Alte cereri. Decizia 483/2008. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA NR. 483/
Ședința publică din 3 noiembrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Dan Mircea Tăbăltoc
JUDECĂTOR 2: Aurelia Gheorghe
JUDECĂTOR 3: Iustinian
Grefier -
S-au luat în examinare recursurile introduse de reclamanta - - I și de pârâta împotriva sentinței civile nr. 378/ din 17 martie 2008 Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul nr- (Număr în format vechi 14388/2003).
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că dezbaterile au avut loc în ședința publică din 27 octombrie 2008, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Din lipsă de timp pentru deliberare și pentru a se da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi, 3 noiembrie 2008.
În termenul de pronunțare, recurenta-reclamantă Iad epus, prin serviciul de registratură, concluzii scrise,
După deliberare,
CURTEA DE APEL,
Asupra recursurilor de față;
Prin sentința civilă nr. 378/CA/ din 17 martie 2008, Tribunalul Iași, admițând sesizarea formulată de reclamanta Curtea de Conturi a României și - - I, în contradictoriu cu pârâta, pe care a obligat-o la plata (să restituie către reclamanta - - suma de 859,7 lei cu titlu de primă încasată fără drept în lunile decembrie 2001și octombrie 2002, la care se adaugă obligațiile bugetare aferente, suma de 4.679,5 lei cu titlu de compensare concedii de odihnă încasate fără drept pe anii 2001 și 2002, suma de 1254,4 lei cu titlu de premiu anula încasat fără drept pe anul 2001 la care se adaugă și obligațiile bugetare în cuantum de 468,25 lei și suma de 2458,8 lei cu titlu de daune materiale achitate de - - numitului, ca urmare a încetării nelegale a contractului de muncă, la care se adaugă obligațiile bugetare aferente în cuantum de 924,9 lei, respingându-se cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata celorlalte sume de bani, pretins încasate fără drept, precum și a contravalorii foloaselor nerealizate, ca neîntemeiate; precum și sesizarea formulată de Curtea de Conturi a României și - - în contradictoriu cu pârâta.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că sesizarea Curții de Conturi este în concordanță cu dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 94/1992, având în vedere că - - - are ca unic asociat Consiliul Local I, și că pârâta a exercitat funcția de director al - -, în perioada ce a făcut obiectul verificării Camerei de Conturi
Raportându-se la clauzele contractului de performanță, încheiat de cu - -, pentru anii 2001 și 2002, prima instanță a reținut că aceasta a încasat drepturi salariale (premii) peste limita impusă de art. 7 alin. 2 din nr.OUG 79/2001, în sumă de 859,7 lei și că s-a operat o nelegală compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat întrucât cererile făcute la data de 12.12.2001 și 21.11.2002 nu au fost urmate de un act de rechemare la serviciu, apreciindu-se însă ca pârâta are dreptul de a încasa prima de vacanță, din moment ce a efectuat o parte din zilele de concediu de odihnă, în caz contrar acesteia creându-se un tratament mai puțin favorabil decât cei care nu prestează muncă în perioada concediului de odihnă.
Reținând că - - a fost înființată în anul 2001, prin hotărâre a Consiliului Local I, prima instanță a apreciat că pârâta nu poate încasa premiul anual pe anii 2001 și 2002, atât timp cât societatea nu a realizat profit și nu au fost îndeplinite obligațiile asumate prin contractele de performanță, aspect la care face referire și organul de urmărire penală în ordonanța dată la 31.03.2006, în dosarul nr. 539/P/2003, considerându-se că pârâta trebuie să restituie suma de 1254,4 lei încasată fără drept cu acest titlu, la care se adaugă obligațiile bugetare în sumă de 468,25 lei.
În ceea ce privește suma de 2458,8 lei, pe care - - - a fost obligată să o achite cu titlu de daune materiale către, prima instanță, raportându-se la considerentele deciziei nr. 464/22.03.2002 a Curții de Apel Iașia apreciat că pârâta, în calitatea sa de director și membru în consiliul de administrație al societății, putea preveni desfacerea nelegală a contractului de muncă încheiat cu jurisconsultul, răspunderea sa avându-și izvorul în dispozițiile art. 998 Cod civil, motive pentru care pârâta a fost obligată să restituie suma de 2458,8 lei daune și 924,9 lei obligații bugetare aferente.
