Acțiuni împotriva ordonanțelor guvernului. Sentința 105/2010. Curtea de Apel Timisoara

Comentarii

0

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR- - 26.05.2009

SENTINȚA CIVILĂ Nr.105

Ședința publică din 17 februarie 2010

PREȘEDINTE: Răzvan Pătru

GREFIER: - -

Pe rol pronunțarea asupra acțiunii formulate de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale și Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, având ca obiect acțiuni împotriva ordonanțelor guvernului.

Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 10 februarie 2010 prin care s-a amânat pronunțarea la data de 17 februarie 2010, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

CURTEA

Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța constată următoarele:

1.Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr- la data de 26.05.2009, reclamanta, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, reprezentat prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale și Agenția Națională Pentru Ocuparea Forței de Muncă:

- anularea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.37/22 aprilie 2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 22.04.2009;

- anularea actului prin care a fost eliberată din funcție respectiv a Ordinului nr.174/24.04.2009 emis de Agenția Națională Pentru Ocuparea Forței de Muncă 2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.264 din 22.04.2009

- suspendarea executării a actului prin care a fost eliberată din funcție, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

În fapt, reclamanta arată că are calitatea de funcționar public și din data de 15.07.2003 (Ordinul 493/09.07.2003), a fost numită în funcția publică de director executiv adjunct buget al M

Potrivit art.1 alin. (2) al Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare,Scopul prezentei legi îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispozițiile legale, a unui serviciu public, profesionist, transparent, eficient și imparțial, în interesul cetățenilor, precum și al autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală".

În conformitate cu dispozițiile art.3 lit.f) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare, unul dintre principiile care stau la baza exercitării funcției publice este cel al stabilității iar, potrivit art.4 alin.(2) din același act normativ,exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată", tocmai pentru a conferi eficiență și viabilitate principiului stabilității.

Conform legii (Statutul funcționarilor publici), singurele posibilități legale de modificare, suspendare ori încetare a raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici sunt cele prevăzute la art.87-92 (modificare), art.94-96 (suspendare) și art.97-102 (încetare) din actul normativ în cauză. Însă, indiferent de situație, trebuie observat că legiuitorul a instituit, prin norme clare, măsuri de protecție a funcționarului public împotriva oricăror abuzuri ale conducătorilor autorităților și instituțiilor publice, cele mai relevante vizând: obligativitatea existenței acordului funcționarului pentru modificarea raporturilor de serviciu, limitarea la minimum a posibilității angajatorului de a avea inițiativa suspendării din funcția publică, enumerarea, cu caracter limitativ, a situațiilor în care poate interveni încetarea raportului de serviciu.

În aceste condiții de reglementare, era cât se poate de clar pentru Executiv, mai ales după experiențele nefericite avute cu desființarea Departamentului de Control al Guvernului și cu desființarea Cancelariei Primului-Ministru, că nu se putea recurge, pentru crearea unor posturi necesare satisfacerii intereselor clientelei politice a partidelor de guvernământ la nivel local, la reorganizarea, pur și simplu, a serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale și nici la eliberarea sau destituirea șefilor acestora și a adjuncților lor. Cum aplicarea unor astfel de măsuri ar fi fost complet nelegală și ar fi evidențiat fără echivoc caracterul pur politic al acestei conduite, s-a mers pe ideea modificării Statutului funcționarilor publici, modificare făcută însă atât în sens invers tendințelor pe plan European și declarațiilor politice ale Guvernului cât și contrar chiar unei prevederi a Legii nr.188/1999 care, ori din cauza entuziasmului cu care a fost adoptată această măsură abuzivă ori din motive,strategice", a "scăpat" neobservată.

Reclamanta invocă și caracterul vădit nelegal și abuziv al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/22 aprilie 2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, precum și premeditarea acestui abuz.

În drept, reclamanta își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 1, 9 și 15 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În conformitate cu prevederile art.7 alin (5) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare și având în vedere faptul că lezarea intereselor a început să se producă, procedura de încetare a raporturilor de serviciu urmând să se finalizeze la data de 24 mai 2009, nu s-a îndeplinit procedura plângerii prealabile împotriva Ordonanței de urgență a guvernului nr.37/2009.

1.2 Răspunsul reclamantei la întâmpinări:

La data de 23 noiembrie 2009, reclamanta a depus note de ședință, atașată la filele 63-64, prin care învederează următoarele:

Referitor la Întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de pârâta

Cu privire la excepția prematurității introducerii acțiunii, reclamanta solicită respingerea excepției invocate, având în vedere faptul că anterior promovării acțiunii ce formează obiectul prezentului dosar, a solicitat pârâtei, prin contestație, anularea prevederilor Ordinului nr. 174/2009. fapt certificat prin Adresa de răspuns nr. 1751/23.06.2009.

Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a paratei fată de capătul de cerere referitor la anularea nr.OUG 37/2009, menționează faptul că nu se opune cu privire la admiterea acestei excepții.

Cu privire la excepția inadmisibilității solicitării reclamantei având ca obiect sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a nr.OUG 37/2009, reclamanta solicită respingerea excepției invocate ca rămasă fără obiect, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 1257/07.10.2009, Curtea Constituțională a constatat că Legea pentru aprobarea nr.OUG 37/2009 este neconstituțională.

În ceea ce privește fondul cauzei, menționează faptul că pârâta justifică emiterea ordinului de eliberare din funcția publică de conducere a reclamantei pe dispozițiile nr.OUG 37/2009.

De asemenea, pârâta învederează faptul că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. d) din legea nr. 188/1999 astfel cum a fost modificată de nr.OUG 37/2009. categoria funcționarilor publici de conducere nu mai include funcțiile publice de director executiv a serviciilor publice deconcentrate, funcție care a fost ocupată de reclamantă la emiterea Ordinului nr. 174/2009.

Cu privire la aceste susțineri, reclamanta solicită să se observe faptul că. nr.OUG 37/2009. prin care s-a dispus ca funcțiile publice care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale în unitățile administrativ teritoriale urmează a fi desființate în termen de 32 de zile de la publicarea actului normativ în Of. respectiv începând cu data de 24.05.2009. a fost declarată ca fiind neconstituțională de către Curtea Constituțională prin decizia nr. 1257/07.10.2009.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 202.2006 privind organizarea și funcționarea - Republicată în Of. nr. 294 06.05.2009 dată ulterioară intrării în vigoare, a.OUG nr. 37/2009 conducerea agențiilor teritoriale ale se exercită de directori executivi și directorii executivi adjuncți.

Având în vedere faptul că funcția publică de conducere ocupată de reclamantă, respectiv aceea de director executiv, este prevăzută în continuare de Legea nr. 202/2006 R, reclamanta apreciază că și la ora actuală agențiile teritoriale ale sunt conduse de director executiv și nu de director coordonator, funcție publică instituită prin nr.OUG 37/2009.

În consecință, toate argumentele menționate de pârâtă referitoare la emiterea Ordinului nr. /24.0-1.2009 sunt lipsite de temei juridic.

Având în vedere faptul că nr.OUG 37/2009 a fost declarată neconstituțională, în opinia reclamantei este evident faptul că toate actele emise în temeiul acestui act normativ, inclusiv Ordinul nr. 174/2009, sunt nule de drept.

II. Referitor la Cererea de intervenție depusa la dosarul cauzei de B, reclamanta solicită respingerea acesteia ca netemeinică, având în vedere că solicitarea reclamantei cu privire la anularea nr.OUG 37/2009 este temeinică, fapt certificat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1257/2009.

De asemenea, consideră că pârâtul Guvernul României este în măsură să-și facă apărările în prezenta cauză (dovadă fiind întâmpinarea depusă de acesta la dosarul cauzei).

III. Referitor la întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de pârâta

1.Cu privire la excepția inadmisibilității solicitării reclamantei având ca obiect sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a nr.OUG 37/2009, reclamanta solicită respingerea excepției invocate ca rămasă fără obiect, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 1257/07.10.2009, Curtea Constituțională a constatat că Legea pentru aprobarea.OUG nr. 37/2009 este neconstituțională.

Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a paratei, reclamanta lasă la aprecierea instanței admiterea acesteia, învederând faptul că a solicitat introducerea în cauză a pârâtei în considerarea calității acesteia de ordonator principal de credit, pentru ca decizia să-i fie opozabilă.

IV. Referitor la întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de pârâtul Guvernul României

Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive a paratei referitor la capătul de cerere privind anularea Ordinului nr.174/2009, reclamanta menționează faptul că nu se opune cu privire la admiterea acestei excepții.

Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de anulare a nr.OUG 37/2009, reclamanta solicită respingerea acesteia având în vedere că solicitarea sa cu privire la anularea nr.OUG 37/2009 este temeinică, fapt certificat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1257/2009.

Pentru considerentele menționate, reclamanta solicită să se constate faptul că Ordinul nr. 174/2009 este netemeinic, nelegal și nul având în vedere faptul că a fost emis în considerarea prevederilor unui act normativ declarat neconstituțional de către Curtea Constituțională. În consecință, reclamanta solicită repunerea părților în situația anterioară emiterii Ordinului nr. 174/2009 și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariate ale reclamantei pentru perioada 24.04.2009 - la zi.

1.3 Modificările acțiunii reclamantei:

1.3.1. La data de 23.11.2009, reclamanta a depus o completare la acțiune, solicitând obligarea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă la plata drepturilor salariale pentru perioada ulterioară datei de 24.04.2009 și până la zi.

1.3.2. La data de 10.02.2010, reclamanta a depus note de ședință, prin care solicită, ca în baza probelor existente la dosarul cauzei, prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună:

1. Anularea actului prin care reclamanta a fost eliberată din funcția de conducere, respectiv Ordinul emis de Președintele B nr. 174/24.04.2009;

2. Obligarea pârâtelor de ordinul 2 și 3, în solidar, la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, precum și a primelor, stimulentelor și celorlalte drepturi de care reclamanta ar fi beneficiat dacă nu ar fi intervenit ordinul contestat, acestea din urmă la nivelul coeficientului mediu pe unitate, de la data desfacerii raporturilor de serviciu și până la data pronunțării sentinței, actualizate la zi cu aplicarea coeficientului de inflație calculat până la data plății efective.

3. Obligarea pârâtelor de ordinul 2 și 3, în solidar, la plata daunelor morale în sumă de 50.000 lei.

4. Obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată.

În susținerea celor solicitate, reclamanta învederează următoarele:

În ceea ce privește excepțiile formulate în cauză, menționează că a exprimat punctul de vedere cu privire la acestea prin notele de ședință depuse la termenul din data de 23.11.2009.

În ceea ce privește fondul cauzei, precizează că reclamanta a fost numită în funcția publică de Director Executiv Adjunct în cadrul A prin Ordinul nr. 493/09.07.2003.

Prin art. 1 alin. (1) al Ordinului nr. 174/24.04.2009 emis de s-a dispus, în temeiul prevederilor art. III alin. (1) dinOUG nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, desființarea funcției publice de conducere de director executiv adjunct buget al A, în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență.

La art. 1 alin. (2) al Ordinului nr. 174/24.04.2009 emis de, s-a dispus, în temeiul prevederilor art. III alin. (11) din nr.OUG 37/2009, coroborate cu cele ale art. 99 alin. (1) lit. b) și alin. (3) dinLegea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca reclamantei, Director executiv adjunct buget în cadrul A, să i se acorde un termen de preaviz de 30 de zile calendaristice, începând cu data de 24.04.2009, urmând ca la data expirării perioadei de preaviz aceasta să fie eliberată din funcția publică.

