asigurării respectării standardelor terapeutice şi de asistenţă medicală unice în cazuri medicale de acelaşi fel (în acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective).
5.Recursul declarat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1967 din 20 iunie 2014 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul C.M.R.
În motivarea acestuia s-a arătat că în hotărâre se face confuzie între două tipuri de răspundere - cea de malpraxis şi cea de răspundere disciplinară a medicului atunci când s-au încălcat principiile etice şi normele deontologice prevăzute de cadrul profesional. Corespondent între cele două tipuri de comisii de disciplină şi de malpraxis chemate să stea în judecată ca şi parte nu există nicio legătură.
Astfel, malpraxisul este definit de Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate, ca fiind eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice".
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoana este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Pornind de la formele răspunderii civile - delictuală sau contractuală, în literatura juridica, s-a apreciat că răspunderea medicului are un caracter delictual şi nu un caracter contractual, deoarece viaţa, sănătatea, integritatea fizică sau psihică nu pot face obiectul vreunei convenţii.
Abaterea disciplinara este definita de Legea nr. 95/2006 şi Statutul C.M.R. ca fiind „.fapta săvârşita cu vinovăţie prin care se încalcă jurământul depus, legile si regulamentele specifice profeţiei de medic. Codul Deontologic, prevederile prezentului Statut, deciziile obligatorii adoptate de C.M.R. precum si orice altă faptă săvârşită în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care este de natură să prejudicieze onoarea si prestigiul profesiei sau a corpului profesional".
6.Apărările intimatei şi procedura derulată în recurs
Intimata M.N. prin concluziile formulate a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că recurentul susţine că instanţa retine în motivare art. 655-665 și art. 666 alin. (1) și (2) din Lg. nr. 95/2006, dispoziţii care nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte activitatea recurentului, prezentând, apoi, consideraţiuni de ordin teoretic referitoare la aceste dispoziţii legale.
Instanţa de fond a reţinut, faţă de actele dosarului și prin raportare la aceste dispoziţii legale, că :
- exista neregularităţi în procedura de examinare medicala;
- nu au fost audiaţi toţi medicii;
- nu a rezultat care este procedura standard şi dacă aceasta a fost urmată întocmai de medicii implicaţi.
Faţă de aceste constatări, instanţa de fond a stabilit corect că deciziile atacate sunt deficitare la motivarea acestor aspecte privind procedura standard care trebuia urmata si daca protocolul a fost respectat de medicii implicaţi; si, în consecinţa, a concluzionat, că în lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce absenta motivării lipseşte de orice eficienta controlul judecătoresc.
În acest sens, instanţa de fond a avut în vedere jurisprudenţa comunitara în care s-a statuat că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis si trebuie să prezinte de o manieră clară şi neechivocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, care să permită curţilor comunitare competente să efectueze revizuirea actului (cauza C-367/1995).
II. Considerentele Înalte Curţi asupra recursului
1 .Argumentele de fapt şi de drept relevante
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie anularea Deciziei nr. 140 din 09 decembrie 2011 pronunţată de C.S.D.C.M.R.; si a Deciziei nr. 1189 din 19 ianuarie 2011 emisă de Comisia de disciplina a Colegiului Medicilor Bucureşti, si obligarea Colegiului Medicilor din Bucureşti la soluţionarea (reexaminarea) plângerii formulate.
Prin sentinţa contestată acţiunea a fost admisă în totalitate anulându-se deciziile sus-arătate şi fiind obligat Colegiul Medicilor să reexamineze plângerea petente, indicându-se ca şi temei de drept dispoziţiile art. 655-665, 666 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 95/2006.
În fapt Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii conţine prevederi distincte referitoare la răspunderea disciplinară (art. 422-451) şi respectiv răspundere civilă a personalului medical (art. 642-643) şi (art. 665, art. 674).
Răspunderea disciplinară se stabileşte de Comisia de disciplină a Colegiului Medicilor (art. 443-444) iar cea civilă de Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis (art. 668).
Rezultă că este vorba de două tipuri diferite de răspundere, cu proceduri, reglementări şi finalităţi diferite.
În speţă, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 1189 din 19 ianuarie 2011 a Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor Bucureşti (filele 3-11 dosar fond) vizând reclamaţia formulată de M.N. „nemulţumită de faptul că soţul ei nu a beneficiat de asistenţă medicală corespunzătoare pe parcursul internării” din partea medicului curent.
Este adevărat că petiţia reclamantei este adresată „Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis”, însă pe de o parte, această comisie este organizată în cadrul D.S.P. din cadrul Ministerului Sănătăţii, în timp ce Colegiul Medicilor este o organizaţie profesională a medicilor autonomă, în raport de Ministerul Sănătăţii, iar pe de altă parte petenta formulează contestaţie împotriva Deciziei nr. 1189/2011, care a fost soluţionată prin Decizia nr. 140 din 9 decembrie 2011 a C.S.D.C.M.
Apare evident că reclamanta a urmărit să obţină tragere la răspundere disciplinară a medicului care s-ar fi făcut vinovat de decesul soţului său.
Cum instanţa a arătat, Legea nr. 95/2006 conţine prevederi referitoare la acest fapt în art. 442-451.
Cum însă instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe prevederile art. 655-665 alin. (1) şi (2) din Lege, care se referă la răspunderea civilă, fundamentată pe malpraxis, deşi instanţa nu a fost sesizată cu o cerere în despăgubiri, rezultă că instanţa nu s-a pronunţat asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Acest lucru nu poate fi făcut pentru prima dată de către instanţa de recurs fără a priva părţile de un grad de jurisdicţie în care să-şi poată prezenta şi administra probele pe care le consideră necesare, astfel că Înalta Curte apreciază că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a pricinii urmând ca în noul ciclu procesual, instanţa de fond să analizeze în conformitate cu cererile şi precizările reclamantei care este obiectul real al acţiunii să verifice deciziile contestate în raport de acest obiect şi să întregească cadrul procesual doar în raport de această precizare.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
În raport de argumentele mai sus expuse, Înalta Curte apreciază că recursul recurentului C.M.R. este întemeiat astfel că în baza dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. urmează a-l admite, casând sentinţa şi trimiţând cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul C.M.R. împotriva sentinţei civile nr. 1967 din 20 iunie 2014 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 362/2015. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 3734/2015. Contencios. Anulare acte... → |
|---|
