Acțiune în constatare. Decizia 105/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2829
SECȚIA contencios ADMINISTRIATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--15.05.2008
DECIZIA CIVILĂ NR. 105
Ședința publică din 29 ianuarie 2009
PREȘEDINTE: Claudia LIBER
JUDECĂTOR 2: Mircea Ionel Chiu
JUDECĂTOR 3: Maria Cornelia
GREFIER: -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta recurentă T, împotriva sentinței civile nr. 284/11.03.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați Primăria Municipiului T, Primarul Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal se prezintă pentru reclamanta recurentă, avocat, iar pentru pârâții intimați, consilier juridic.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind formulate cereri, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă,cu cheltuieli de judecată în primă instanță.
Reprezentanta pârâților intimați, solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 284/11.03.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta T în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului T, Primarul Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat în T, str. - de la T nr. 5 fost închiriat de către Primăria T prin contractul de închiriere nr.1346/2001 către reclamanta -. " " SRL, și ulterior a fost predat vechiului proprietar ca urmare a revendicării acestuia în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată și completată. Ca urmare a acestei schimbări au fost modificate chiriile datorate pentru inchirierea acestui spatiu.
Prin hotărârea 42/2000 se arată în art. l că " Începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de bază pe mp.la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință."
Tribunalul a constatat că prin adresa nr - 2004-1630/30.01.2004 pârâta a transmis reclamantei un înscris în cuprinsul căruia i s-a adus la cunostință că în urma aplicării prevederilor HG nr 42/2000 s-a recalculat chiria aferentă spațiului cu altă destinație situat în T, str. - de la T nr. 5 începând cu data de 01.01.2001, punându-i în vedere să achite chiria restantă în cuantum de 204.073.864 lei,care reprezintă chirie aferentă perioadei 01.01.2001-01.03.2003. Instanța a constatat că dreptul pârâților de a calcula suma menționată cu titlul de chirie restantă și penalități de întârziere aferente, nu este prescris, natura acestor drepturi fiind aceea de creanță bugetară, termenul de prescripție în acest domeniu, pentru valorificarea acestor creanțe fiind de 5 ani
Din înscrisurile existente la dosar rezultă că reclamanta a formulat recurs grațios care a avut ca obiect revocarea adresei mai sus menționată depus la fila 41. Pârâta a răspuns acestei solicitări prin adresa nr. /03.05.2005, învederând că nu este posibilă revocarea adresei atacate, indicând prevederile legale în temeiul cărora reclamanta are obligația să achite obligațiile restante.
Totodată tribunalul a reținut că reclamanta a formulat o cerere înregistrată sub nr 2335/02.07.2004 prin care a solicitat pârâtei acordarea unei eșalonări a plății sumei datorate, solicitare care este echivalentă cu recunoașterea debitului față de bugetul local.
Reclamanta nu a continuat demersul judiciar având ca obiect revocarea acestei adrese, în sensul că nu a sesizat instanțele de judecată cu privire la anularea acesteia sau cu privire la un eventual refuz al pârâtei de a răspunde la solicitarea sa.
Prin adresa nr. W-/16.08.2005, a fost comunicat către reclamanta -." "SRL faptul ca, figurează cu obligații bugetare restante aferente spațiului din T, str. - de la T nr.5, cu un debit total de 204.073.864 lei reprezentând diferență chirie calculată conform HCL nr.42/2000, majorâri și penalități, calculate la zi. S-a arătat în adresa mai sus menționată că prin HCL T nr 18/2004 s-a hotărât ca achiatarea diferenței de chirie din anul 2001 până la zi s-a putut face până la data de 31.12.2004, dată de la care se vor calcula penalități de întârziere și majorări legale.
Adresa nr. E 12006--/15.11.2006 a cărei anulare s-a solicitat de către reclamantă nu cuprinde decât informația în sensul că se transmite reclamantei în copie adresa înregistrată cu nr --/04.10/2006 transmisă de Direcția Patrimoniu.
Prin urmare această adresă nu reprezintă act administrativ, în înțelesul pe care il consacră art 2 alin 1 lit c din Legea nr 554/2004, și anume actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.
Adresa mai sus menționată nu produce efecte juridice față de reclamantă, ci doar constată o operațiune materială, și anume transmiterea către reclamantă a unei adrese pe care aceasta a solicitata-o.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanta solicita anularea certificatului fiscal nu poate fi admis, întrucât certificatul de atestare fiscală reprezintă un act de informare cu privire la situația debitelor față de bugetul local, iar anularea acestuia nu poate avea consecință ștergerea debitului deoarece acesta nu constituie titlu executoriu în sensul dispozițiilor legale în vigoare.
Reținând cele expuse, văzând și prevederile legale incidente în materie, instanța a respins acțiunea ca neintemeiată.