Prin art. 1 alin. (3) al aceluiași ordin, s-a menționat că în perioada de preaviz prevăzută la alin. (2), reclamanta beneficiază de prevederile art. 99 alin. (5), alin. (6), alin. (7) din Legea nr. 188/1999 R, cu modificările și completările ulterioare.

Reclamanta consideră că măsura eliberării sale din funcția publică de conducere deținută este abuzivă, întrucât aceasta este fondată pe o ordonanță neconstituțională.

Prin Decizia nr. 1257/07.10.2009 publicată în Of. nr. 758/06.11.2009, Curtea Constituțională a constatat că legea pentru aprobarea nr.OUG 37/2009 este neconstituțională. Această excepție a fost soluțională la cererea unui nr. de 63 de deputați.

Deoarece aceștia au înțeles ca pe lângă legea de aprobare, să supună controlului de neconstituționalitate însăși ordonanța de urgență, Curtea Constituțională a subliniat faptul că Ordonanțele Guvernului, aprobate de Parlament prin lege, încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare și devin, ca efect al aprobării, acte normative cu caracter de lege.

În acest sens a fost rezolvată problema abrogării nr.OUG 37/2009 cu o zi înaintea soluționării excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională stabilind că, după aprobarea de OUG către parlament, controlul de constituționalitate se exercită față de legea de aprobare care are același conținut cu cel al ordonanței care încetează să mai existe ca act juridic normativ distinct. Având în vedere faptul că ordonanța devine parte integrantă a legii de aprobare, dispozițiile sale pot fi supuse controlului de constituționalitate.

Curtea Constituțională a concluzionat în motivarea sa că, legea care aprobă o ordonanță de urgență neconstituțională este ea însăși neconstituțională.

La o dată ulterioară sesizării Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a nr.OUG 37/2009, actul normativ criticat a fost abrogat expres prin art. XIV alin. (1) din nr.OUG 105/2009, publicată în Of. nr. 668/06.10.2009. Dispozițiile nr.OUG 105/2009 preiau în integralitate și cu modificări nesemnificative conținutul dispozițiilor nr.OUG 37/2009.

Prin procedeul legislativ utilizat, Guvernul a determinat ca prevederile actului normativ abrogat și declarat neconstituțional - în speță nr.OUG 37/2009 - să producă în continuare efecte juridice, sub forma unui act nou - nr.OUG 105/2009.

Prin Decizia nr. 1629/03.12.2009 publicată în Of. nr. 28/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct.1-5 și 26, art.III, art.IV, art.V, art.VIII și anexa nr.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.105/2009.

În altă ordine de idei, reclamanta apreciază că a fost eliberată din funcție fără respectarea prevederilor Legii nr. 188/1999 R, cu modificările și completările ulterioare, act normativ care reglementează acest domeniu - art. 97 lit. c) raportat la art. 99 lit. b) - întrucât postul ocupat de reclamantă nu a fost redus ci a căpătat o altă denumire, în baza unei ordonanțe care constituie conținutul unei legi de aprobare declarate neconstituționale, așa cum s-a menționat anterior.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 202/2006 privind organizarea și funcționarea - Republicată în Of. nr. 294/06.05.2009 - dată ulterioară intrării în vigoare a nr.OUG 37/2009 - conducerea agențiilor teritoriale ale se exercită de directori executivi și directorii executivi adjuncți.

În ceea ce privește daunele morale, reclamanta apreciază că acestea sunt justificate datorită prejudiciului de imagine cauzat reclamantei prin destituirea în mod abuziv din funcția publică de conducere deținută. Reclamanta a deținut funcția de director executiv adjunct al A începând cu anul 2003, fiind o persoană care și-a pus amprenta asupra activității instituției, aceasta fiind una din cele mai apreciate instituții publice din municipiu. Acest fapt este confirmat atât de calificativele obținute de reclamantă pe toată perioada cât a ocupat funcția de director executiv adjunct în cadrul A cât și de aprecierile principalilor beneficiari ai serviciilor oferite de instituție, respectiv agenți economici și persoane aflate în căutarea unui loc de muncă. Având în vedere că reclamanta este o persoană cunoscută în mun. A, destituirea acestuia în mod nelegal din funcție a fost de natură să-i cauzeze acesteia importante prejudicii de imagine în cadrul comunității locale.

Cu titlu de practică judiciară, reclamanta menționează că această soluție a fost pronunțată de Curtea de Apel Constanța - Secția Comercială, Maritimă și Fluvială, Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr-, sentință pe care o anexează în copie, de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, care prin decizia pronunțată la data de 28.01.2010 a admis acțiunea formulată de reclamanta G și a dispus anularea Ordinului nr. 448/24.04.2009 emis de și reintegrarea reclamantei în funcția publică de conducere deținută, precum și de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr-.

2. Cererea de intervenție formulată de Ministerul Administrației și Internelor în interesul Guvernului României:

Ministerul Administrației și Internelor a depus la dosar la data de 18.08.2009 o cerere de intervenție accesorie în favoarea Guvernului României

Intervenientul solicită admiterea cererii de intervenție formulată de Ministerul Administrației și Internelor în interesul pârâtului - Guvernul României și pe fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă, din următoarele considerente:

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. cu modificările și completările ulterioare, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Intervenientul precizează că, în conformitate eu prevederile ari. 2 alin. (I) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, actul administrativ reprezintă "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice (.)."

Potrivit doctrinei din sistemul de drept românesc, actele administrative cu caracter normativ sunt acte care creează reguli generale, aplicabile, la nevoie, prin constrângere, în exercițiul funcției executive. Astfel, conform principiului separației puterilor în stat, funcția executivă este realizată de către Guvern, iar funcția legislativă de către Parlament.

Excepția de la principiul enunțat mai sus este instituită de art. 115 din Constituția României, cu modificările și completările ulterioare, prin care se permite delegarea funcției legislative către Guvern, în baza căreia acesta poate emite ordonanțe (simple sau de urgență), acte eu caracter legislativ care emană de la un organ al administrației publice.

Intervenientul subliniază faptul că aceste acte nu reprezintă acte administrative, având în vedere faptul că sunt emise de Guvern, în baza delegării legislative, iar controlul de legalitate nu se face prin intermediul acțiunii în contencios administrativ, ci pe calea controlului de constituționalitate.

Așa cum reiese din conținutul cererii de chemare în judecată precum și din argumentele invocate în susținerea acesteia, obiectul principal al acțiunii formulate de reclamantă îl constituie anularea nr.OUG 37/2009.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 660/2007, publicată în Monitorul Oficial nr.525 din -, a statuat că legile și ordonanțele Guvernului nu pot fi atacate pe calea principală, prin acțiune introdusă în acest scop la instanța de judecată sau de arbitraj comercial, ci numai pe cale de excepție, în valorificarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim.

Având în vedere cele menționate mat sus, atunci când obiectul acțiunii principale introdusă la instanța de judecată este constatarea neconstituționalității unei ordonanțe simple sau de urgență a Guvernului ori a unor dispoziții din aceasta, excepția de neconstituționalitate este transformată într-o acțiune directă, pierzându-și astfel natura sa de excepție - care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății.

Totodată, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prevede că obiectul principal al acțiunii în contencios administrativ nu îl poate constitui anularea unei ordonanțe sau a unei dispoziții dintr-o ordonanță, ci anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.

În ceea ce privește solicitarea suspendării executării ordonanțelor Guvernului în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, intervenientul învederează că instituția suspendării executării actului administrativ este o măsură accesorie și temporară ce poate fi dispusă numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Astfel, având în vedere faptul că ordonanțele Guvernului nu pot fi atacate pe calea principală prin acțiune introdusă la instanța de contencios administrativ și potrivit principiului "accesorium sequitur principale", cererile de suspendare vor urma regimul cererilor de anulare, în sensul imposibilității suspendării ordonanțelor Guvernului pe calea contenciosului administrativ.

În considerarea aspectelor menționate mai sus și raportat Ia motivele invocate de către reclamantă în conținutul cererii de chemare în judecată, al cărei obiect principal, așa cum este formulată, îl reprezintă anularea nr.OUG 37/2009, intervenientul solicită respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

III. Referitor la aspectele prezentate de către reclamantă în cuprinsul acțiunii, referitoare la încălcarea de către nr.OUG37/2009 a unor principii constituționale, intervenientul învederează următoarele:

În ceea ce privește susținerile cu privire la caracterul imprecis al normelor stabilite de către nr.OUG 37/2009, intervenientul face următoarele precizări:

Art. 34 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, cu modificările și completările ulterioare, prevede regulile de stil pe care trebuie să le respecte actele normative, respectiv redactarea într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă la orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie.

Norma juridică are un caracter general și impersonal ce prevede o conduită tipică care se adresează tuturor persoanelor care îndeplinesc condițiile în ipoteza normei. Având în vedere caracterul general al normei și obligativitatea redactării acesteia într-un stil concis, sobru, clar și precis, aceasta nu poate să enumere în mod exhaustiv toate situațiile reglementate de norma juridică, identificând în conținutul său, în mod generic, destinatarii normei juridice.

Din analiza prevederilor art. 20 din Constituție se poate concluziona faptul că acest articol reglementează protecția drepturilor fundamentale ale omului, atât prin reglementări juridice specifice dreptului intern (legi, ordonanțe, hotărâri), cât și prin intermediul reglementărilor internaționale (pacte, declarații, protocoale,convenții, tratate).

Dreptul la muncă reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului, drept recunoscut și respectat de către Constituție și legislația internă, astfel că, nr.OUG 37/2009 respectă întocmai normele constituționale privind garantarea dreptului la muncă a cetățenilor.

Faptul că nr.OUG 37/2009 instituie o nouă funcție de director coordonator la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ, teritoriale, nu justifică observațiile potrivit cărora acest act normativ cenzurează dreptul la muncă al cetățenilor.

Intervenientul apreciază că nu poate fi reținută susținerea potrivit căreia prevederile nr.OUG 37/2009 ar încălca normelor constituționale privind dreptul la muncă și la protecția socială a muncii, precum și dreptul la un nivel de trai decent, norme ce fac obiectul art. 41 și art. 47 din Constituție.

Examinarea conținutului acestor articole conduce la concluzia că, în sens larg. dreptul la muncă include libertatea alegerii profesiei, a ocupației, a locului de muncă în țară sau în afara ei, protecția socială a muncii, salarizarea muncii, dreptul la negocieri colective și individuale, dreptul la securitate socială.

În acest context, prevederile statuate în nr.OUG 37/2009 nu sunt de natură a limita vreunul din aceste drepturi enumerate mai sus.

Astfel, înființarea, unei funcții de director coordonator pentru serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale nu echivalează cu cenzurarea libertății alegerii ocupației. Condițiile de a accede la această funcție nu sunt discriminatorii, astfel că, orice persoană interesată, care îndeplinește condițiile generale și specifice poate ocupa o astfel de funcție.

Intervenientul precizează că înființarea funcției în discuție reprezintă satisfacerea unor cerințe privind eficientizarea activității instituțiilor publice și a îmbunătățirii actului managerial și nu aduce nicio lezare componentelor dreptului cetățenilor la protecție socială, respectiv instituirea unui salariu minim brut pe țară, repaos săptămânal, concediul de odihnă plătit, formarea profesională, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, precum și a componentelor dreptului la securitate socială, respectiv asigurările sociale și asistența socială.

