Alte cereri. Decizia 42/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA COMERCIALĂ, MARITIMĂ ȘI FLUVIALĂ, contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia civilă nr.42/CA
Ședința publică de la 28 ianuarie 2008
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: Erol Geli
JUDECĂTOR 2: Kamelia Vlad
JUDECĂTOR 3: Adriana Gherasim
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul declarat în contencios administrativ de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în T,- bis, împotriva sentinței civile nr. 1936/CA/01.11.2007, pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, domiciliată în T,-, - 9,.A,.8, având ca obiect drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită, conform disp. art.87 și urm. din Codul d e procedură civilă.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Instanța, văzând că nu mai sunt cereri sau alte motive de amânare, constată dosarul în stare de judecată și având în vedere că recurenta solicită judecata cauzei în lipsă, conform art.242 pct. 2 Cod procedură civilă, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului în contenciosul administrativ de față, constată;
Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea și înregistrată la nr-, reclamanta a chemat în judecată DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T, pentru a fi obligată la plata drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță pentru perioada 2001 - 2004, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
In motivare, reclamanta a arătat că este funcționar public, fiind în raporturi de serviciu cu instituția pârâtă în perioada 2001 - 2004, calitate în care avea dreptul la o primă de vacanță, odată cu solicitarea concediului de odihnă, conform prevederilor art. 34 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, forma în vigoare și respectiv art. 33 alin. 2 din același act normativ, în redactarea aplicabilă în perioada 2002 - martie 2004.
A mai susținut reclamanta că aceste prevederi au devenit neaplicabile anterior perioadei de referință din prezenta cauză, prin procedura suspendării instituită inițial de prevederile art. 3 alin. 1 din nr.OUG 33/2001, iar începând cu anul 2002, măsura suspendării a fost menținută de legile bugetului de stat, respectiv prin art. 12 alin. 4 din Legea nr. 743/2001, prin art. 10 alin. 3 din Legea nr. 631/2002, prin art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003, prin art. 8 alin. 7 din Legea nr.511/2004, și prin art. 5 alin. 1 din Legea nr. 380/2005, legi ale bugetului de stat care prevăd că, aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, precum și a celor ale art. 32 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare, se suspendă până la data de 31 decembrie a anului care are aplicabilitate Legea bugetului respectiv, astfel că dreptul de acorda indemnizația pentru concediul legal de odihnă se naște, ținând cont de suspendările prevăzute în legile bugetului din fiecare an, după fiecare dată de 1 ianuarie a anului următor în care s-a efectuat concediul de odihnă și care deschide în mod obligatoriu, dreptul la acordarea indemnizației, inclusiv la plata primei de vacanță.
S-a argumentat că dreptul la prima de vacanță constituie un drept de remunerare a muncii ce face parte din conținutul complex al dreptului fundamental la muncă și cum acest drept a fost obținut prin lege nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu, acele suspendări succesive contravenind dispozițiilor art. 53 alin. 2 și art. 15 alin. 2 și art. 16 alin. 1 din Constituția României.
Cu alte cuvinte, potrivit acestor texte constituționale precum și textele invocate din legile speciale în materie, prima de vacanță este un drept câștigat, care nu poate fi anulat, restrâns, limitat, cu atât mai mult nu poate fi suspendat în lanț, cu încălcarea fragrantă a legii.
Or, contrar acestor dispoziții, legislativul (prin legile nr. 743/2001, nr. 631/2002, nr. 507/2003, și nr. 511/2004 a anulat acest drept în mod nelegal.
In dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie, practică judiciară având ca obiect aceleași drepturi solicitate, respectiv adeverința nr. 15554/26.10.2007, sentințele civile nr. 1211/200 a Tribunalului Covasna, nr. 228/2007 a Tribunalului Tulcea și nr. 31/2007 a Tribunalului Tulcea.
Prin sentința civilă nr.1936/CA/01.11.2007, Tribunalul Tulceaa admis acțiunea reclamantei și fost obligată pârâta la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță pentru perioada în care aceasta a avut calitate de funcționar public în cadrul instituției pârâte în perioada 2001 - 2004, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pentru a pronunța în acest sens a reținut că în raport de probele administrate, potrivit art.33 al.2 din Legea 188/1999, în vigoare începând cu data de 8 decembrie 1999 și potrivit art.34 al.2 din Legea 188/1999 rep. în vigoare începând cu 25.03.2004 - funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat, dar aplicarea prevederilor acestui text de lege a fost suspendată succesiv pentru o serie de acte normative, respectiv prin art. 3 al.1 din OUG33/2001 în vigoare din 2 martie 2001 aplicarea dispozițiilor mai sus menționate a fost suspendată până la 1 ianuarie 2002, prin art. 12 al. 4 din Legea nr. 743/2001 în vigoare din 14 decembrie 2001, termenul de suspendare s-a prelungit până la 31 decembrie 2002, prin art. 10 al. 3 din Legea 631/2002 în vigoare din 29 noiembrie 2002, termenul de suspendare s-a prelungit până la 31 decembrie 2003, prin art. 9 al. 7 din Legea nr.507/2003, în vigoare din 5 decembrie 2003, suspendarea s-a prelungit până la 31 decembrie 2004, prin art. 8 al. 7 din Legea nr. 511/2004 în vigoare din 1 decembrie 2004, suspendarea s-a prelungit până la 31 decembrie 2005.