Constatând culpa procesuală a reclamantei în declașarea litigului, în temeiul art. 274Cod proc civ, s-a respins solicitarea acesteia de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat rec reclamanmta T, și a solicitat modificarea sentinței și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, se arată că în mod eronat instanța de fond a apreciat că termenul de prescripție ar fi de 5 ani, fiindcă aceste creanțe sunt din categoria celor bugetare. Sub acest aspect instanța de fond a reținut în mod insuficient, în sensul că într-adevăr este vorba despre creanțe bugetare, însă nefiscale și deci care nu sunt supuse condițiilor de prescripție prevăzute de Codul fiscal.
Decretul nr. 167/1958 prevede la articolul 3 aliniatul 7, art. 7 și art. 12 că dreptul la acțiune pentru valorificarea unui drept de creanță, cum este și dreptul locatorului (pârâtei) de a solicita chiriațului plata chiriei, se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, iar în cazul prestațiilor succesive, fiecare dintre acestea se stinge printro prescripție deosebită.
Mai mult, în cazul în care un dbeitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită. Consideră deci, că se aplică un termen de prescripție diferit pentru fiecare lună de întârziere.
Reclamantele nu vor putea susține că nu li se aplică acest decret deoarece în Decrertul nr. 167/1958 este precizat în mod clar în cadrul art. 23 faptul că:"impozitele și taxele datorate statului precum și primele asiguratorii prin efectul legii, rămân supuse dispozițiiloir privitoare la prescripție din legile specxiale." - În cazul de față, sumele solicitate nu se încadrează nici în categoria impozitelor și nici în cea a taxelor datorate statului, deoarece sumele solicitate sunt diferențe aferente chiriei, ce trebuiau plătite în temeiul contractului de închiriere dintre reclamanta recurentă și Statul Român, sume care nu pot fi încadrate nici unui fel de taxă.
Veniturile provenite din închirierea bunurilor municipiilor constituie venituri bugetare conform anexei nr. 1 Capitolul II punctul 10 litera e al nr.OUG 45/2003, dar acestea nu se încadrează în categoria creanțelor fiscale, așa cum sunt definite în art. 21 din Codul d e procedură fiscală și nu fac obiectul procedurii speciale de recuperare prevăzute de acest act normativ.
Deoarece raporturile dintre părți au natura convențională sunt guvernate de contractul lor de locațiune și de dispozițiile legislației civile, inclusiv de Decretul nr. 167/1958, termenul special de prescripție de 5 ani prevăzut în art. 127 .pr.civ. pentru creanțele fiscale nefiind aplicabil în speță.
Totodată, pentru debitul datorat de către aceasta se pot percepe doar penalitățile de întârziere de natură contractuală de 5 % pe zi de întîrziere prevăzute de art. 6 din contractul de închiriere, pe o perioadă de maxim 30 de zile, nu și penalitățile de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună sau pentru fiecare fracțiune de lună de întârziere, începînd cu data de 1 lunii urmîtoare scadentei acestora până la data stingerii acestora inclusiv, prevpăzute de art. 120.pr.fiscală. În prezenta cauză nu sunt aplicabile prevederile Codului d e procedură fiscală ci dispozițiilor Legii nr. 469/2002 mai precis a art. 4 aliniatul 3 din această lege având în vedere că debitul solicitat de reclamantei nu are natura juridică a unei creanțe fiscale.
cele de mai sus, cu faptul că acest contzract a fost încheiat pe o perioadă de 1 an, începînd cu data de 03.04.2001 și până la data de 02.03.2002, ulterior prelungit cu încă 1 an (având în vedere faptul că prin adresa nr. -1392/20.03.2003 i s-a adus la cunoșatință că acest contract nu va mai fi prelungit imobilul fiind restituit vechilor proprietari), rezultând în mod cert și fărătăgadă că la data prezentei toate creanțele menționate în certificatul fiscale sunt prescrise.
Pârâta a încălcat în mod deosebit de grav prevederile Codului Fiscal și ale Codului d e Procedură Fiscală, prin faptul că nu a emis facturile aferente plăților solicitate în prezenta acțiune, facturi pe care nu le-a prezentat nici în instanță.
Mai mult, s-au emis facturi către societatea reclamantă cu vechea valoare a chiriei însă prin factura nr. -/27 din 18.09.2002 Primăria nu mai facturează chirie, ci: "Despăgubire pentru folosirea spațiului - de la T 5 pe luna 09" 1 x 3.475.532 + TVA.
În ceea ce privește respingerea acțiunii principale pe motivul că cele două acte atacate nu fac parte din categoria actelor administrative supuse regimului prevăzut de art. 2 litera c din Legea nr. 554/2004, instanța a apreciat că: "Adresa mai sus menționată nu produce efecte juridice față de reclamantă ci doar constată o operațiune materială".
În acest sens apreciază că instanța de fond a apreciat din nou greșit prin prisma precizării de acțiune pe care a formulat- Astfel în mădura în care se constată că aecste debite menționate în certificatul fiscal sunt prescrise, înb mod cert se poate dispune și anularea acestui certificat fiscal prin prisma faptului că acestea nu prezintă o situație reală.