Totodată, intervenientul apreciază că reglementările nr.OUG 37/2009 nu contravin prevederilor art. 44 din Constituția României privind dreptul de proprietate privată raportat la Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin care este consacrat și dreptul de proprietate privată.

Asocierea interpretării noțiunii de "bun" care înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică cu dreptul la salariu, nu poate fi primită, având în vedere faptul că dreptul la salariu este un drept care rezidă din toate raporturile de muncă ce guvernează activitățile cetățenilor, indiferent dacă aceștia desfășoară activități în baza unui raport de serviciu sau în baza unui contract de muncă.

Mai mult, invocarea nerespectării dreptului de proprietate privată și a noțiunii de expropriere nu poate fi reținută în acest caz, susține intervenientul, din următoarele considerente:

Drepturile salariale reprezintă bunuri incorporate, în timp ce exproprierea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică, iar obiectul acesteia îl constituie bunurile imobile, proprietatea persoanelor fizice sau juridice, cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în proprietatea privată a unităților administrativ teritoriale.

În aceste condiții, intervenientul reiterează faptul că nu se poate face nicio asociere, din punct de vedere legal, a noțiunii de drepturi salariale, ca bun incorporai, cu noțiunea de expropriere.

Potrivit art. 54 alin. (2) din Constituție "cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege."

Astfel, art. 54 alin. (2) are în vedere o obligație instituită anumitor categorii de persoane, cele care exercită funcții publice, precum și militarilor, ceea ce nu exclude de la obligația de fidelitate față de țară pe ceilalți cetățeni ai României, potrivit alin. (1) a aceluiași articol.

În cazul prevederilor nr.OUG 37/2009 nu se poate invoca nerespectarea imperativului de fidelitate invocat de norma constituțională, deoarece față de țară este o îndatorire fundamentală firească, fiind în același timp, cea mai importantă consecință a legăturii de cetățenie.

Faptul că persoanele care ocupă funcția de director coordonator la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale desfășoară activitatea în baza unui contract de management, contract asimilat contractului individual de muncă, nu semnifică faptul că aceștia nu își îndeplinesc obligația de fidelitate față de țară.

În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 1 15 din Constituție, intervenientul arată următoarele:

Potrivit dispozițiilor Constituției României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, dar tot prin dispozițiile constituționale se permite delegarea funcției legislative către Guvern.

Această delegare a funcției de legiferare este o excepție de la principiul separației puterilor, excepție conform căreia, organele executive pot doar aplica legea.

În acest context, emiterea de către Guvern, în baza delegării legislative, a ordonanțelor (acte cu caracter legislativ care emană de la un organ al administrației publice) nu este, așa cum am precizat, o încălcare a principiului separației puterilor în stat, ci o excepție de la acest principiu, statuată prin lege fundamentală.

actului normativ criticat justifică scopul necesității și urgenței adoptării actului normativ prin care sunt dispuse măsuri de eficientizare a activității administrației publice, cadrul juridic propus fiind menit să confere flexibilitatea necesară unui management performant și cu costuri reduse la acest nivel.

Elementele mai sus menționate, în contextul actual al crizei economico-financiare, constituie o situație extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată, neadoptarea unor măsuri imediate, prin ordonanță de urgență urmând a avea consecințe negative în ceea ce privește aplicarea măsurilor de optimizare, flexibilizare și îmbunătățire a activității serviciilor publice deconcentrate din cadrul ministerelor și a celorlalte organe ale administrației publice centrale.

În conformitate cu dispozițiile art. 120 alin. (1) "Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice."

Astfel, intervenientul apreciază că nu sunt incidente în cauză dispozițiile cu privire la principiile pe care se întemeiază administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale, având în vedere că textul în cauză dispune asupra principiilor de organizare a administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale și nu asupra naturii juridice a funcțiilor prin intermediul cărora se realizează conducerea autorităților și instituțiilor din unitățile administrativ-teritoriale.

Referitor la criticiIe aduse prevederilor nr.OUG 37/2009 prin raportare la prevederile Legii nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, intervenientul precizează următoarele:

Potrivit art. 97 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici se face prin act administrativ emis de persoana care are competența legală de numire în funcția publică și are loc în următoarele condiții: de drept, prin acordul părților, consemnat în scris, prin eliberarea din funcția publică, prin destituire din funcția publică și prin demisie.

Contrar susținerilor potrivit cărora, în cazul aplicării prevederilor nr.OUG 37/2009 nu ar fi respectate prevederile Legii nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, cu privire la încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici, intervenientul subliniază faptul că actele administrative contestate au fost emise în temeiul prevederilor art. 99 din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, prevederi referitoare la eliberarea din funcția publică ca modalitate de încetare a raporturilor de serviciu.

Intervenientul precizează că funcționarilor publici eliberați din funcție li se aplică, în mod corespunzător, toate drepturile care decurg din instituția eliberări din funcția publică, drepturi care sunt prevăzute în Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, și care acordă acestora multiple posibilități de ocupare a funcției publice, de continuarea activității în concordanță cu pregătirea profesională a acestora.

Apreciază că susținerile potrivit cărora nr.OUG 37/2009 nu vine să stabilească alte atribuții și responsabilități pentru funcția de director coordonator și prin urmare este tot o funcție prin care se realizează prerogativele de putere publică, nu pot fi primite, din următoarele considerente:

Principiul deconcentrării a fost introdus prin Constituția revizuită în anul 2003 și reprezintă redistribuirea de competențe administrative și financiare de către ministere și celelalte organe ale administrației publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu.

Intr-o altă ordine de idei, deconcentrarea reprezintă o formă specifică a centralizării care presupune tot exercitarea prerogativelor de putere publică, dar în plan local, dovadă fiind și faptul ca persoanele care ocupă funcțiile de conducere la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale sunt numite și revocate din funcție prin act administrativ de către ordonatorul principal de credite în subordinea căruia funcționează serviciul public deconcentrat.

Stabilirea funcției de director coordonator la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale este asimilată ca o derogare, o excepție ele la regula funcțiilor ocupate ele persoane cărora li se aplică legislația muncii, având în vedere faptul că, persoanele care ocupă funcția de director coordonator, deși își desfășoară activitatea în baza unui contract de management, sunt numite și revocate din funcție prin act administrativ emis de către ordonatorul principal de credite în subordinea căruia funcționează serviciul public deconcentrat.

Intervenientul precizează că elementul derogator rezidă din necesitatea creșterii eficienței actului administrativ și eliminarea uniformității, având în vedere că structurile deconcentrate țin cont, în activitatea lor, de specificul nevoilor locale și al mijloacelor prin care acestea pot fi mai bine îndeplinite.

Intervenientul subliniază că această excepție este de strictă interpretare și constă în desfășurarea activității de către directorul coordonator, în baza unui proiect de management care să identifice problemele existente în domeniul de activitate al serviciului public deconcentrat, să cuprindă obiective și direcții de acțiune pentru eficientizarea domeniului de activitate al instituției, dezvoltarea competențelor profesionale ale personalului clin subordine, propuneri de îmbunătățire a colaborării instituționale, aplicarea principiilor de eficiență, eficacitate și economie în gestionarea mijloacelor financiare și a resurselor umane și materiale ale instituției respective.

Astfel, având în vedere cele prezentate mai sus, intervenientul apreciază că modul de reglementare a funcției de director coordonator al serviciului public nu poate fi circumscris prevederilor art. 6 și respectiv art. 111 din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 16 alin. (3) din Constituția României prevede că funcțiile și demnitățile publice civile și militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară.

În acest sens, intervenientul apreciază că impunerea unor condiții generale de ocupare pentru diferite funcții se corelează cu dispozițiile constituționale invocate, respectiv: cetățenia română, domiciliul în România, condiții de drept comun referitoare la capacitatea deplină de exercițiu și starea de sănătate corespunzătoare, condiții de probitate morală referitoare la inexistența cazierului judiciar și a inexistenței vreunei activități de poliție politică.

Având în vedere cele menționate mai sus, intervenientul solicită respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor nr.OUG 37/2009 ca neîntemeiată.

3. Întâmpinarea pârâtului Guvernul României:

Prin întâmpinarea depusă la data de 13.08.2009, atașată la fila 19-23, pârâtul Guvernul României a învederat următoarele:

Față de cererile ce vizează anularea/suspendarea executării Ordinului nr. 174/24.04.2009 emis de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, Guvernul României invocă lipsa calității procesuale pasive.

În fapt, calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului, respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății. Instanța de judecată are obligația de a analiza calitatea procesuală a fiecărei părți, în privința pârâtului, trebuind să constate că este titularul obligației în raportul juridic dedus judecății.

Reclamanta trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală pasivă a pârâtului, deci îndreptățirea de a introduce cererea sa împotriva acestuia.

Potrivit prevederilor constituționale și ale Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, Guvernul României este un organ colegial, fără personalitate juridică civilă, care asigură realizarea politicii interne și externe a țării, precum și conducerea generală a administrației publice, iar pentru realizarea atribuțiilor sale adoptă acte administrative de autoritate (hotărâri și ordonanțe), pe baza și în executarea legii.

Acest organ colegial poate sta în justiție, în calitate de pârât, numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, hotărâri, ordonanțe, în acest caz fiind în prezența unei capacități juridice speciale de drept public, fundamentată pe prevederile constituționale (art. 102-108 din Constituția României, republicată) și pe dispozițiile Legii speciale de organizare și funcționare, nr. 90/2001. Acordând acestui organ al administrației publice dreptul de a adopta acte administrative, legea îi acordă și capacitatea de a sta în judecată, atunci când instanțele judecătorești exercită controlul legalității actelor sale, în temeiul Legii nr. 554/2004. Astfel, Guvernul României nu are atribuții efective în cauza dedusă judecății, acestea revenind în sarcina exclusivă a autorităților abilitate, cu competențe în domeniul reglementat de normele de specialitate. Prin urmare, reclamanta poate obține recunoașterea drepturilor sale doar în contradictoriu cu aceste subiecte de drept. Pârâtul Guvernul României menționează faptul că, în prezenta cauză, calitatea procesuală pasivă revine Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, care este emitentul Ordinului nr.174/24.04.2009 și căruia îi revine obligația corelativă de a susține legalitatea actului atacat în cadrul prezentul litigiu, în considerarea celor precizate, este evidentă lipsa calității procesuale pasive a Guvernului României în ceea ce privește cererea de anulare/suspendare a Ordinului nr.174/24.04.20 09 și ca atare, solicită admiterea excepției și respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

II. În ceea ce privește cererea de anulare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.37/2009, care constituie primul petit al cererii introductive de instanță, raportat la motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, pârâtul solicită să se observe că aceasta este, de asemenea, inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art.2 alin.(l) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale."

Dispozițiile precizate conferă părții vătămate de un act administrativ unilateral, posibilitatea legală de a solicita anularea acestuia, în termenul imperativ prevăzut de lege.

Însă, astfel cum în mod explicit distinge și textul de lege, măsura legală a anulării vizează exclusiv actele administrative, în accepțiunea conferită acestei noțiuni de dispozițiile 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu și ordonanțele de Guvern (simple sau de urgență).

Această interpretare rezultă, fără echivoc și din modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze, în mod distinctiv, posibilitatea juridică a atacării actelor cu forță juridică superioară hotărârilor de Guvern.

Ordonanțele de Guvern reprezintă acte administrative de autoritate cu putere de lege, emise de Guvernul României, în temeiul art. 115 din Constituția României, potrivit principiului delegării legislative. Așadar, fiind acte, prin natura lor cu caracter legislativ, deoarece reglementează relații sociale ce țin de domeniul legii, determinat de raporturile dintre Guvern și Parlament, este limpede că și formele privind controlul acestora sunt specifice.

