ICCJ. Decizia nr. 501/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 501/2015
Dosar nr. 4095/1/2014
Şedinţa publică de la 9 februarie 2015
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1733 din 2 aprilie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 2071 din 19 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi, pe cale de consecinţă, a modificat sentinţa atacată, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC F.M.E. B.V. SA.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte suma de restituit de 4.520.365 lei reprezentând T.V.A., s-a constatat de către organele fiscale că reclamanta SC F.M.E. B.V. SA Olanda ar fi emis un număr de 186 facturi corectate, care conţin coduri T.V.A. incorecte sau invalide ale clienţilor. În aceste condiţii nu s-a putut stabili realitatea operaţiunilor economice care au dus la emiterea acestora, având în vedere că în conformitate cu dispoziţiile art. 149 alin. (2) art. 155 alin. (5) - Legea nr. 571/2003 (C. fisc.), scutirea de T.V.A. pentru livrările intracomunitare se acordă doar în cazul în care factura fiscală cuprinde toate informaţiile obligatorii. Pe de altă parte conform Ordinului M.F.P. nr. 2222/2006 pentru justificarea scutirii de taxă pentru livrările intracomunitare trebuie prezentat alături de factura legal întocmită şi alte documente care să dovedească realitatea tranzacţiei economice, precum comanda de vânzare/cumpărare, documente de asigurări.
Instanţa de fond şi-a motivat soluţia de admitere a cererii de rambursare pentru suma de 4.520.365 lei exclusiv pe considerentul raportului de expertiză realizat în cauză. Expertul a concluzionat că documentele prezentate arată că ca s-au efectuat lucrările respective, listele de conţinut pentru coletele care au fost expediate şi care coincid cu conţinutul facturilor emise, precum şi documentele care atestă că transportul a fost efectiv realizat pe teritoriul altor state membre aflate în U.E. Din Anexa la raport reiese că transporturile respective s-au efectuat având ca destinaţie depozite din state membre aflate pe teritoriul U.E.
Expertul a reţinut că eroarea de formă iniţială, legată de codurile de T.V.A. eronate, a fost remediată prin facturile de corecţie întocmite în conformitate cu art. 159 din C. fisc.
Expertul a mai reţinut că din analiza substanţei celor 62 de facturi reiese că aceste tranzacţii îndeplinesc condiţiile prevăzute de legislaţie pentru a fi încadrate la livrări intracomunitare, şi deci pentru a beneficia de scutire de T.V.A.
Instanţa de recurs, procedând la analizarea documentelor justificative prezentate în dosarul instanţei de fond (filele 53-96, vol. II al Curţii de Apel Bucureşti), a constatat că acestea nu fac dovada că operaţiunile economice care au dus la emiterea facturilor au avut loc în realitate.
Faptul corectării facturilor fiscale se poate răsfrânge asupra conţinutului lor formal, însă asupra realităţii celor consemnate, documentele prezentate nu pot fi considerate ca fiind justificative, în sensul art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F.P. nr. 2222/2006. În aceste condiţii Înalta Curte a constatat că în mod eronat s-a reţinut în expertiza efectuată în cauză existenţa documentelor justificative a rambursării de T.V.A. în sumă de 4.520.365 lei, astfel că apreciază că în mod legal prin Decizia nr. 466 din 3 ianuarie 2011 emisă de A.N.A.F. s-a respins contestaţia reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr. 28 din 28 martie 2011 privind această sumă.
Organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea a întocmit facturi de stornare pentru bunurile refuzate de clienţi pe motiv de defecte de calitate şi înregistrate în Registrul bunurilor primite, deşi prin întocmirea facturilor de stornare a fost transferat dreptul de proprietate de la client la furnizorul SC F.M.E. B.V. SA Olanda, bunurile revenind în proprietatea acestuia încălcând în acest mod prevederile art. 126, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare.
De asemenea, organele de inspecţie fiscală au stabilit că societatea avea obligaţia să recupereze costurile cu materia primă aferentă bunurilor cu defecte de calitate de la SC F.R. SRL şi să întocmească facturi de livrare reprezentând contravaloarea materiilor prime încorporate în produsele finite, şi să colecteze T.V.A. conform prevederilor art. 128, alin. (8), Iit.b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., republicată, cu modificările şi completând ulterioare.