În ceea ce privesc efectele juridice pe care le produce acest act, doresc să arătăm că acesta Certificat este folosit de societatea aceasta în vederea participării la diverse licitații și mai mult în momentul în care se dorește înstrăinarea unor active (inclusiv un autoturism) acest lucru nu este posibil fiindcă societatea recurentă apare cu debite față de bugetul local. În acest context este clar că se produce o vătămare societății recurente, și acest Certificat fiscal este producător de efecte juridice.
Din acest punct de vedere, prevederile art. 2 litera c sunt foarte clare și consideră că sub nici o formă nu pot fi reținute susținerile instanțeid e fond. Astfel art. 2 reține definiția actului administrativ.
"c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge rapoturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în senusl prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice cvare au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, ac hizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ."
Văzând această definiție se poate constata cu ușurință că acest Certificat de atestare fiscală aparține categoriei actelor administrative. El a fost emis în baza atât a contractului încheiat între părți, cât și în baza declarațiilor pe care contribuabilul le depune la autoritățile locale.
Sub acest aspect este clar că Certificatul fiscal este producător de efecte juridice, consecința lor fiind așa cum a arătat mai sus starea jurieică pe care o crează acest Certificat de atestare fiscală.
Pe de altă parte, reclamanta recurentă nu a depus nici o dclarație la Primăria T, pentru ca acest Certificat de atestare fiscală să fie emis în baza declarației de impunere pe care aceasta ar fi depus-o(este menționat pe Certificatul de atestare fiscală că acesta este emis în baza declarațiilor depuse de contribuabil). În acest context este clar că se are de a face cu un act administrativ așa cum este el definit de art. 2 litera c din Legea nr. 554/2004.
În ultimul rând, solicită să se observe că în motivarea instanțeid e fond nu se regăsește nici o apreciere asupra faptului că deși le-au fost emis certificate fiscale o perioadă de 4 ani fără datorii, iar ulterior s-a emis un certificat fiscal cuprinzând toate sumele restante - certificatul care face obiectul prezentului doar. Iată deci cum se ajunge în situația în care pârâtele își invocă propria culpă și revin după 2 ani și impută un debit pentru care s-au eliberat tot de către pârâte adeverințe care constată inexistența acestui debit.
Solicită totodată să se observe că nu avea cum să plătească sumele pretinse de către pârâte, atât timp cât nu le-au fost aduse la cunoștință aceste sume și nu a primit nici o factură în care să fie cuprinsă contravaloarea diferenței pentru chiria lunară.
Prin întâmpinarea depus la dosar la data de 2 iunie 2008, intimatul a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței ca temeinică și legală (filele 11-12-13 dosar).
Recursul este nefondat.
Din examinarea hotărârii instanțeid e fond prin prisma criticilor formulate în recurs și din oficiu conform art. 306 aliniatul 2 Cod procedură civilă, rezultă că prima instanță a reținut corect starea de fapt pe baza actelor și probelor de la dosar, și în mod legal a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Prima instanță a avut în vedere la pronunțarea hotărârii relația contractuală dintre părți prin care pârâta a închiriat reclamntei spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință, situată în T str. - de la T nr. 5, coroborat cu nr. 42/2000, prin care se prevede că începând cu data de 1 ianuarie 2001, se modifică tarifele de bază pe pentru chiriile de natura chiriei stabilite pentru spațiul închiriat reclamantei.
Din actele și probele de la dosar, rezultă că pârâta i-a comunicat reclamantei că i s-a recalculat chiria și i-a pus în vedere să achite chiria restantă în sumă de 204.073.864 leim dar cu toate acestea reclamanta nu a achitat, motiv pentru care s-au calculat majorări și penalități de întârziere. Prima instanță a reținut în mod legal că adresa din 15 noiembrie 2006 emisă de pârâtă și transmisă reclamantei precum și Certificatul de atestare Fiscală nu reprezintă un act administrativ în în
art. 2 litera c din Legea nr. 554/2004 a Constenciosului administrativ, respectiv nu are calitatea de a proceda la ștergerea debitului, deoarece nu constituie titlu executor.
Rezultă din cele de mai sus că motivele de recurs invocate de reclamantă sunt neîntemeiată, astfel că în temeiul prevăzute de art. 312 punctul 1 din Codul d e procedură civilă, instanța va respinge recursul reclamantei ca nefondat și va menține sentința tribunalului ca temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta T împotriva sentinței civile nr. 284 din 11.03.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- LIBER - - - - -
GREFIER,
-
Red.CI./4.03.2009
Tehnodact / 2 ex./5.03.2009
Prima instanță: Tribunalul Timiș - Judecător,
Președinte:ClaudiaJudecători:Claudia, Mircea Ionel Chiu, Maria Cornelia