Calea de contestare a ordonanțelor de Guvern, care reprezintă acte de sorginte guvernamentală, este cea prevăzută de dispozițiile art. 9 din Lege, care, în mare măsură, se inspiră din prevederile fundamentale ale art. 126 alin. (6) din Constituție, procedura instituită în această materie nefiind condiționată de parcurgerea procedurii plângerii prealabile. Astfel, potrivit alin. (1) al acestui articol, competența de a soluționa cererile persoanei vătămate prin ordonanțe ale Guvernului sau dispoziții ale acestora, este atribuită instanțelor de contencios administrativ.

Însă, această cale procedurală specială nu oferă, deopotrivă, instanței competente sesizate și posibilitatea de a controla efectiv constituționalitatea acestor acte administrative atipice, ci doar pe aceea de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Împotriva acestor acte normative de sorginte guvernamentală, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim are deschisă calea acțiunii, însoțită de excepția neconstituționalității.

Trebuie subliniat că, și în această situație, rolul instanței de contencios sesizate cu acțiunea în anularea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009, însoțită de excepția neconstituționalității, este acela de a analiza și a aprecia dacă sunt întrunite prevederile Legii 47/1992, urmând, în situația îndeplinirii condițiilor legale de admisibilitate, să suspende judecarea pe fond a cauzei și să sesizeze, prin încheiere motivată, forul constituțional.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, unica autoritate de jurisdicție constituțională din România este Curtea Constituțională. Chiar dacă, potrivit legii speciale, Curtea Constituțională reprezintă unica autoritate de acest fel din România, nici chiar ei, care, potrivit atribuțiilor și competențelor legale, se poate pronunța asupra constituționalității ordonanțelor sau dispozițiilor acestora, supuse controlului său, legea nu îi oferă posibilitatea legală de a se pronunța în sensul anulării/suspendării dispozițiilor constate neconstituționale.

Art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."

Ca un detaliu suplimentar, trebuie precizat că, aprobarea sau respingerea ordonanțelor urgență se face prin lege, putând fi supusă amendării, cu ocazia dezbaterilor parlamentare, astfel încât aceste acte normative pot fi adoptate cu modificări sau respinse în integralitatea lor.

Pentru toate aceste considerații, pârâtul solicită respingerea cererii de anulare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009, ca fiind inadmisibilă.

III. Referitor la cererea de anulare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009, pe fondul cauzei pârâtul arată următoarele:

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice a fost adoptată în conformitate cu dispozițiile art. 115 alin.4 din Constituția României, republicată.

Astfel cum reiese și din preambulul ordonanței de urgență în discuție, prin adoptarea căreia s-a urmărit necesitatea eficientizării activității instituțiilor publice și a îmbunătățirii actului managerial în condițiile reducerii cheltuielilor bugetare, luând în considerare opiniile și recomandările Comisiei Europene și ale organismelor financiare internaționale referitoare la reducerea cheltuielilor bugetare. Astfel, a apărut ca fiind necesară adoptarea unei politici de restrângere a cheltuielilor bugetare și de abordare mai prudentă a deficitului bugetar, inclusiv prin stabilirea unor criterii de performanță în organizarea și coordonarea unor autorități și instituții publice.

Noțiunea de situație extraordinară, nefiind precizată în Constituție, a fost stabilită prin decizii ale Curții Constituționale, care, în jurisprudența sa constantă a statuat că "prin cazuri excepționale - se înțeleg acele situații care nu se pot încadra în cele avute în vedere expres de lege", " interesul public lezat de caracterul anormal și excesiv al cazurilor excepționale justifică intervenția Guvernului pe calea ordonanței de urgență", "de aceea, o astfel de măsură se poate fundamenta numai pe necesitatea și urgența reglementării unei situații care, datorită circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public" (Decizia nr.65/1995, Decizia nr. 15/2000, Decizia nr. 43/2002, Decizia nr. 101/2004, Decizia nr.67/2005).

Ținând cont de cele expuse mai sus, consideră că, referitor la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2009, sunt îndeplinite exigențele stabilite de Curtea Constituțională, prin jurisprudența sa (Decizia nr.173/2001, Decizia nr.341/2004, Decizia nr.497/2004) cu privire la interesul public și urgența reglementării pentru aprecierea constituționalității ordonanțelor de urgență.

În temeiul art. 115 alin. (4) din Constituție, republicată, Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. Ca atare, în toate cazurile în care lipsa unei reglementări imediate poate produce grave consecințe în bunul mers al societății, Guvernul va trebui să emită reglementări, la nivel de lege, numai sub forma proiectelor de lege sau a ordonanțelor în baza unor legi de abilitare. În speță, situația extraordinară care a stat la baza adoptării OUG nr. 37/2009 a fost motivată în chiar cuprinsul ordonanței, fiind îndeplinite dispozițiile art. 115 alin. (4) din Constituție, republicată.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2009 a fost adoptată în vederea îmbunătățirii și completării cadrului normativ și instituțional existent și pentru eficientizarea activității administrației publice. Astfel, pentru serviciile publice deconcentrate din cadrul ministerelor și al celorlalte organe ale administrației publice centrale, au fost înființate funcțiile de director coordonator și director coordonator adjunct. Persoanele care urmează să ocupe aceste funcții sunt numite pe baza unui proiect de management și își vor desfășura activitatea pe baza unui contract de management încheiat cu conducătorul instituției sau al lori tații publice superioare. De asemenea, prin actul normativ în discuție au fost descentralizate competențe care privesc gestiunea resurselor umane din administrația publică.

de măsuri imediate, prin ordonanță de urgență, ar fi putut avea consecințe negative în ceea ce privește aplicarea măsurilor de optimizare, flexibilizare și îmbunătățire a activității serviciilor publice deconcentrate din cadrul ministerelor și al celorlalte organe ale administrației publice centrale. Totodată, necesitatea urgentării luării acestor măsuri răspunde nevoii Planului de măsuri anticriză, prin faptul că determină eficientizarea și restructurarea cheltuielilor publice, în vederea minimizării costurilor.

Mai precizează pârâtul Guvernul României faptul că la adoptarea actului normativ au fost avute în vedere și stabilirea unor criterii de performanță în organizarea și coordonarea unor autorități și instituții publice.

Față de cele arătate, pârâtul consideră că argumentele arătate de către reclamantă privind neconstituționalitatea nr.OUG 37/2009 (fără a invoca expres excepția de neconstituționalitate) nu sunt de natură să determine sesizarea Curții Constituționale, motiv pentru care solicită respingerea cererii.

În susținerea apărărilor, pârâtul depune copia Notei de fundamentare ce a stat la baza adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009, precum și avizul favorabil al Consiliului Legislativ nr. 367/16.04.2009.

4. Întâmpinarea pârâtuluiMinisterul Muncii, Familiei și Protecției Sociale:

Pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a depus întâmpinare la data de 13.08.2009, atașată la fila 14-17, solicitând espingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane juridice fără calitate procesuală pasivă. în ceea ce privește Ministerul Muncii. Familiei și Protecției Sociale.

Referitor la solicitarea reclamantei privind anularea OUG nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, învederează să constate și să admită excepția inadmisibilității cererii.

Potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004 privind Contenciosul administrative modificată și completată prin Legea nr. 262/2007, indicată ca temei legal al cererii de chemare în judecată, instanța învestită cu judecarea acestei cauze poate dispune doar anularea unui act administrativ.

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrative modificată și completată prin Legea nr. 262/2007, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normative emis de o autoritate publică în regim de putere publică în vederea executării legii sau a executării în concret a legii care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Ordonanțele de Urgență ale Guvernului sunt acte cu putere de lege, adoptate de către emitent în condițiile art. 115 alin. 4-8 din Constituția României în baza delegării legislative ce a fost acordată de către autoritatea legiuitoare supremă, respectiv de către Parlamentul României.

Ordonanțele de Urgență ale Guvernului sunt acte normative emise în baza și în executarea legilor.

Nu există dispoziție legală care să permită anularea unei ordonanțe de urgență.

Din această perspectivă, cererea de anulare a OUG nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind Contenciosul administrative modificată și completată prin Legea nr. 262/2007 este inadmisibilă.

Față de solicitarea reclamantei privind anularea și suspendarea Ordinului nr. 174/24.04.2009 emis de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, pârâtul învederează instanței să constate și să admită excepția lipsei calității procesuală pasive a.

Ordinul nr. 174/24.04.2009 emis de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă prin care doamna a fost eliberată din funcția de director executiv al Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă A este semnat de doamna - președinte al Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă.

De altfel, prin însăși cererea de suspendare și de anulare formulată de reclamantă se arată că Ordinul nr. 174/24.04.2009 este emis de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă cu care se afla într-un raport de serviciu.

Pârâtul susține că din cele menționate mai sus rezultă indubitabil lipsa calității procesuale pasive a în cauza dedusă judecății.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din OUG nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice învederează instanței excepția inadmisibilității cererii.

Potrivit art. 9 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, modificată și completată prin Legea nr. 262/2007, " Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul acțiunii principale nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispozițiilor din ordonanță."

De asemenea, potrivit art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei ordonanțe care are legătură cu soluționarea cauzei.

Ordonanța de Urgență nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice nu este un act administrativ, ci, un act cu putere de lege adoptat de Guvern în virtutea delegării legislative reglementate de art. 115 alin. 4-8 din Constituția României și supus aprobării Parlamentului.

În sensul celor de mai sus s-a pronunțat înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 938/07.03.2008. Deci, solicitarea reclamantei este inadmisibilă.

Având în vedere necesitatea eficientizării activității instituțiilor publice și a îmbunătățirii actului managerial în condițiile reducerii cheltuielilor bugetare și luând în considerare opiniile și recomandările Comisiei Europene și ale organismelor financiare internaționale referitoare la reducerea cheltuielilor bugetare este necesară adoptarea unei politici de restrângere a cheltuielilor bugetare și de abordare mai prudentă a deficitului bugetar, inclusiv prin stabilirea unor criterii de performanță în organizarea și coordonarea unor autorități și instituții publice.

În considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art. 115 alin. 4 din Constituția României, republicată, Guvernul României a adoptat această ordonanță de urgență.

Pârâtul precizează că OUG nr. 37/2009 a fost avizată favorabil de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Educației, Cercetării și, Ministerul Justiției și Libertăților și Agenția Națională a Funcționarilor Publici.

Față de cele menționate mai sus, pârâtul solicită să se constate și să fie admise excepțiile învederate, iar pe fond, în ceea ce privește suspendarea și anularea Ordinului nr. 174/24.04.2009 emis de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, respingerea cererii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane juridice fără calitate procesuală pasivă;iar în ceea ce privește neconstituționalitatea OUG nr. 37/2009 respingerea cererii ca neîntemeiată.

5. Întâmpinarea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă:

Pârâta Agenția Naționala pentru Ocuparea Forței de munca (ANOFM), a depus întâmpinare la data de 2.09.2009, atașată la fila 46-55, solicitând admiterea excepției prematurității introducerii acțiunii reclamantei, a excepției lipsei calității procesuale pasive a ANOFM de capetele de cerere privind suspendarea și anularea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009 privind unele masuri de îmbunătățire a activității administrației publice, precum și a excepției inadmisibilitatii solicitării reclamantei având ca obiect sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstitutionalitate a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiata și nelegala.