Cât privește celelalte sume de bani solicitate, prima instanță a constatat că în cauză nu-și află aplicațiunea prevederile nr.HG 749/1991, că în ceea ce privește comisionul de 5%, ce ar fi trebuit reținut din sumele plătite lui și, în baza contractelor nr. 2464/11.03.2002 și nr. 176/20.08.2002, acesta nu are acoperire legală, contractuală sau statutară și că pârâta nu poate fi obligată nici la plata foloaselor nerealizate, întrucât acestea ar putea fi solicitate și calculate doar dacă pârâta va refuza restituirea sumelor încasate nelegal, în condițiile în care reclamanții nu au invocat nici un temei de drept de justificare al acestei cereri.
Împotriva acestei sentințe au introdus recurs - I și.
- critică hotărârea primei instanțe pe motiv că în mod nejustificat pârâta a fost obligată la restituirea doar a unei părți din sumele încasate cu titlu de premii, că nu există nici un temei pentru acordarea primei de vacanță, atâta timp cât aceasta este un accesoriu al i9ndemnizației de concediu, ignorându-se totodată faptul că cea în cauză nu avea dreptul legal de a încasa indemnizația de 20% pentru participarea la ședințele consiliului de administrație al societății și că - era îndreptățită să încaseze comisionul de 5% pentru prestațiile angajate în numele asociațiilor de locatari ce se aflau în administrarea societății.
Pârâta, prin cererea sa de recurs, critică hotărârea primei instanțe pe motiv că au fost ignorate prevederile contractelor de performanță, care-i permiteau încasarea de premii, în limita a 10% din fondul de salarii realizat lunar, fără ca acordarea lor să fie condiționată de posibilitățile financiare ale unității, precum și cele ce reglementau dreptul la concediu, posibilitatea compensării fiind reglementată în mod expres de nr.OG 29/1995, în condițiile în care a dovedit că rechemarea sa în activitate a fost dispusă de ordonatorul de credite, respectiv de Primarul municipiului I, fiind răspunderea angajatorului de a fi împiedicat angajatul să efectueze concediul de odihnă.
În ceea ce privește premiile anuale, recurenta susține că prima instanță nu a ținut cont de faptul că rezultatele financiare înscrise în bilanțul depus la. I nu au fost modificate și că, raportat la acestea, plata a fost legală, apreciindu-se că în mod eronat s-a angajat răspunderea sa pentru consecințele decurgând din reîncadrarea în muncă a numitului, din moment ce acesta avea un contract de muncă pe durată determinată, avizat din punct de vedere al legalității chiar de către cel în cauză, solicitându-se respingerea acțiunii reclamantelor și ridicarea măsurii sechestrului asigurator, aplicat asupra apartamentului proprietate personală.
Intimata -recurentă, prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului introdus de - -, considerând criticile aduse de aceasta sentinței tribunalului ca neîntemeiate.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată următoarele:
Este necontestat faptul că pârâta -recurentă a avut și calitatea de membru în Consiliul de Administrație al - I și că, în considerarea acestei calități, ea a încasat o indemnizație lunară de 20% din salariul directorului general, plăți ce au fost considerate de organul de control financiar ca fiind contrare dispozițiilor nr. 248/1992.
Respingerea de către prima instanță a cererii reclamanților, pe motiv că dispozițiile legale invocate în actul de sesizare (prevederile nr.HG 749/1991) nu au incidență în situația pârâtei", se vădește a fi contrară prevederilor art. 2 alin.1 din nr.HG 794/1991, modificată prin nr.HG 248 din 7 mai 1992, care stabilește că directorii societăților comerciale cu capital integral de stat (categorie din care face parte și - I precum și alți administratori din cadrul societății, care coordonează activități de care răspund în mod nemijlocit, se remunerează cu un salariu fix brut, în condițiile în care la alin. 3 al art. 2 al actului normativ menționat se precizează cu claritate că doar "administratorii din afara societății se remunerează cu o indemnizație lunară, de până 20% din salariul fix brut al directorului".