Pentru produsele returnate de beneficiar, pentru care societatea reclamanta a întocmit facturi de stornare livrare, aceasta avea obligaţia conform contractului de fabricaţie, să recupereze costurile cu materia primă aferentă bunurilor cu defecte de calitate, de la SC F.R. SRL, întocmind facturi de livrare pentru care avea obligaţia de a colecta T.V.A., conform prevederilor art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările şi completările ulterioare.
Din punct de vedere fiscal, există diferenţă în ce priveşte deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată, în sensul că taxa pe valoarea adăugată aferentă pierderilor tehnologice este admisă la deducere, iar taxa pe valoarea adăugată aferentă rebuturilor este considerată nedeductibilă, conform prevederilor C. fisc.
În fapt, produsele pentru care a fost calculată taxa pe valoarea adăugată suplimentar, sunt cele care au fost refuzate pe motiv de calitate la data recepţiei acestora de către beneficiar. Aceste produse sunt cele care sunt considerate pierderi peste pierderile tehnologice stabilite pentru procesul de fabricaţie (peste norma de consum), pentru care societatea avea obligaţia întocmirii facturilor în vederea recuperării costului materiei prime de la producător şi a taxei pe valoarea adăugată aferentă.
Pentru produsele pentru care a întocmit facturi de stornare livrare, reclamanta avea obligaţia, conform contractului de fabricaţie încheiat între SC F.R. SRL şi SC F.M.E. B.V. SA Olanda, să recupereze costurile cu materia primă aferentă bunurilor cu defecte de calitate de la SC F.R. SRL, întocmind facturi de livrare reprezentând contravaloarea materiilor prime incorporate în produsul finit colecteze taxa pe valoarea adăugată conform prevederilor art. 126, alin. (1), li;.a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare.
Hotărârea instanţei de fond şi în ceea ce priveşte acest capăt de cerere s-a limitat la a reţine cele susţinute de către expertiza efectuată în cauză.
Expertul a reţinut că din punct de vedere fiscal, tratamentul de T.V.A. aplicabil stocurilor degradate calitativ nevalorificate (şi anume colectarea de T.V.A. pentru aceste stocuri) nu ar trebui aplicat rebuturilor ce au fost vândute către companiile L.T. din Hong Kong (China) şi T.E.S.-A.M.M. E. Ltd (Marea Britanie); valoarea acestor din urmă rebuturi este de 267 737 dolari SUA, iar T.V.A.-ul colectat de organele fiscale pentru aceste rebuturi ar fi de 150 067 lei, din totalul de 609 681 lei în litigiu pe acest aspect.
Expertul a arătat că, din datele puse la dispoziţie de societate, nu se poate stabili dacă a avut loc o depăşire a normelor proprii de consum, întrucât pe de o parte s-a prezentat un exemplu de calculaţie pe un singur produs, neputându-se extrapola concluzia la toate produsele, iar pe de altă parte s-a prezentat un calcul global, la nivelul tuturor operaţiunilor reclamantei, fără a se putea identifica procentul de „scrap" aferent operaţiunilor din România (prin produse scrap se înţeleg produsele cu defecte de calitate sau ireparabile).
„Pierderile tehnologice nu intră sub incidenţa prevederilor art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc. în limitele stabilit potrivit legii sau, în lipsa acestora, în limitele stabilite de persoana impozabilă în norma proprie de consum (...)", expertul a arătat că, din datele puse la dispoziţie de societatea reclamantă, nu se poate stabili dacă rebuturile, exprimate procentual, se încadrează în procentul din reţeta de fabricaţie, reţinând prin analogie considerentele de la întrebarea anterioară.
„Expertul a arătat că organele de control au asimilat „rebuturile" cu „bunurile constatate lipsă în gestiune".
Astfel, expertul a reţinut că reclamanta nu are obligaţia de a conduce evidenţa contabilă în România, fund o entitate înregistrată în România doar în scopuri stricte legate de T.V.A. Astfel, prevederile Ordinul M.F.P. nr. 1752 din 2005 şi Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009, precum şi ale Legii nr. 82/1991, legate de conducerea contabilităţii în România, nu sunt opozabile societăţii.