Pârâta arată că, în temeiul prevederilor art.7 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare, inainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se considera vătămata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie sa solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, daca aceasta exista, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Potrivit dispozițiilor art.8 alin.(1) din legea menționata, persoana vătămata intr-un drept recunoscut de lege sau intr-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumita de răspunsul primit la plângerea prealabila sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art.2 alin.(1) lit.h), de 30 de zile de la inregistrarea cererii, daca prin lege nu se prevede alt termen, poate sesiza instanța de contencios administrativ competenta, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se considera vătămat intr-un drept sau interes legitim al sau prin nesolutionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

În ceea ce privește capătul de cerere privind anularea Ordinului președintelui ANOFM nr.174/24.04.2009, în temeiul căruia s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art.III din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.37/2009 privind unele masuri de îmbunătățire a activității administrației publice precum și cu cele ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicata, cu modificările și completările ulterioare, desființarea funcției publice de conducere de director executiv al AJOFM A și incetarea raporturilor de serviciu ale reclamantei prin eliberare din funcția publica, în condițiile legii, și respectiv capătul de cerere privind suspendarea executării Ordinului președintelui ANOFM nr.174/24.04.2009 pana la soluționarea definitiva și irevocabila a cauzei, reclamanta nu a îndeplinit procedura plângerii prealabile cu ANOFM, adresându-se direct instanței de judecata.

de considerentele arătate, pârâta solicită admiterea excepției prematuritatii introducerii acțiunii cu privire la anularea Ordinului președintelui ANOFM nr.174/24.04.2009, și respectiv suspendarea executării ordinului menționat pana la soluționarea definitiva și irevocabila a cauzei.

În temeiul prevederilor art. 1 alin.(1) din Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările și completările ulterioare, Guvernul este autoritatea publica a puterii executive, care funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigura realizarea politicii interne și externe a tarii și exercita conducerea generala a administrației publice.

Potrivit dispozițiilor exprese ale art.26 alin.(1) din legea invocata, în exercitarea atribuțiilor sale Guvernul adopta hotărâri și ordonanțe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare sau, în cazuri excepționale, ordonanțe de urgenta, potrivit art.114 alin.(4) din Constituția României, republicata.

Pârâta solicită să se constate ca potrivit dispozițiilor art.22 alin.(3) din Legea nr.202/2006 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Munca, republicata, în exercitarea atribuțiilor sale, precum și în vederea îndeplinirii hotărârilor consiliului de administrație, președintele ANOFM emite ordine.

Mai menționează pârâta ca în vederea pronunțării unei soluții legale și temeinice, se impune ca instanța de judecata sa verifice calitatea procesuala a fiecărei parii, în privința paratului trebuind sa constate ca este titularul obligației în raportul juridic dedus judecații pentru a putea impune în sarcina acestuia o anumita conduita în urma soluționării cauzei cu care a fost investita. Raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât intre titularii dreptului ce rezulta din raportul de drept material dedus judecații.

Astfel, rezulta ca dreptul pretins de reclamantă trebuie sa-și poată obține recunoașterea sau realizarea în contradictoriu cu persoana chemata în judecata sau paratul trebuie sa fie partea obligata la o anumita conduita în raport de dreptul reclamantei (a da, a face sau a nu face).

Pentru toate considerentele invocate, pârâta solicită sa se constate și sa se retina ca ANOFM nu putea avea calitatea de emitent al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009 și, pe cale de consecința, să fie admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a ANOFM de capetele de cerere privind suspendarea și anularea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009.

Pârâta mai arată că, în temeiul art.115 alin.(4) din Constituția României, republicata, Guvernul poate adopta ordonanțe de urgenta numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânata, având obligația de a motiva urgenta în cuprinsul acestora.

Că, în preambulul Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009 legiuitorul a motivat situația extraordinara care a stat la baza adoptării acesteia, respectiv necesitatea eficientizării activității instituțiilor publice și a imbunatatirii actului managerial în condițiile reducerii cheltuielilor bugetare precum și necesitatea adoptării unei politici de restrângere a cheltuielilor bugetare și de abordare mai prudenta a deficitului bugetar, inclusiv prin stabilirea unor criterii de performanta în organizarea și coordonarea unor autorități și instituții publice.

Pe cale de consecința, pârâta solicită sa se constate și sa se retina ca situația extraordinara care a stat la baza adoptării ordonanței invocate a fost motivata în preambulul acesteia, asigurându-se astfel respectarea dispozițiilor art.115 alin.(4) din Constituția României, republicata.

În privința susținerilor reclamantei potrivit cărora, prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.37/2009 sunt afectate drepturi fundamentale, precum dreptul la munca și la protecție sociala a muncii și dreptul la un nivel de trai decent, așa cum sunt consfințite în prevederile constituționale ale art.41 și art.47 alin.(1), precizează ca acestea sunt nefondate.

În acest sens, pârâta arată ca prin dispozițiile art.lll alin.(11) din ordonanța de urgenta menționata, legiuitorul a dispus ca în situația persoanelor deținând funcții de conducere din categoria celor prevăzute în anexa la aceeași ordonanța de urgenta sa se facă aplicabilitatea dispozițiilor legale cu privire la încetarea raporturilor de munca sau de serviciu, după caz.

Pârâta precizează ca funcționarii publici ce au fost eliberați din funcție, situație în care se afla și reclamanta, pot beneficia în mod corespunzător de toate drepturile care decurg din instituția eliberării din funcția publica, drepturi care sunt prevăzute de Legea nr. 188/1999, republicata, cu modificările și completările ulterioare, și care acorda acestora multiple posibilități de ocupare a funcțiilor publice, de continuare a activității în concordanta cu pregătirea profesionala a acestora.

Astfel, pe lângă menținerea drepturilor dobândite în cursul carierei, la Încetarea raportului de serviciu, aceștia beneficiază de dreptul de a intra în corpul de rezerva al funcționarilor publici, gestionat, potrivit Legii nr.188/1999, republicata, cu modificările și completările ulterioare, de Agenția Naționala a Funcționarilor Publici precum și de dreptul de a fi redistribuiți, în condițiile legii invocate, intr-o funcție publica de execuție sau de conducere, după caz.

De asemenea, pârâta precizează ca în situația încetării raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici, din motive neimputabile acestuia, ca urmare a desființării funcțiilor publice deținute, prin efectul aplicării Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009, aceștia beneficiază de protecția sociala suportata din bugetul asigurărilor pentru șomaj, prin acordarea indemnizației de șomaj, precum și prin accesul gratuit la toate serviciile promovate de ANOFM, în condițiile prevăzute de Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de munca, cu modificările și completările ulterioare, în scopul reintegrării lor pe forței de munca.

Mai menționează ca ANOFM, având statutul de instituție publica de interes național, organ de specialitate al administrației publice centrale, în calitate de subiect de drept investit cu atribuții de autoritate publica, avea obligația legala de a respecta dispozițiile Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009, instituția pârâtă neavând facultatea de a exercita sau nu drepturi care decurg din calitatea sa și implicit, de a-și îndeplini sau nu obligațiile care îi incumba din aceasta calitate.

Având în vedere calitatea menționata, în scopul asigurării respectării prevederilor art. 111 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.37/2009, a fost emis Ordinul președintelui ANOFM nr.174/24.04.2009.

de considerentele prezentate, pârâta consideră ca invocarea de către reclamantă a excepției de neconstitutionalitate a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009 nu este de natura sa determine sesizarea Curții Constituționale.

Pe cale de consecința, pârâta solicită instanței admiterea excepției inadmisibilitatii solicitării reclamantei având ca obiect sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstitutionalitate a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009.

Pe fondul cauzei, pârâta precizează ca în temeiul prevederilor art.1 alin.(1) și art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.202/2006, republicata, ANOFM instituție publica, cu personalitate juridica, deținând statutul de organ de specialitate al administrației publice centrale, are în subordine agențiile pentru ocuparea forței de munca județene și a municipiului B, unități cu personalitate juridica.

Prin prevederile imperative ale art.III alin.(1) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.37/2009, s-a dispus ca funcțiile publice, funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, prevăzute în anexa la aceasta ordonanța de urgenta, printre care se număra și agențiile pentru ocuparea forței de munca județene și a municipiului B, menționate la lit.D, punctul 5 din respectiva anexa, precum și adjuncții acestuia, se desființează în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a actului normativ invocat, publicat în Monitorul Oficial al României Partea I nr.264 din 22 aprilie 2009.

Dispozițiile exprese ale alin.(3) al aceluiași articol prevăd ca la expirarea termenului prevăzut la alin.(1), serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, printre care și agențiile pentru ocuparea forței de munca județene și a municipiului B prevăzute în anexa la ordonanța de urgenta menționata, vor fi conduse de un director coordonator al serviciului public deconcentrat. Directorul coordonator este ajutat de unul sau mai mulți adjuncți, în limita numărului de posturi care se desființează.

În temeiul dispozițiilor art. 111 alin.(4) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.37/2009, persoanele care urmează sa ocupe funcții dintre cele prevăzute la alin.(3) sunt numite prin act administrativ al ordonatorului principal de credite în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea căruia funcționează serviciul public deconcentrat respectiv, în urma evaluării cunoștințelor și abilitaților manageriale, în condițiile art.IV din aceeași ordonanța de urgenta.

Funcțiile infiintate, menționate anterior, altele decât funcțiile publice ce au fost desființate, se exercita în baza unui contract de management încheiat cu ordonatorul principal de credite în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea căruia funcționează serviciul public deconcentrat respectiv, pe o perioada de maximum 4 ani, în temeiul alin.(6) al aceluiași articol.

Astfel cum se prevede expres prin art.III alin.(11) din ordonanța de urgenta invocata, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgenta, funcționarilor publici și personalului încadrat în regim contractual, care ocupa posturi dintre cele prevăzute la alin.(1), respectiv acele posturi aferente funcțiilor supuse desființării, li se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile legale cu privire la incetarea raporturilor de serviciu, respectiv a raporturilor de munca prevăzute în Legea nr. 188/1999, republicata, cu modificările și completările ulterioare, sau în Legea nr.53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare.

Pârâta învederează ca potrivit dispozițiilor art.13 alin.(1) lit.d) din Legea nr.188/1999, republicata, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.37/2009, categoria funcționarilor publici de conducere nu mai include funcțiile publice de director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, funcții de care s-a dispus desființarea conform art.III alin.(1) din aceeași ordonanța de urgenta.

1. Referitor la capătul de cerere privind suspendarea Ordinului președintelui ANOFM nr.174/24.04.2009, pârâta învederează ca cererea de suspendare a Ordinului președintelui ANOFM nr.174/24.04.2009, formulata de reclamantă nu "îndeplinește condițiile prevăzute de art.14 alin.(1) din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

2. Referitor la capătul de cerere privind anularea Ordinului președintelui ANOFM nr.174/24.04.2009:

Pârâta solicită sa se constate și sa se retina ca susținerile reclamantei, potrivit cărora dispozițiile Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009 sunt neconstituționale, actul normativ menționat fiind emis cu încălcarea dispozițiilor Constituției României, republicata, sunt nefondate întrucât pana în prezent, Curtea Constituționala nu a pronunțat o decizie în acest sens.

Pârâta precizează ca în conformitate cu dispozițiile exprese ale art.III alin.(1) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.37/2009, prin art.1 alin.(1) din Ordinul președintelui ANOFM nr.174/24.04.2009 s-a dispus desființarea funcției publice de conducere de director executiv al AJOFM A în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgenta invocate.