Cu toate acestea, deși aplicarea textului de lege menționat a fost suspendată nu se poate considera totuși că dreptul la prima de concediu (vacanță) nu mai există, ci dimpotrivă, succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune să se rețină că acest drept și-a produs efectele, începând cu 8 decembrie 1999.
Pe de altă parte, actele normative de suspendare, neconținând nici o referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăși existența lui.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența până în prezent.
Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar ulterior, exercițiul acestui drept a fost suspendat, nu se poate considera că acel drept nu a existat în toată această perioadă sau că nu mai există în prezent, deoarece s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă lanudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat pe perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Astfel, s-ar ajunge la situația că un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pe perioada în care sunt prevăzute de lege.
Reiese deci că se impune a se considera că disp. nr.OUG33/2001 au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru toți beneficiarii prevederii legale sus-menționate, a cărei punere în aplicare a fost suspendată sau amânată prin acte normative temporare, emise datorită unor condiții financiare deosebite.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanta a avut calitatea de funcționar public în perioada menționată.
Pentru aceste considerente, instanța a admite acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță pentru perioada în care aceasta a avut calitate de funcționar public în cadrul instituției pârâte în perioada 2001 - 2004, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice T criticând-o prin prisma dispozițiilor art.3041Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:
1. Instanța nu a observat că dreptul pretins pentru perioada 2001 -2003 este prescris întrucât actul normativ prin care a fost suspendat și-a încetatat aplicabilitatea cu mai mult de trei ani înainte de introducerea cererii de chemare în judecată;
2. Pe fond, admiterea acțiunii și obligarea instituției publice la plata unor sume ce nu se regăsesc în bugetul aprobat face ca hotărârea pronunțată să fie imposibil de executat. Execuția bugetară nu se poate face decât în limita fondurilor aprobate.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins conf.art.312 Cod pr. civilă, pentru următoarele considerente, în esență:
Reclamanta are raporturi de serviciu cu recurenta, în calitate de funcționar public, beneficiind în conf. cu disp.art.33 alin.2 din Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, pe lângă indemnizația de concediu, de o primă anuală de concediu egală cu salariul (indemnizația) de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Aplicarea dispozițiilor art.33 al.2 din Legea nr.188/1999 au fost suspendate prin OUG nr.33/2001 până la data de 1 ianuarie 2002.
Prin art.12 al.4 din Legea nr.743/06.12.2001 - legea bugetului de stat pe anul 2002 - termenele prevăzute la art.3 din OUG nr.33/2001 aprobată și modificată prin Legea nr.386/2001 au fost prelungite până la data de 31 decembrie 2002.
Prin art.10 al.3 din Legea nr.631 din 29.11.2002 - legea bugetului pe anul 2003 - termenele prevăzute la art.3 din OUG nr.33/2001, modificată prin Legea nr.386/2001 au fost iarăși prelungite până la data de 31 decembrie 2003.
Dispozițiile din Legea nr.507/2003 (legea bugetului pe anul 2004) precum și ale Legii nr.511/2004 (legea bugetului pe anul 2005), ca de altfel și cele cuprinse în Legea 380/2005 ( legea bugetului pe anul 2006) nu au prelungit suspendările anterioare, ci au dispus pentru fiecare an în parte, respectiv 2004, 2005 și 2006 suspendarea primei de concediu, primă care are caracter accesoriu concediului de odihnă și indemnizației de concediu, fiind cuvenită anual.
Este adevărat că dreptul la prima de concediu nu este un drept fundamental ce intră sub incidența art.53 din Constituție, legiuitorul putând să dispună suspendarea sau încetarea acestuia, cum de altfel s-a instituit prin legile de aprobare a bugetelor anuale.
Toate aceste dispoziții legale au avut însă o aplicare limitată în timp, în sensul dispozițiilor art.64 al.1 și ale art.66 al.3 din Legea nr.24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, astfel că ele nu mai pot fi considerate ca fiind încă în vigoare.
Într-o atare situație devin incidente dispozițiile art.64 al.2 din Legea nr.24/2000, potrivit cu care la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră în vigoare, ceea ce înseamnă că măsura suspendării acordării primei de vacanță a afectat doar exercițiul dreptului nu și existența acestuia, întrucât un drept prevăzut de lege încetează doar prin abrogare, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
În ceea ce privește legile bugetare, Curtea Constituțională a stabilit că, după expirarea anului bugetar, legile de aprobare a bugetului nu mai sunt în vigoare, având în vedere însăși textul constituțional din art.138 care consacră principiul anualității bugetului de stat, astfel că ele au ieșit din vigoare la expirarea exercițiului bugetar pentru care au fost adoptate și anume la 31 decembrie al fiecărui an.
Pe cale de consecință, Curtea apreciază că hotărârea instanței de fond este legală, căci măsura suspendării acordării primei de concediu a afectat doar exercițiul dreptului, nu și existența acestuia, întrucât un drept prevăzut de lege încetează doar prin abrogare, ceea ce nu a fost cazul.
Cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, văzând și disp.art.312 Cod pr.civilă, Curtea respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat în contenciosul administrativ de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în T,- bis, împotriva sentinței civile nr. 1936/CA/01.11.2007, pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, domiciliată în T,-, - 9,.A,.8, având ca obiect drepturi salariale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi de la 28 ianuarie 2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
01 februarie 2008
jud.fond.
red.dec.jud.
tehnored. Gref.
2ex/04.02.2008
Președinte:Erol GeliJudecători:Erol Geli, Kamelia Vlad, Adriana Gherasim