Aplicarea noţiunii de „stoc degradat calitativ" produselor returnate de la clienţi trebuie însă făcută în lumina legislaţiei fiscale, iar nu contabile, întrucât reclamanta este o persoană juridică olandeză înregistrată doar pentru scopuri de T.V.A. în România.
Din această perspectivă, numai stocurile degradate calitativ care nu mai pot fi valorificate sunt asimilate unei livrări, fiind necesară colectarea T.V.A.-ului aferent. O parte din aceste bunuri au fost valorificate către cele două companii L.T., din Hong Kong (China) şi T.E.S.-A.M.M. E. Ltd (Marea Britanie); valoarea acestor din urmă rebuturi este de 267 737 dolari SUA, iar T.V.A.-ul colectat de organele fiscale pentru aceste rebuturi este de 150 067 lei, din totalul de 609 681 lei în litigiu pe acest aspect. Pentru diferenţă, reclamanta nu a putut demonstra că au fost valorificate.
În aceste condiţii câtă vreme nu s-a putut analiza depăşirea normelor proprii de consum şi nici dacă rebuturile se încadrează în procentul din reţeta de fabricaţie, faptul valorificării unei părţi din aceste bunuri prin companiile T.E.S.-A.M.M. E. Ltd, respectiv L.T. din Hong Kong, nu are relevanţă.
Or, în conformitate cu Normele Metodologice de aplicare a C. fisc. (aprobate prin H.G. nr. 44/2004) pct. 6 alin. (7), T.V.A. aferentă restituirilor nu poate deductibilă, în timp ce pentru pierderile tehnologice doar dacă acestea se încadrează în normele interne, ceea ce însă nu s-a putut dovedi prin încadrarea în normele procedurale.
În aceste condiţii Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că pentru suma de 150.067 lei se poate admite cerere de rambursare.
Împotriva Deciziei nr. 1733 din 2 aprilie 2014 SC F.M.E. B.V. SA a formulat contestaţie în anulare, în temeiul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
În motivarea cererii se susţine că decizia supusă contestaţiei în anulare este dată în urma unor greşeli materiale, instanţa de recurs, dintr-o eroare materială, a trecut la analiza realităţii operaţiunilor intracomunitare în condiţiile în care recursul intimatelor viza numai verificarea dacă facturile aferente celor 62 de operaţiuni intracomunitare au fost corectate în mod legal;
Instanţa de recurs, dintr-o eroare materială, şi-a întemeiat soluţia numai pe înscrisurile depuse la filele 53 - 93 din vol. II al Curţii de Apel Bucureşti, neobservând şi înscrisurile depuse în format electronic de către intimate (filele 265 - 266 vol. I al Curţii de Apel Bucureşti) şi situaţia tuturor documentelor analizate în cadrul expertizei fiscale dispuse în cauză (filele 203-207 vol. II al Curţii de Apel Bucureşti)
Contestatoarea în susţinerea motivelor precizează următoarele:
- prin recursul declarat în cauză intimata, A.N.A.F. - D.G.J. a solicitat desfiinţarea hotărârii date de către Curtea de Apel Bucureşti învederând instanţei de recurs faptul că în mod legal, organele de inspecţie fiscală au respins la rambursare taxa pe valoare adăugată în sumă de 4.520.365 lei ca urmare a neacordării scutirii, în condiţiile în care corectarea facturilor care conţineau cod invalid sau incorect de T.V.A. nu s-a efectuat potrivit prevederilor legale;
- în alte cuvinte, ceea ce era supus analizei instanţei de recurs consta numai în a verifica dacă soluţia primei instanţe cu privire la modalitatea de corectare a facturilor aferente celor 62 de operaţiuni intracomunitare era una temeinică şi legală, alte aspecte nefiind contestate de către organele fiscale nici în cadrul inspecţiei fiscale nici în cadrul judecăţii în primă instanţă şi cu atât mai puţin în cadrul căii de atac a recursului;
- prin decizia dată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după ce a constatat că facturile aferente celor 62 de operaţiuni economice au fost corectate în mod legal (acest fapt se deduce din formularea parag. 2, pag. 17 din Decizia nr. 1733 din 02 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), din eroare materială, omiţând să ia în calcul paragraful mai sus menţionat (motivul de nelegalitate invocat de recurente), s-a considerat învestită să verifice şi îndeplinirea celorlalte condiţii stabilite prin art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F.P. nr. 2222/2006 în vederea scutirii de T.V.A. a livrărilor intracomunitare, anume dacă restul documentelor (C.M.R. şi altele) au fost prezentate de contestatoare;