În consecința, tinand seama de dispozițiile art.III alin.(11) din ordonanța de urgenta menționata, în situația reclamantei, deținând funcția publica de conducere de director executiv al AJOFM A, serviciu public deconcentrat prevăzut în anexa la aceeași ordonanța de urgenta, s-a făcut aplicabilitatea dispozițiilor legale cu privire la incetarea raporturilor de serviciu prevăzute de Legea nr.188/1999, republicata, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, potrivit art.97 lit.c) din legea invocata, incetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici se face prin act administrativ al persoanei care are competenta legala de numire în funcția publica și are loc prin eliberare din funcția publica.

În temeiul prevederilor art.99 alin.(1) lit.b) din Legea nr.188/1999, republicata, cu modificările și completările ulterioare, persoana care are competenta legala de numire în funcția publica va dispune eliberarea din funcția publica prin act administrativ, care se comunica funcționarului public în termen de 5 zile lucratoare de la emitere, în cazul în care autoritatea sau instituția publica isi reduce personalul ca urmare a reorganizării activității, prin reducerea postului ocupat de funcționarul public.

Astfel cum se dispune prin alin.(3) al aceluiași articol, în cazul eliberării din funcția publica, autoritatea sau instituția publica este obligata sa acorde funcționarilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice.

de cele de mai sus, pârâta solicită să se constate ca în situația reclamantei, reducerea postului a fost determinata de desființarea funcției publice de conducere de director executiv al AJOFM A, în temeiul prevederilor art.lll alin.(1) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.37/2009 și ale art.13 alin.(1) lit.d) din Legea nr.188/1999, republicata, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere necesitatea eficientizării activității instituțiilor publice și a imbunatatirii actului managerial în condițiile reducerii cheltuielilor bugetare.

Potrivit art.99 alin.(5) din Legea nr.188/1999, republicata, cu modificările și completările ulterioare, în cazurile prevăzute la alin.(1) lit.b), c) și e), în perioada de preaviz, daca în cadrul autorității sau instituției publice exista funcții publice vacante corespunzătoare, aceasta are obligația de a le pune la dispoziție funcționarilor publici.

Astfel cum se prevede la alin.(6) al articolului invocat, în cazurile prevăzute la alin.(1) lit.a)-c) și e), daca nu exista funcții publice vacante corespunzătoare în cadrul autorității sau instituției publice, autoritatea ori instituția publica are obligația de a solicita Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, în perioada de preaviz, lista funcțiilor publice vacante. În cazul în care exista o funcție publica vacanta corespunzătoare, identificata în perioada de preaviz, funcționarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere.

De asemenea, funcționarul public de conducere are prioritate la ocuparea unei funcții publice vacante la nivel inferior, conform alin.(7) al aceluiași articol.

Cu respectarea dispozițiilor legale invocate, precum și a celor ale art.lll alin.(11) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.37/2009, prin art. 1 alin.(2) din Ordinul președintelui ANOFM nr.174/24.04.2009 s-a dispus acordarea unui preaviz de 30 de zile calendaristice începând cu data de 24.04.2009, data comunicării actului administrativ menționat, urmând ca la expirarea acestui termen, reclamanta sa fie eliberata din funcția publica de conducere deținuta.

Având în vedere textele de lege invocate, la art.1 alin.(3) din Ordinul președintelui ANOFM nr.174/24.04.2009 se prevede ca în perioada de preaviz, reclamanta beneficiază de masurile reglementate prin acestea.

Prin art.2 al aceluiași ordin, s-a prevăzut expres posibilitatea contestării sale la instanța de contencios administrativ competenta, în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cu respectarea întocmai a prevederilor art.106 alin.(1) din Legea nr.188/1999, republicata, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, funcția publica de conducere de director executiv al AJOFM Aaf ost desființată în temeiul dispozițiilor exprese ale Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009.

Pârâta învederează ca existenta unei astfel de funcții publice nu mai este în prezent reglementata de cadrul legal general în materia funcției publice și funcționarilor publici, respectiv Legea nr.188/1999, republicata, cu modificările și completările ulterioare.

În temeiul prevederilor exprese ale art. 13 alin.(1) din Legea nr.188/1999, republicata, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.37/2009, categoria funcționarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una dintre următoarele funcții publice:

a) director general și director general adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

b) director și director adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

c) secretar al unității administrativ-teritoriale;

d) directorul executiv și directorul executiv adjunct în cadrul instituției prefectului, în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

e) sef serviciu, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia;

f) sef birou, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.

Pârâta precizează ca Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Munca A este condusa în prezent de un director coordonator, ajutat de doi directori coordonatori adjuncți.

Cu respectarea dispozițiilor exprese ale Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009, funcțiile menționate se exercita în baza unor contracte de management, încheiate de directorul coordonator al AJOFM A respectiv de directorii coordonatori adjuncți ai instituției menționate, în conformitate cu prevederile ordonanței de urgenta invocate, pe o perioada de maximum 4 ani.

de toate considerentele arătate, pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă solicită sa se constate și sa se retina ca Ordinul președintelui ANOFM nr.174/24.04.2009 a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale și "îndeplinește condițiile de fond și de forma cerute pentru validitatea actelor administrative.

De asemenea, pârâta învederează ca repunerea reclamantei în situația anterioara emiterii Ordinului președintelui ANOFM nr.174/24.04.2009 nu mai este posibila în prezent, având în vedere ca funcția publica de conducere deținuta anterior emiterii actului administrativ atacat nu se mai regăsește în categoria funcțiilor publice reglementate de cadrul legal incident în materia funcției publice și funcționarilor publici.

Nu în ultimul rând, pârâta solicită sa se constate ca reclamanta are în prezent raport de serviciu cu AJOFM A, raport care se exercita pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii de instituția menționata.

Pentru toate considerentele invocate, pârâta solicită admiterea excepției prematuritătii introducerii acțiunii reclamantei, a excepției lipsei calității procesuale pasive a ANOFM de capetele de cerere privind suspendarea și anularea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009 privind unele masuri de îmbunătățire a activității administrației publice, precum și a excepției inadmisibilității solicitării reclamantei având ca obiect sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.37/2009, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiata și nelegala.

În drept, pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă își întemeiază susținerile pe următoarele dispoziții legale: Constituția României, republicata; Codul d e procedura civila; Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr.202/2006 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Munca, republicata; Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicata, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr.53/2003 - Codul Muncii, cu modificările și completările ulterioare; Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.37/2009 privind unele masuri de îmbunătățire a activității administrației publice; Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.37/2009 privind unele masuri de îmbunătățire a activității administrației publice; Hotărârea Guvernului nr. 1610/2006 privind aprobarea Statutului Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Munca, cu modificările și completările ulterioare.

Pârâta anexează întâmpinării, în copie, Ordinul președintelui ANOFM nr.335/22.05.2009.

6. Aprecierea instanței:

Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța constată următoarele:

În fapt, instanța reține că prin Ordinul nr. 493/9.07.2003 (atașat în copie la fila 6 dosar), ordin emis de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, reclamanta a fost numită în funcția de director executiv adjunct la Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă A începând cu data de 15.07.2003.

La data de 24.04.2009, pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a emis Ordinul nr. 174/24.04.2009 (atașat în copie la fila 7 dosar), prin care se desființează funcție de conducere deținută de reclamantă în baza art. III alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 37/2009, reclamantei acordându-i-se un preaviz de 30 de zile la a cărui expirare urma să fie eliberat din funcție.

În motivarea acestui ordin a fost menționată, ca temei al acestui ordin, Ordonanța de Urgență nr. 37 din 22 aprilie 2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 264 din 22 aprilie 2009.

6.1 Cu privire la excepția prematurității acțiunii, invocată de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, instanța amintește că, potrivit art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

În privința acestei excepții, Curtea observă că anterior formulării prezentei acțiuni, respectiv la data de 21.04.2009, reclamanta a solicitat Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă - prin plângerea atașată în copie la filele 79-82 dosar - anularea Ordinului nr. 174/24.04.2009 emis de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Instanța reține că la aceeași dată, 21.04.2009, reclamanta a înaintat prin poștă, cererea de chemare în judecată către Curtea de Apel Timișoara.

În funcție de această stare de fapt, instanța reține că doamna a sesizat Curtea de Apel Timișoara fără a aștepta expirarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 pentru soluționarea plângerii prealabile.

Cu privire la procedura administrativă prealabilă, instanța subliniază că copul acestei proceduri prealabile este acela de a preîntâmpina sesizarea nejustificată a instanțelor de contencios administrativ și de oferi, în prealabil, autorităților administrative posibilitatea de a remedia eventualele nelegalități ale actelor administrative emise, sesizarea instanțelor urmând a se face numai dacă reclamanta este nemulțumit de răspunsul autorității emitente la cererea de revocare a actului.

Admițând că limitarea supraîncărcării rolului instanțelor de judecată - în scopul căreia a fost edictată dispoziția art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ - constituie un motiv de ordine publică, Curtea remarcă faptul că legislația contenciosului administrativ nu reglementează regimul juridic al nulității procesuale.

Pe de altă parte, instituția juridică a contenciosului administrativ este guvernată de dispozițiile Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care se completează cu dispozițiile Codului d e Procedură Civilă, conform art. 28 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ, conform cărora"dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului d e procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabilește de instanță, cu prilejul soluționării cauzei".

Întrucât Legea contenciosului administrativ nu cuprinde dispoziții privind regimul nulității, instanța reține aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 105 alin. 2 Cod de Procedură Civilă, potrivit cărora " actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".

Acest text legal reglementează regimul juridic general al nulității, regim conform căruia actele juridice întocmite cu nerespectarea legii se anulează numai în cazul în care nerespectarea legii a determinat vătămarea drepturilor persoanei în cauză iar această vătămare nu poate fi remediată decât prin desființarea actului respectiv.

Din acest punct de vedere, instanța reține că nerespectarea dispozițiilor procedurale nu poate fi admisă ca o condiție suficientă în anularea actelor emise nu nerespectarea legii, dacă nu se dovedește atât vătămarea, cât și imposibilitatea remedierii acestei vătămări prin alte mijloace decât desființarea acelui act.

Reținând aplicabilitatea art. 105 alin. 2 Cod de Procedură Civilă în cauză, instanța subliniază că orice pretinsă nelegalitate a procedurii atrage nulitatea acestui act numai în măsura în care nerespectarea legii a determinat vătămarea drepturilor părții adverse, iar această vătămare nu poate fi remediată decât prin desființarea actului respectiv.

În raport cu aceste considerații teoretice, instanța observă că, deși reclamanta a sesizat instanța înainte de a îndeplini procedura administrativă prealabilă, instituția pârâtă s-a opus admiterii acțiunii, solicitând respingerea acesteia, nefiind de acord cu anularea actului contestat de reclamantă.

Dată fiind poziția exprimată de pârâtă pe parcursul procesului, instanța constată absența oricărei vătămări aduce acesteia prin neîndeplinirea de către reclamantă a procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ, având în vedere că scopul acestei proceduri prealabile ar fi atins numai în măsura în care autoritatea administrativă sesizată în prealabil ar accepta cererea reclamantei și ar proceda la revocarea actului administrativ contestat de acesta.

În speță, instanța remarcă poziția fermă a autorității administrative pârâte, care nu a fost de acord cu anularea hotărârii contestate de reclamantă.

În aceste condiții, nerespectarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu a determinat vătămarea intereselor procesuale ale instituției pârâte, în condițiile în care poziția acestei autorități în cursul judecății a fost categorică în sensul respingerii cererii reclamantei.

