ICCJ. Decizia nr. 472/2015. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 472/2015
Dosar nr. 8613/2/2012*
Şedinţa publică de la 6 februarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acțiunii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 18 februarie 2013, reclamantul V.D. în nume propriu şi în numele lui V.T. a solicitat, în contradictoriu cu A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună:
1) Anularea Îndrumărilor metodologice A.N.R.P. nr. 1693 din 27 noiembrie 2006 privind aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările si completările ulterioare;
2) Suspendarea executării Îndrumărilor metodologice A.N.R.P. nr. 1693 din 27 noiembrie 2006 privind aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, până la pronunţarea instanţei de fond.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că, la data de 02 octombrie 2012, cu nr. RG 147741, au depus o plângere administrativă prealabilă la pârâta A.N.R.P., prin care au solicitat revocarea Îndrumărilor metodologice A.N.R.P. nr. 1693 din 27 noiembrie 2006, privind aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, considerând că sunt nelegale și lovite de nulitate absolută, cerere nesoluţionată până în prezent.
Au învederat că prin Hotărârea nr. 301 din data de 19 decembrie 2008, emisă de Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003, le-a fost aprobată cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul intravilan în suprafață de 34 ha, moștenit de la mama acestora, hotărâre pe care au contestat-o la A.N.R.P., invocând încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, modificată prin Legea nr. 171/2006, privind atribuirea în natură a terenului moştenit.
Contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 301 din data de 19 decembrie 2008, emisă de Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003, a fost admisă, iar prin decizia nr. 1593/16 septembrie 2010, A.N.R.P. a dispus trimiterea dosarului spre reevaluare, menționând expres prevederile legale care acordă prioritate reconstituirii dreptului de proprietate în natură pentru cele 34 hectare de teren intravilan, clarificând totodată și natura terenului intravilan conform actelor depuse la dosar, inclusiv prin solicitarea unor precizări de la autorităţile din Republica Moldova.
Prin decizia nr. 976 din 05 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 19205/3/2011, irevocabilă şi învestită cu formulă executorie, Curtea de Apel Bucureşti a dispus obligarea pârâtei Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003 la emiterea în 30 de zile a unei noi hotărâri, cu respectarea Deciziei nr. 1593 din 16 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P.
În urma acestei hotărâri judecătorești, Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 290/2003 a emis Hotărârea nr. 1259 din 29 martie 2012, simetrică cu prima hotărâre contestată pentru nelegalitate, invocând de această dată Îndrumările metodologice A.N.R.P. nr. 1693 din 27 noiembrie 2006, privind aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, al căror conţinut fraudează prevederile legii deoarece "recomandă" evitarea acordării de despăgubiri în natură în baza Legii nr. 290/2003.
Reclamanții au susținut că Îndrumările metodologice A.N.R.P. nr. 1693 din 27 noiembrie 2006 privind aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, act normativ de punere în aplicare a legii, sunt nelegale, deoarece nu au fost publicate în M. Of., fiind emise cu încălcarea art. 11 și art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în 2010, nepublicarea atrăgând sancţiunea nulităţii absolute, pentru nerespectarea formei ad validitatem.
De asemenea, au arătat că refuzul de punere în posesie a terenurilor moştenite prin invocarea acestor îndrumări încalcă dreptul de moştenire și de proprietate, drepturi care sunt garantate de art. 44, 46 și 53 din Constituţia României, precum și de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 27 alin. (1) si alin. (3) din Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, completate cu art. 17 alin. (1) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, tratate internaţionale la care România este parte semnatară.
În fine, reclamanții au susținut nelegalitatea îndrumărilor și din perspectiva disponibilului de teren care poate fi atribuit beneficiarilor Legii nr. 290/2003, arătând că se produce o discriminare între beneficiarii legii care primesc compensaţii în natură integral şi cei care primesc compensaţii în bani, doar parţial, pentru ceea ce au avut.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând în esență, că prin adresa cu nr. 21/G.B. din 30 mai 2012 s-a dat curs petiției formulate de petentul V.D., înregistrată sub nr. DRA2/9060 din 10 aprilie 2012, prin care s-a invocat nelegalitatea adresei nr. 1693 din 27 noiembrie 2006, lămurindu-se toate aspectele de fapt şi de drept invocate.