Ca atare, constatând că s-a făcut o greșită aplicare a legii, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul promovat de reclamanta " " - I, în această parte, în sensul că, modificând în parte hotărârea recurată, va admite sesizarea Curții de Conturi și va obliga pârâta să restituie suma de 1.390 lei, încasată în anul 2001, și respectiv suma de 4.284 lei încasată în anul 2002, cu titlu de indemnizație acordată în considerarea calității de membru al Consiliului de Administrație, și totodată să plătească suma de 2.163 lei, reprezentând obligații aferente bugetelor publice.
Este de asemenea necontestat faptul că pârâta -recurentă a avut statut de angajat al - - I și că raportul juridic născut între angajat și angajator a fost reglementat prin contractul individual de muncă nr. 1 din 25.09.2001, contractul de performanță, anexă la contractul individual de muncă și contractul colectiv de muncă, convenții care consacră, printre altele, dreptul salariatului la un concediu anual de odihnă plătit, precum și dreptul de a primi o compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat, în cazul în care contractul de muncă a încetat, iar întreruperea concediului de odihnă s-a făcut cu aprobarea conducerii, pentru motive întemeiate, care impuneau prezența salariatului la locul de muncă.
Ca atare, un salariat, fie el și conducătorul entității juridice, nu poate fi lipsit de dreptul de a primi compensația în bani, pentru zilele de concediu de odihnă neefectuate, din motive mai presus de voința sa și de neînlăturat, întrucât pe această cale atât codul muncii, cât și convenția părților, urmăresc repararea prejudiciului cauzat angajatului ca urmare a folosirii forței sale de muncă și pe timpul destinat refacerii acesteia.
Chiar dacă în cauză nu au fost emise dispoziții scrise de rechemare din concediu, acest fapt nu este de natură să pună sub semnul îndoielii realitatea împrejurărilor invocate de pârâtă și nici să anuleze dreptul său la compensație, atât timp cât s-a dovedit, cu actele pe care însăși prima instanță le invocă în considerentele hotărârii, că dispoziția de rechemare în activitate emană de la autoritatea publică ce exercită atribuțiile de control și coordonare a - - I, respectiv de la Primarul municipiului I, aspectul de ordin strict formal neputând prevala în raport cu cel de drept material, considerente pentru care recursul promovat de pârâtă urmează a fi admis în această parte, în sensul că, modificându-se în parte sentința recurată, se va respinge cererea reclamantelor de obligare a pârâtei la restituirea sumei de 4679,5 lei și la plata accesoriilor decurgând din această obligație.
În ceea ce privește criticile recurenților, cu privire la soluția menținerii parțiale a actului de sesizare, în partea referitoare la primele încasate de către salariat în lunile decembrie 2001 și octombrie 2002, cu titlu de primă, Curtea constată că acestea sunt nejustificate, atât timp cât indemnizația de conducere a fost inclusă în mod greșit în categoria sporurilor salariale, și că, în atare condiții, prima instanță a fost îndreptățită să oblige pârâta să restituie doar sumele încasate peste limita stabilită de nr.OUG 79/2001, considerente pentru care sentința recurată va fi menținută în partea referitoare la obligația pârâtei de a restitui suma de 859,7 lei, la care se adaugă obligațiile bugetare aferente.
Și celelalte motive de recurs, invocate de reclamanta -, se vădesc a fi nefondate, având în vedere că prima de vacanță este un accesoriu al dreptului de concediu de odihnă și, în nod implicit, a dreptului la o compensație bănească în cazul neefectuării concediului de odihnă din motive mai presus de voința angajatului, iar pe de altă parte, pentru că statutul de administrator al asociațiilor de clădiri/proprietari nu-i permite societății recurente să perceapă comisioane separate pentru operațiunile comerciale angajate în numele și pentru persoanele a căror interese la reprezenta: activitatea de contractare a unor lucrări topografice făcând parte din sfera serviciilor asigurate de asdministrator, fapt ce face ca prestația să nu se poată factura, în lipsa unor clauze contractuale, separat de tariful pe care - - I îl percepea de la beneficiarii serviciilor sale, considerente pentru care sentința primei instanțe urmează a fi menținută în această parte.