Pe de altă parte, neîndeplinirea de către reclamantă a procedurii administrative prealabile a putut fi remediată în cursul judecății, unde pârâta a avut posibilitatea de a-și expune toate apărările și motivele pe care își întemeiază solicitarea de respingere a acțiunii.

Nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 105 alin. 2 Cod de Procedură Civilă în cauză, întrucât nu s-a dovedit nici vătămarea și nici imposibilitatea remedierii acestei vătămări prin alte mijloace decât desființarea actului, instanța nu consideră întemeiată această excepție, motiv pentru care o va respinge ca neîntemeiată.

6.2 Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României:

Guvernul României a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive față de cererea reclamantei de anulare a ordinului emis de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Instanța reamintește că prin calitate procesuală pasivă se înțelege, potrivit doctrinei, identitatea între persoana pârâtului și cea a debitorului din raportul juridic dedus judecății.

În speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantei, fost director la Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă A, de anulare a Ordonanței de Urgență nr. 37/2009, de anulare a unui ordin emis de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Or, în condițiile în care reclamanta solicită și anularea unui act emis de Guvernul României, debitorii din raportul juridic dedus judecății sunt instituțiile emitente ale acestor acte, respectiv și Guvernul României.

Sub acest aspect, este irelevant, în stabilirea calității procesuale pasive a Guvernului României, faptul că reclamanta a solicitat și anularea unui act emis de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, întrucât calitatea procesuală pasivă urmează a fi evaluată în funcție de conținutul integral al acțiunii, luând în considerare toate capetele de cerere.

De altfel, nu rezultă din cererea de chemare în judecată că reclamanta ar fi solicitat obligarea Guvernului României la anularea ordinului emis de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă sau la o altă prestație în legătură cu acest ordin.

Având în vedere cele arătate anterior, instanța va respinge ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Guvernul României.

6.3. Cu privire laexcepția inadmisibilității acțiuniiinvocată de pârâtul Guvernul României, instanța reține că reclamanta a solicitat în prezenta cauză anularea Ordonanței de Urgență nr. 37/2009, invocând excepția de neconstituționalitate a acestui act normativ.

În privința cadrului legal de promovare a unei astfel de acțiuni, instanța amintește că, potrivit art. 1 alin. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului neconstituționale se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile prezentei legi".

Cadrul legal al acțiunilor formulate împotriva ordonanțelor este reglementat în amănunt de art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, articol ce are următorul conținut:

(1)Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituționalității ordonanței sau a dispoziției din ordonanță."

(2) Instanța de contencios administrativ, dacă apreciază că excepția îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituțională și suspendă soluționarea cauzei pe fond.

(3) După pronunțarea Curții Constituționale, instanța de contencios administrativ repune cauza pe rol și dă termen, cu citarea părților. Dacă ordonanța sau o dispoziție a acesteia a fost declarată neconstituțională, instanța soluționează fondul cauzei; în caz contrar, acțiunea se respinge ca inadmisibilă.

(4) În situația în care decizia de declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă cauză, acțiunea poate fi introdusă direct la instanța de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea

(5)Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiripentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului,anularea actelor administrative emise în baza acestora, precumși,după caz,obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativsau la realizarea unei anumite operațiuni administrative".

Instanța observă că art. 9 alin. 5 din Legea contenciosului administrativ reglementează clar obiectul unei astfel de acțiuni îndreptate împotriva ordonanțelor emise de Guvernul României.

Astfel, conform acestui text legal, o astfel de acțiune poate avea ca obiect numai:

- acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului,

- anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz,

- obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative.

Instanța constată, în acest context, că art. 9 alin. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu permite ca o astfel de acțiune să aibă ca obiect anularea a însăși ordonanței de urgență contestate, ci numai a actelor emise în baza acesteia, acordarea de despăgubiri și obligarea unor autorități administrative la emitere a unor acte ulterioare sau la anumite prestații.

În aceste condiții, având în vedere că, potrivit art. 1 alin. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului neconstituționale se poate adresa instanței de contencios administrativ,n condițiile prezentei legi",și că această lege nu permite promovarea unei acțiuni în justiție care să aibă ca obiect anularea a însăși ordonanței de urgență contestate, instanța reține inadmisibilitatea prezentei acțiuni.

Pentru aceste motive, instanța va admite excepția inadmisibilității cererii de anulare a Ordonanței de Urgență nr. 37/2009 și va respinge această cerere formulată de reclamanta.

6.4. Cu privire la cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Administrației și Internelor în favoarea Guvernului României, instanța reține că aceasta a fost justificată pe împrejurarea că Ministerul Administrației și Internelor a fost inițiatorul Ordonanței de Urgență nr. 37/2009, a cărei anulare se solicită.

Examinând cererea de intervenție, instanța observă că în prezenta cauză reclamanta a solicitat anularea unei ordonanțe de urgență, iar nu a unor acte emise de Ministerul Administrației și Internelor.

În aceste condiții, raportul juridic dedus judecății are ca subiecte emitentul actelor - Guvernul României, și destinatarii acestora, inclusiv reclamanta - ca persoană destinatară a acestuia și direct afectat de hotărârile în discuție.

Din acest punct de vedere, orice alte persoane nu au calitate procesuală în prezenta cauză, nefiind titulare ale unor drepturi sau obligații născute din acest raport juridic. Faptul că inițiatorul acestor acte este Ministerul Administrației și Internelor nu înlătură concluzia conform căreia Guvernul României poartă răspunderea pentru legalitatea hotărârilor de guvern adoptate.

De aceea, instanța apreciază că Ministerul Administrației și Internelor nu este parte a raportului juridic dedus judecății.

Având în vedere aceste aspecte, instanța va respinge cererea de intervenție formulată de Ministerul Administrației și Internelor, ca inadmisibilă.

6.5 Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale:

Instanța reamintește că prin calitate procesuală pasivă se înțelege, potrivit doctrinei, identitatea între persoana pârâtului și cea a debitorului din raportul juridic dedus judecății.

În speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantei, fost director la Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă A, de anulare a Ordonanței de Urgență nr. 37/2009, de anulare a unui ordin emis de către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și de reintegrare a sa în funcția deținută anterior emiterii acestui ordin.

Or, în condițiile în care reclamanta solicită anularea unor acte emise de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, debitorul din raportul juridic dedus judecății este instituția emitentă a acestor acte, iar nu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, care nu are nici calitatea de emitent al actelor contestate, nici calitatea de angajator în acest raport juridic.

Curtea subliniază că obligația Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale constă, eventual, în avizarea pozitivă a proiectului de act normativ de alocare către Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, respectiv către Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Aas umelor necesare pentru efectuarea plății sumelor datorate reclamantei.

O asemenea obligație nu se confundă cu obligația Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale de a aloca, respectiv de a plăti din bugetul său, sumele respective.

În concluzie, Curtea apreciază că Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale nu are calitatea de debitor în raportul juridic dedus judecății, respectiv că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Necesitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești de obligare a unui ordonator de credite bugetare nu poate autoriza ideea transferării acestei obligații și altui ordonator de credite bugetare.

În consecință, Curtea consideră că Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale nu poate fi obligat la plata sumelor solicitate de reclamantă în prezenta cauză, motiv pentru care va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și, prin urmare, va respinge acțiunea formulată de reclamantă împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

6.6 Cu privire la cererea reclamantei de suspendare a executării actelor a căror anulare a solicitat-, instanța reține că la ultimul termen de judecată, doamna a arătat că renunță la judecarea acestei cereri.

Conform art. 246 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, "reclamanta poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă", iar alineatul al doilea al art. 246 Cod de Procedură Civilă prevede că " renunțarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de apel".

În raport cu aceste dispoziții legale, instanța constată legalitatea renunțării reclamantei la judecarea acestui capăt de cerere, motiv pentru care va lua act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii de suspendare a executării actelor a căror anulare o solicită.

6.7 Cu privire la legalitatea Ordinului nr. 174/24.04.2009 emis de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, instanța reamintește că prin acest ordin (atașat în copie la fila 7 dosar), reclamanta a fost eliberat din funcția publică de director executiv adjunct la Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă A, funcție care se desființa în baza art. III alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 37/2009, reclamantei acordându-i-se un preaviz de 30 de zile la a cărui expirare urma să fie eliberată din funcție.

Motivul emiterii acestui ordin este menționat în textul art. III alin. 1 și 11 din Ordonanța de Urgență nr. 37 din 22 aprilie 2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 264 din 22 aprilie 2009.

Instanța reține că, potrivit art. III alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 37/2009, "funcțiile publice, funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale prevăzute înanexala prezenta ordonanță de urgență, care face parte integrantă din aceasta, precum și adjuncții acestuiase desființează în termen de 32 de zilede la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență."

Totodată, potrivit art. III alin. 11 din Ordonanța de Urgență nr. 37/2009, "începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, funcționarilor publici și personalului încadrat în regim contractual, care ocupă posturi dintre cele prevăzute la alin. (1), li se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile legale cu privire la încetarea raporturilor de serviciu, respectiv a raporturilor de muncă prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv în Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare".

În raport cu aceste texte legale, instanța reține că eliberarea reclamantei din funcția de director executiv la Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Aaf ost consecința exclusivă a intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 37/2009, nefiind menționate alte împrejurări care să conducă la eliberarea reclamantei din funcție.

Instanța constată însă că Ordonanța de Urgență nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV al. (1) din Ordonanța de Urgență nr. 105/2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 668 din 6 octombrie 2009. Dispozițiile art. XIV alin. (1) din acest act normativ au următorul cuprins: "Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 22 aprilie 2009, se abrogă."

Așadar, la momentul pronunțării prezentei hotărâri nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale pe baza cărora s-a dispus eliberarea reclamantei din funcție.

Mai mult decât atât, Curtea Constituțională - prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009 - a constatat că Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice este neconstituțională.

Respingând excepția de inadmisibilitate a sesizării - excepția motivată pe împrejurarea abrogării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009 chiar la data pronunțării Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate a acesteia - Curtea Constituțională a arătat că "abrogarea unei ordonanțe de urgență aprobate prin lege nu constituie un impediment în ceea ce privește examinarea sesizării de neconstituționalitate.

În acest sens, Curtea reține că, după aprobarea ordonanței de urgență de către Parlament, controlul de constituționalitate se exercită față de legea de aprobare, al cărei conținut este chiar ordonanța guvernamentală. Altfel spus, legea de aprobare integrează în totalitate prevederile din ordonanța de urgență aprobată, iar, prin aprobare, ordonanța de urgență încetează să mai existe ca act juridic normativ distinct; aprobarea dă naștere, însă, unui act normativ nou, care a absorbit și ordonanța de urgență. Ca atare, Curtea consideră că, întrucât devin parte integrantă a legii de aprobare, dispozițiile ordonanței de urgență pot fi supuse controlului de constituționalitate în condițiile art. 146 lit. a) din Legea fundamentală".

Totodată, Curtea Constituțională a învederat, în legătură cu reluarea reglementărilor din Ordonanța de Urgență nr. 37/2009 în actul normativ care a abrogat-o că"soluția aleasă de Guvern de a emite, chiar în ziua premergătoare celei în care Curtea Constituțională urma să se pronunțe asupra constituționalității Legii de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009, o nouă ordonanță de urgență prin care abrogă ordonanța de urgență aprobată prin lege de Parlament, dar preia integral conținutul acesteia, pune în discuție comportamentul constituțional de ordin legislativ al Executivului față de Parlament și, nu în cele din urmă, față de Curtea Constituțională".

Cu privire la fondul excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că "Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2009, așa cum a fost aprobată prin lege de către Parlament, a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate, ceea ce îi atrage neconstituționalitatea".