Cu privire la natura juridică a adreselor prin care A.N.R.P. acordă îndrumare metodologică, a precizat că acestea reprezintă doar simple recomandări către instituţiile învestite cu soluţionarea cererilor, neavând caracter obligatoriu.
În niciun caz, adresa contestată nu reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, de altfel, el neîndeplinind nici condiţiile de lege cerute unui act administrativ individual.
2. Hotărârea curții de apel
Prin sentința nr. 3167 din 21 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de autoritatea pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamanții V.D. și V.T., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii 290/2003, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, că autoritatea pârâtă a dat curs solicitării și a răspuns reclamanților cu adresa nr. 21/GB din 30 mai 2012.
Cu privire la natura juridică a Îndrumărilor Metodologice privind aplicarea Legii nr. 290/2003, transmise de către A.N.R.P. prin adresa nr. 1693 din 27 noiembrie 2006, prima instanță a constatat că nu reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, în sensul Legii nr. 554/2004, actul atacat de către reclamanţi având doar un rol de îndrumare pentru comisiile teritoriale, înfiinţate în vederea executării legii.
Prin urmare, cererea reclamanţilor nu se circumscrie dispozițiilor art. 8 alin. (1), raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, referitoare la actul administrativ.
Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 Comisiile judeţene şi a Municipiului Bucureşti pentru aplicarea legii primesc, verifică şi rezolvă cererile de atribuire în natură pentru acordarea de despăgubiri sau compensaţii după caz.
Reclamanţii sunt beneficiarii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care autoritatea a fost obligată să le soluţioneze cererea având ca obiect emiterea unei noi hotărâri în baza Legii nr. 290/2003, în termen de 30 de zile de la data pronunţării, respectiv 5 martie 2012, aceştia fiind nemulţumiţi în fapt de modul de aplicare a Legii nr. 290/2003 pentru care s-au dat Îndrumările Metodologice atacate în prezenta cauză, cu recomandarea de a se evita acordarea de despăgubiri în natură în baza Legii nr. 290/2003 până la finalizarea reconstituirii dreptului de proprietate în baza legilor Fondului Funciar, ori această recomandare a fost emisă în executarea art. 2 alin. (1) din lege.
Pentru aceleaşi motive a fost respinsă ca inadmisibilă şi cererea de suspendare a executării Îndrumărilor Metodologice A.N.R.P. nr. 1693 din 27 noiembrie 2006, privind aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003.
3. Recursul exercitat împotriva sentinţei
Reclamanţii au atacat cu recurs sentinţa menţionată, arătând, în esenţă, că soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă nu este motivată în drept, este fondată pe considerente contradictorii şi contravine prevederilor clare şi lipsite de echivoc ale art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, care definesc actul administrativ şi obiectivul acţiunii judiciare, în condiţiile în care controlul judecătoresc al actelor administrative pe calea contenciosului administrativ este garantat prin art. 126 alin. (6) din Constituţia României.
Recurenţii - reclamanţi au arătat de asemenea, că prin Decizia nr. 4832 din 4 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit caracterul de act administrativ al Îndrumărilor metodologice.
În drept, recurenţii - reclamanţi au invocat motivele prevăzute în art. 304 pct. 5 - 9 C. proc. civ.
4. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata - pârâtă A.N.R.P. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. a) din H.G. nr. 361/2005, A.N.R.P. îndeplineşte atribuţia de acordare de „sprijin şi îndrumare metodologică autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale, precum şi celorlalte persoane juridice deţinătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, (..), Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare (...) ” .
Având în vedere dispoziţiile exprese ale legii, în vederea aplicării unitare a legislaţiei în domeniul restituirii proprietăţilor, A.N.R.P. este îndreptăţită şi obligată, totodată, să ofere sprijin şi îndrumare metodologică tuturor entităţilor implicate în procedura administrativă privind restituirea proprietăţilor.
Cu privire la natura juridică a adreselor prin care A.N.R.P. acordă îndrumare metodologică, precizează că acestea reprezintă doar simple recomandări către instituţiile învestite cu soluţionarea cererilor, acestea neavând caracter obligatoriu.