În ceea ce privește restul motivelor de recurs invocate de pârâta, Curtea apreciază că acestea sunt nefondate, chiar și în ipoteza în care bilanțurile anuale nu ar fi fost modificate, întrucât situația formală a bilanțului contabil și a contului de profit și pierderi nu pot avea nici o înrâurire asupra consecințelor de ordin patrimonial decurgând din constatarea că situația economico -financiară a - - a fost în mod intenționat și fraudulos denaturată, prin preluare, fără nici o bază legală, a sumelor reprezentând penalități de întârziere încasate de la membrii asociațiilor de locatari, veniturile acestora din urmă neputându-se confunda cu veniturile societății -administrator, considerente pentru care va fi menținută hotărârea primei instanțe de obligare a pârâtei la restituirea sumei de 1.254,4 lei, încasată cu titlu de premiu anual, la care se adaugă obligațiile bugetare în sumă de 468,25 lei.
Cât privește chestiunea răspunderii pârâtei -recurente pentru consecințele decurgând din anularea deciziei de încetare a raporturilor de muncă cu jurisconsultul, aceasta a fost stabilită, în condiții de opozabilitate, atât față de angajator, cât și față de reprezentantul legal al acestuia, prin decizia nr. 464 din 22 martie 2002 Curții de Apel Iași, în ale cărei considerente se reține că: "contractul de muncă nr. 8 din 25 septembrie 2001, încheiat ca urmare a transferului în interesul serviciului este lovit de nulitate, în ceea ce privește clauza referitoare la "durata contractului", acest contract neputând fi încheiat decât pe durată nedeterminată" și că "în această situație, ca o consecință firească, nu i se putea desface contestatorului contractul de muncă conform art.129 Codul muncii, contractul de muncă neexpirând la termen, el fiind pe durată nedeterminată.
Cum decizia de desfacere a contractului de muncă a aparținut în exclusivitate, directorului unității, în persoana recurentei, ea trebuie să suporte prejudiciul adus societății prin faptul obligării acesteia la plata drepturilor salariale cuvenite contestatorului începând cu data de 29.11.2001 și până la reintegrarea efectivă, independent de faptul că respectivul contract fusese avizat pentru legalitate de chiar, neobservarea de către acesta a principiilor de drept incidente neputând constitui o justificare pentru acțiunea abuzivă a conducătorului societății, considerente pentru care hotărârea primei instanțe va fi menținută și în această parte.
Având în vedere că nu s-a dovedit că prejudiciul ce s-a cauzat - - a fost acoperit, în cea mai mare parte, Curtea apreciază că măsurile asiguratorii luate de Curtea de Conturi își păstrează valabilitatea și scopul, drept pentru care și cererea recurentei de ridicare a sechestrului asiguratoriu aplicat asupra bunurilor sale urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul introdus de reclamanta " -" I împotriva sentinței civile nr. 378/CA/ din 17 martie 2008 Tribunalului Iași, sentință pe care o modifică în parte.
În fond, obligă pe pârâta să restituie reclamantei "-" I suma de 1390 lei și respectiv suma de 4284 lei, încasate cu titlu de indemnizație lunară pentru membrii consiliului de administrație, pentru anii 2001 și 2002, și să plătească suma de 2163 lei reprezentând obligații aferente bugetelor publice și foloase nerealizate.
Admite recursul introdus de pârâta împotriva sentinței civile nr. 378/CA/ din 17 martie 2008 Tribunalului Iași, sentință pe care o modifică în parte.
În fond, respinge cererea reclamantei "-" I de obligare a pârâtei la restituirea sumei de 4679,5 lei, încasată cu titlu de compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat în anii 2001 și 2002.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Menține măsura sechestrului asiguratoriu aplicat asupra apartamentului proprietate personală a pârâtei-recurente.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 3 noiembrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Grefier
Red.
Tehnored.
2 ex.
12.11.2008
Tribunalul Iași:
-
-
Președinte:Dan Mircea TăbăltocJudecători:Dan Mircea Tăbăltoc, Aurelia Gheorghe, Iustinian