Curtea Constituțională a arătat în continuare că "prin reglementările sale, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2009 "afectează" statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, adoptată de Parlament în conformitate cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) din Legea fundamentală, potrivit cărora statutul funcționarilor publici se reglementează prin lege organică.

De altfel, prin întreg conținutul reglementării, Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competența materială, încălcând, astfel, dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituție.

Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că viciul de neconstituționalitate a unei ordonanțe simple sau ordonanțe de urgență emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanței respective. În consecință, legea care aprobă o ordonanță de urgență neconstituțională este ea însăși neconstituțională".

Având în vedere cele reținute de Curtea Constituțională, precum, și abrogarea unicului temei legal care a determinat eliberarea reclamantei din funcție, instanța reține temeinicia acțiunii în anularea Ordinului nr. 173/24.04.2009 emis de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, ordin ce a fost emis exclusiv în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009, ordonanță declarată neconstituțională și abrogată ulterior.

Instanța reține că o menținere a unor acte administrative emise în baza unui act normativ declarat neconstituțional ar pune în discuție supremația Constituției și ar permite prelungirea nelegală a unui comportament abuziv al autorității publice emitente. De vreme ce a fost declarat neconstituțional actul normativ care a constituit temeiul actului administrativ contestat, nu mai există nici un temei pentru a se reține că actul acesta ar fi emis cu respectarea supremației Constituției.

De altfel, Curtea reține că argumentele invocate de Curtea Constituțională în reținerea neconstituționalității Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009 sunt incidente și în privința ordinului în litigiu, dat fiind faptul că destituirea reclamantei din funcția deținută constituie o acțiune care, astfel cum a reținut Curtea Constituțională,"afectează" statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, adoptată de Parlament în conformitate cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) din Legea fundamentală, potrivit cărora statutul funcționarilor publici se reglementează prin lege organică".

Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data eliberării reclamantei din funcția de director executiv adjunct, instanța observă că doamna nu a solicitat reintegrarea sa în funcția respectivă, ca o consecință a anulării actului de eliberare din funcție.

Totodată, instanța constată că în perioada preavizului de 30 de zile conform Ordinului 174/24.04.20009, doamna a solicitat, la data de 22.05.2009, transferul domniei sale la Direcția Generală a Finanțelor Publice A, astfel cum rezultă din înscrisul atașat la fila 57 dosar.

În baza acestei cereri, a fost emis de către pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă Ordinul nr. 335/22.05.2009, atașat în copie la fila 56 dosar, prin care s-a modificat raportul de serviciu al reclamantei începând cu data de 22.05.2009, în sensul transferării sale la Direcția Generală a Finanțelor Publice

În acest context, instanța constată că reclamanta a acceptat în mod voluntar modificarea raportului său de serviciu și a precizat expres că nu mai solicită reintegrarea sa în funcția publică din care a fost eliberată prin ordinul a cărui anulare o solicită.

Așadar, reclamanta a primit drepturile salariale cuvenite funcției din care a fost eliberată până la data de 21.05.2009, iar ulterior acestei date a primit drepturile salariale cuvenite funcției pe care s-a transferat.

Instanța reține, astfel, că prejudiciul material suferit de reclamantă prin emiterea ordinului a cărui anulare o solicită a fost înlăturat prin modificarea raportului de serviciu al reclamantei, care a continuat să exercite o altă funcție publică și să primească salariul aferent acestei funcții.

În aceste condiții, doamna ar putea solicita, cel mult, plata diferenței dintre veniturile salariale cuvenite pentru funcția din care a fost eliberată și veniturile obținute în noua funcție. Însă o asemenea cerere - pe care doamna nici nu a formulat-o - presupune dorința reclamantei de a reveni pe funcția din care a fost eliberată conform ordinului contestat. Or, doamna a precizat expres că nu mai solicită reintegrarea sa în funcția publică din care a fost eliberată prin ordinul a cărui anulare o solicită.

Totodată, acordarea drepturilor salariale pentru perioada ulterioară transferului reclamantei la celălalt loc de muncă ar implica o îmbogățire fără justă cauză, în condițiile în care doamna a beneficiat de salariul cuvenit pentru ocuparea noii funcții, situație în care nu poate fi indemnizată și prin plata drepturilor salariale aferente funcției din care a fost eliberată. Instanța subliniază că reclamanta nu putea concomitent ambele funcții - date fiind incompatibilitățile specifice funcție, dar și imposibilitatea respectării programului de lucru la ambele instituții și a îndeplinirii atribuțiilor de serviciu - astfel încât nu poate pretinde un cumul al salariilor cuvenite ambelor funcții pentru aceeași perioadă.

În raport cu cele arătate mai sus, instanța reține caracterul nefondat al cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data eliberării reclamantei din funcția de director executiv adjunct, motiv pentru care va respinge această cerere.

Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata primelor, stimulentelor și celorlalte drepturi de care reclamanta ar fi beneficiat dacă nu ar fi intervenit ordinul contestat,nstanța subliniază că reclamanta a acceptat în mod voluntar modificarea raportului său de serviciu în perioada de preaviz și a precizat expres că nu mai solicită reintegrarea sa în funcția publică din care a fost eliberată prin ordinul a cărui anulare o solicită.

Instanța reține, astfel, că prejudiciul material suferit de reclamantă prin emiterea ordinului a cărui anulare o solicită a fost înlăturat prin modificarea raportului de serviciu al reclamantei, care a continuat să exercite o altă funcție publică și să primească salariul aferent acestei funcții.

Totodată, instanța observă că, potrivit art. 20 alin. 1 din Ordonanța de Guvern nr. 6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, "autoritățile și instituțiile publice care au dreptul de a constitui un fond de stimulare potrivit legii pot acorda stimulente funcționarilor publici, în limitele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare. Modul de constituire din fiecare sursă și condițiile de utilizare a fondului de stimulare se stabilesc cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative, prin hotărâre a Guvernului".

Din aceste dispoziții legale rezultă că autoritățile și instituțiile publice nu sunt obligate la plata unor astfel de stimulente către funcționarii publici, având numai posibilitatea de a acorda astfel de stimulente din fondul constituit în acest sens.

Această concluzie rezultă din formularea conform căreia autoritățile și instituțiile publice"pot acorda stimulente funcționarilor publici",formulare permisivă, care lasă acestor autorități publice dreptul de a aprecia în sensul acordării sau neacordării acestor stimulente.

Din cele expuse mai sus rezultă că doamna, în calitate de funcționar public, nu are un drept la acordarea acestor stimulente, ci numai vocația de a i se acorda astfel de stimulente, vocație ce depinde de manifestarea de voință a instituției publice în cadrul căreia își desfășoară activitatea, astfel cum este exprimată de organele sale reprezentative.

În consecință, Curtea apreciază că dispozițiile legale în vigoare nu creează un drept al reclamantei la acordarea stimulentelor și, prin urmare, nu dă naștere nici unei obligații a instituției publice de a plăti astfel de stimulente.

De aceea, Curtea consideră că acțiunea reclamantei este nefondată sub acest aspect.

Cu privire la cererea de acordare a daunelor morale, instanța subliniază dificultatea cuantificării sumelor reprezentând indemnizarea prejudiciului moral.

Având în vedere însă că prin ordinul în litigiu s-a adus atingere intempestivă unui raport de serviciu în care reclamantei nu i s-a reproșat nerespectarea vreunei reguli, instanța consideră că în mod justificat se poate presupune că reclamanta a suferit un prejudiciu de ordin nepatrimonial din cauza imposibilității exercitării profesiei, a pierderii locului de muncă și a veniturilor curente, situație care în mod inerent presupune o stare de supărare, angoasă și frustrare.

Având în vedere aceste aspecte, instanța va admite în parte cererea reclamantei de acordare a daunelor morale, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5000 RON, cu titlul de daune morale. Instanța va respinge în rest acțiunea reclamantei, considerând ca excesivă pretenția de acordare a unei sume mai mare cu titlul de daune morale.

În consecință, instanța va admite în parte acțiunea formulată de reclamantă.

Astfel, față de cele precizate la prezentul termen de judecată, instanța va lua act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii de suspendare a executării actelor a căror anulare o solicită.

Totodată, conform celor arătate la punctul 6.1 din prezentele considerente, instanța va respinge excepția prematurității acțiunii, invocată de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Conform celor arătate la punctul 6.2 din prezentele considerente, instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Guvernul României.

Conform celor arătate la punctul 6.3 din prezentele considerente, instanța va admite excepția inadmisibilității cererii de anulare a Ordonanței de Urgență nr. 37/2009, motiv pentru care va respinge cererea de anulare a Ordonanței de Urgență nr. 37/2009.

Conform celor arătate la punctul 6.4 din prezentele considerente, instanța va respinge în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Administrației și Internelor în favoarea Guvernului României.

Conform celor arătate la punctul 6.5 din prezentele considerente, instanța va admite excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și va respinge acțiunea formulată de reclamantă împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Conform celor arătate la punctul 6.7, instanța va admite în parte acțiunea reclamantei, respectiv va anula Ordinul nr. 174/24.04.2009 emis de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Totodată, instanța va obliga pârâta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă la plata către reclamantă a sumei de 5000 RON, cu titlul de daune morale.

Instanța va respinge în rest acțiunea reclamantei, considerând-o nefondată, în raport cu argumentele arătate mai sus.

6.8 Cu privire la cheltuielile de judecată:

Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, conform cărora "partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", ținând seama că s-a constatat caracterul fondat al acțiunii, Curtea va obliga pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamantă, respectiv la plata sumei de 5000 RON, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, conform chitanței depuse în copie la ultimul termen de judecată.

6.9 Cu privire la calea de atac împotriva prezentei hotărâri:

Având în vedere dispozițiile art. 20 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform cărora "hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", instanța reține că împotriva prezentei hotărâri se poate exercita calea de atac a recursului în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii către părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

1. Respinge excepția prematurității acțiunii, invocată de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.

2. Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Guvernul României.

3. Admite excepția inadmisibilității cererii de anulare a Ordonanței de Urgență nr. 37/2009.

Respinge cererea de anulare a Ordonanței de Urgență nr. 37/2009.

4. Respinge în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Administrației și Internelor în favoarea Guvernului României.

5. Admite excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și respinge acțiunea formulată de reclamantă împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

6. Ia act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii de suspendare a executării actelor a căror anulare o solicită.

7. Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta, cu domiciliul în mun. A, str. -, nr. 9,. 5, Județ A, în contradictoriu cu pârâțiiGuvernul României, cu sediul în municipiul, nr.1 sector 1,Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, cu sediul în municipiul,--4, sector 1,Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, cu sediul în municipiul,--22 sector 4.

Anulează Ordinul nr. 174/24.04.2009 emis de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Obligă pârâta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă la plata către reclamantă a sumei de 5000 RON, cu titlul de daune morale.

Respinge în rest acțiunea reclamantei.

Obligă pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă la plata către reclamantă a sumei de 5000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Pronunțată în ședința publică din 17.02.2010.

PREȘEDINTE, GREFIER,

- - - -

Red./3.03.2010

Tehnored. / 6 ex./15.03.2010

Președinte:Răzvan Pătru
Judecători:Răzvan Pătru

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Acțiuni împotriva ordonanțelor guvernului. Sentința 106/2010. Curtea de Apel Timisoara Anulare act administrativ . Sentința 107/2010. Curtea de Apel Timisoara Despăgubire. Sentința 108/2010. Curtea de Apel Timisoara