- or, aşa cum se reţine în mod expres de către prima instanţă (pag. 30, parag. 3, linia 3 din sentinţa nr. 2071 din 19 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti) toate operaţiunile pentru care nu s-a acordat scutirea de T.V.A. cu ocazia controlului iniţial finalizat prin R.I.F. nr. 25313 din 10 august 2009 aveau la bază un transport fizic de marfă din România în alt stat membru, aspecte care nu fuseseră contestate;
- prin Decizia de impunere nr. 186 din 10 august 2009 aferentă inspecţiei fiscale iniţiale, a fost respinsă la rambursare suma de 4.520.365,00 lei pentru singurul motiv că facturile emise nu conţineau un cod valid de T.V.A. al clientului (aspect reţinut chiar de către intimate, fila 5, parag. 5 din dosarul de recurs), ceea ce demonstrează în mod clar că, în continuare, toate demersurile în faţă organului de control fiscal (contestaţie administrativă) şi apoi în faţa instanţei de judecată nu au privit alte aspecte decât modalitatea de întocmire a facturilor de corectare a celor iniţiale (alte critici fiind lipsite de interes în condiţiile în care nu ne-a fost opus un asemenea aspect de către organele fiscale);
- prin urmare, numai dintr-o eroare materială, instanţa de recurs s-a considerat învestită să verifice, cu privire la cele 62 de operaţiuni intracomunitare, alte condiţii necesare scutirii de T.V.A. decât cea privind facturile, neobservând paragraful în care recurenta indica faptul că motivul de nelegalitate al hotărârii instanţei de fond se referă numai la acest aspect;
- prin Decizia nr. 1733 din 02 aprilie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că analizând documentele justificative prezentate în dosarul instanţei de fond (filele 53-96, vol. II al Curţii de Apel Bucureşti) constată că acestea nu fac dovada că operaţiunile economice care au dus la emiterea facturilor au avut loc în realitate;
- documentele justificative prezentate în faţa instanţei de fond nu sunt numai cele de la filele 53 - 96, vol. II al Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de recurs omiţând să analizeze documentele depuse în format electronic de către intimate la filele 265 - 266 vol. I al Curţii de Apel Bucureşti, documente între care se află anexele R.I.F. nr. 41675 din 25 martie 2011 şi din care reiese în mod indubitabil realitatea celor 62 de operaţiuni intracomunitare ce au făcut obiectul analizei demersului judiciar;
- instanţa de recurs a omis de asemenea să observe la dosarul cauzei situaţia tuturor documentelor analizate în cadrul expertizei fiscale, dispuse în cauză, anume documentul aflat la filele 203 - 207 vol. II al Curţii de Apel Bucureşti (Anexa 1 la Raportul de expertiză întocmit în cauză) în care se grupează pentru fiecare factură în parte, documentele aferente care atestă că s-au efectuat livrările respective, şi anume listele de conţinut pentru coletele care au fost expediate şi care coincid cu conţinutul facturilor emise, precum şi documentele care atestă că transportul a fost efectiv realizat (documente de transport) pe teritoriul altor state membre ale U.E.;
- instanţa de recurs a soluţionat cauza omiţând din eroare să observe acest document esenţial pentru stabilirea realităţii celor 62 de operaţiuni intracomunitare analizate;
- având în vedere că, aşa cum se prevede în normele C. proc. civ., constatările de fapt ale expertului (cele privind documentele aferente care atestă că s-au efectuat livrările respective, şi anume listele de conţinut pentru coletele care au fost expediate şi care coincid cu conţinutul facturilor emise, precum şi documentele care atestă că transportul a fost efectiv realizat, documente de transport pe teritoriul altor state membre ale U.E.) leagă instanţa de judecată, şi că astfel instanţa de recurs nu putea ignora constatările expertului cu privire la existenţa şi conţinutul documentelor cercetate, aceste constatări ale expertului făcând dovada până la înscrierea în fals1, este clar că neobservarea acestor de către instanţa de recurs este o eroare materială care a determinat soluţia greşit adoptată în cauză.