În niciun caz, adresa contestată nu reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, de altfel, el neîndeplinind nici condiţiile de lege cerute unui act administrativ individual.
Dovada că adresa cu nr. 1693 din 27 noiembrie 2006 reprezintă doar o simplă recomandare către instituţiile învestite cu soluţionarea cererilor este chiar Decizia nr. 1593 din data de 16 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P., prin care a fost soluţionată contestaţia recurentului reclamant V.D., formulată împotriva Hotărârii nr. 301 din 19 decembrie 2008, emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
5. Procedura derulată în recurs
Prin notele scrise depuse la dosar la data de 27 ianuarie 2015, recurenţii reclamanţi au invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 2; art. 3 alin. (2); art. 5 alin. (1) si (2); art. 7 alineatele (1), (3), (6); art. 9 literele c) si d); art. 10 alineatele (1), (2), (3); art. 13 litera c); art. 14 pct. (2); precum şi art. 20 punctele 1, 2, 3, 4, 5 si 6 din Legea nr. 164/2014 - privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 şi pentru modificarea unor acte normative.
În esenţă, recurenţii - reclamanţi au arătat că prevederile Legii nr. 164/2014 contravine mai multor dispoziţii ale Constituţiei României, cuprinse în art. art. 1 alin. (4), art. 11, art. 15 alin. (2), art. 16, art. 20, art. 21 alin. (1), (2), (3), art. 44 alin. (1),(3),(8), art. 46, art. 53 alin. (2), art. 148.
Prin încheierea din data de 6 februarie 2015, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, reţinând că prevederile legale vizate de excepţia de neconstituţionalitate nu au legătură cu soluţionarea cauzei în prezentul stadiu procesual, întrucât privesc chestiuni ce ţin de fondul raportului juridic litigios. Recursul a fost declarat împotriva unei sentinţe prin care acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca inadmisibilă, controlul judiciar fiind limitat la a examina natura juridică a actului dedus judecăţii şi, în mod corespunzător, admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenţii - reclamanţi şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ, recurenţii - reclamaţi au supus controlului de legalitate Îndrumările metodologice nr. 1693 din 27 noiembrie 2006, emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2005, privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările si completările ulterioare.
Considerând întemeiate argumentele invocate de autoritatea emitentă în susţinerea inadmisibilităţii acţiunii, prima instanţă a reţinut că îndrumările metodologice nu constituie un act administrativ în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci au natura juridică a unor recomandări întocmite de A.N.R.P. în exercitarea atribuţiei prevăzute în art. 2 lit. a) din H.G. nr. 361/2005, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.N.R.P.: „acordă sprijin şi îndrumare metodologică autorităţilor publice locale şi centrale, precum şi celorlalte persoane juridice deţinătoare de imobile de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001, pentru aplicarea corectă şi unitară a acestui act normativ”.
Din preambulul Îndrumării metodologice contestate, rezultă însă că aceasta a fost emisă în temeiul art. 17 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1120/2006, pentru aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, care instituie în competenţa A.N.R.P. atribuţia de a asigura îndrumarea metodologică a comisiilor judeţene sau a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 defineşte actul administrativ ca fiind manifestarea de voinţă unilaterală a unei autorităţi publice, cu caracter individual sau normativ, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, în regim de putere publică, în vederea executării ori a organizării executării legii.
Dreptul la un proces echitabil consacrat în art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale implică obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al elementelor cauzei şi de a expune în mod corespunzător argumentele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, exigenţe care, în speţă, nu au fost respectate.
Prima instanţă a stabilit că îndrumarea metodologică reprezintă o „recomandare” fără a efectua o examinare efectivă şi reală a conţinutului, scopului şi efectelor acesteia prin prisma elementelor definitorii prevăzute în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, soluţia pronunţată prin dispozitiv nefiind motivată prin considerente apte să fundamenteze concluzia.
Prin urmare, în temeiul art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, pentru a stabili natura juridică a Îndrumărilor metodologice conform elementelor menţionate anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de V.D. şi V.T. împotriva Sentinţei nr. 3167 din 21 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 655/2015. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 478/2015. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