Intimata - pârâtă A.N.A.F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Înalta Curte, examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, constată că atât excepţia inadmisibilităţii contestaţiei cât şi prezenta contestaţie în anulare sunt neîntemeiate.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În speţă, susţinerile formulate prin contestaţia în anulare se referă la faptul că ceea ce era supus analizei instanţei de recurs consta numai în a verifica dacă soluţia primei instanţe cu privire la modalitatea de corectare a facturilor aferente celor 62 de operaţiuni intracomunitare era una temeinică şi legală, alte aspecte nefiind contestate de către organele fiscale.
Acestea nu se circumscriu noţiunii de eroare materială în sensul art. 318 C. proc. civ., care vizează erori procedurale şi nu pretinsa eroare de argumentare.
Instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre legală cu respectarea principiului disponibilităţii, analizând în mod temeinic şi legal aspectele privind verificarea legalităţii actelor administrative supuse atenţiei.
De asemenea, instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală făcând o amănunţită analiză a întregului probatoriu administrat în cauză precum şi a susţinerilor părţilor.
O greşeală de apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situaţia de fapt reţinută de instanţă ar putea fi eronată, este o greşeală de fond care nu poate fi valorificată, îndreptată pe calea contestaţiei în anulare.
Contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispoziţiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greşeli de fond, ceea ce ar excede condiţiilor prevăzute expres şi restrictiv în cuprinsul art. 318 C. proc. civ.
În speţa de faţă, criticile formulate de contestatoare privesc greşita apreciere a probelor şi neobservarea existenţei la dosar a unor acte emise de organele fiscale sau vamale, care demonstrau o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de recurs, precum şi greşita interpretare a prevederilor legale de drept substanţial fiscal aplicabile în materia dedusă analizei judiciare.
Aceste erori nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestaţiei în anulare pentru că exced voinţei legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestaţia în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare şi nu de reformare.
Neexaminarea, în mod real şi adecvat a susţinerilor părţilor, a probelor cauzei şi a prevederilor legale de drept substanţial nu constituie, potrivit art. 318 C. proc. civ., motiv de contestaţie în anulare.
Trebuie precizat că, aşa cum s-a relevat şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, numai legiuitorul are prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac ordinare sau extraordinare.
În acest sens, Înalta Curte arată că, spre exemplu, în Decizia nr. 506/2012, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul este suveran în a reglementa diferit, în situaţii diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca astfel să fie afectat liberul acces la justiţie, cu atât mai mult principiul este aplicabil în cazul când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, iar potrivit art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac, este atributul exclusiv al legiuitorului.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii, de la data publicării.
În consecinţă, Înalta Curte, ca de altfel orice altă instanţă judecătorească, trebuie să dea eficienţă dispozitivului şi considerentelor deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, atât în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat a priori, cât şi în cadrul controlului a posteriori, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
Legea de procedură, respectiv art. 318 C. proc. civ., nu reglementează ca motiv de contestaţie în anulare, omisiunea analizării reale şi adecvate a susţinerilor părţilor, a probelor cauzei, astfel că motivele invocate de reclamanta-contestatoare nu sunt susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.
Dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi consolidat în jurisprudenţa C.E.D.O., presupune, aşa cum a susţinut contestatoarea, examinarea în mod real şi adecvat a apărărilor părţilor, însă respectarea acestui principiu convenţional de către o instanţă de judecată, nu poate fi verificată pe calea contestaţiei în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul naţional nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare.
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC F.M.E. B.V. SA împotriva Deciziei civile nr. 1733 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 4419/2/2012, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 487/2015. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 418/2015. Contencios. Anulare act... → |
|---|
