Anulare act administrativ . Decizia 159/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA COMERCIALĂ ȘI DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-DECIZIENR. 159/R-
Ședința publică din 20 Februarie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Gabriela Chiorniță președinte secție
JUDECĂTOR 2: Ingrid Emina Giosanu
JUDECĂTOR 3: Corina
Grefier:
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat deSTAȚIUNEA DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU VITICULTURĂ ȘI VINIFICAȚIE- cu sediul în D,-, Județul V, împotriva sentinței nr. 1454/02.12.2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția Comercială și de Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât PRIMARUL MUNICIPIULUI DRAGĂȘANI SERVICIUL IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE - cu sediul în D,-, Județul
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns consilier - juridic pentru recurenta - reclamantă în baza delegației de la dosar, și pentru intimatul - pârât în baza delegației de la dosar.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat, prin anularea chitanței Seria - nr. -/29.01.2009, emisă de Trezoreria Pitești în sumă de 2,00 lei reprezentând taxa judiciară de timbru și prin anularea timbrului judiciar în valoare de 0,15 lei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că s-au depus la dosar, prin biroul registratură, la data de 17 februarie 2009 o cerere de amânare din partea reprezentantei recurentei și la data de 16 februarie 2009, întâmpinare din partea pârâtului.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, în raport de această împrejurare, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia pe fond.
Consilier - juridic, având cuvântul pentru recurenta - reclamantă, solicită admiterea recursului casarea sentinței recurate, iar pe fond anularea actului administrativ, respectiv Dispoziția nr. 50/08 ianuarie 2008 ca fiind nelegală și netemeinică, pentru motivele arătate în scris și pe care le susține oral în ședință publică, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta intimatului - pârât, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțată de către instanța de fond ca fiind temeinică și legală, pentru motivele expuse pe larg în întâmpinarea depusă la dosar și pe care le susține oral în ședință publică.
CURTEA
Constată că prin acțiunea înregistrată la 6 februarie 2008, reclamanta Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Dac hemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului D - Serviciul impozite și taxe locale - pentru a se dispune anularea Dispoziției nr.50 din 8 ianuarie 2008, emisă de pârâtă.
În motivare s-a susținut că actul contestat este tardiv, netemeinic și nelegal și se impune a fi desființat împreună cu actele fiscale ce au stat la baza lui, respectiv Avizul nr.7138/2007 și Raportul de inspecție fiscală nr.25926/2007.
Astfel, s-a arătat că perioada 01.01.1999 - 05.07.2000 a făcut obiectul unui alt proces-verbal de control (nr.7500/2000), iar potrivit art.105 din ne.OG92/2003 nu se mai putea efectua încă un control pentru aceleași obligații și aceeași perioadă.
În ceea ce privește perioada ulterioară celei controlate în 2000, se impunea să se observe că o parte din creanțe sunt prescrise, iar celelalte conțin erori de calcul, nu au în vedere plățile făcute de către reclamantă, nu conțin elemente care să permită să se observe perioada pentru care se datorează obligațiile fiscale întrucât, din evidențele acesteia, nu rezultă existența unor debite.
Prin sentința nr.1454/2008, Tribunalul Vâlceaa respins acțiunea ca nefondată, reținând în esență că interpretarea pe care reclamanta a dat-o la nr.HG1326/2001 este eronată, iar anterior acesteia figura cu un debit de 6.027,46 lei.
La această sumă, ca de altfel și la cea datorată cu titlu de obligații fiscale după anul 2001, aceasta din urmă fiind determinată și în funcție de HCL nr.34/1999 prin care s-a majorat cota de impozit aplicabilă clădirilor, se datorează se datorează majorări și penalități de întârziere, iar eventualele plăți se sting în conformitate cu Normele metodologice de aplicare a OG nr.92/2003.
Sub aspectul tardivității invocate de reclamantă, cu privire la actul administrativ, s-a reținut că aceasta nu se justifică în raport cu data când i-a fost comunicat raportul de inspecție fiscală și s-a formulat contestația.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru motive încadrabile în dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041Cod pr.civilă, astfel:
- în mod greșit instanța nu a avut în vedere concluziile din expertiza contabilă și evidențele fiscale ale reclamantei, toate argumentate cu documente aflate la dosar;
- interpretarea prevederilor HG nr.1326/2001 nu este eronată întrucât reclamanta, de la data înființării sale - 1936, a fost recunoscută ca instituție publică, așa încât imobilele terenuri și clădiri aparțin domeniului public și pentru ele nu se datorează impozite și taxe.
Examinând criticile formulate se constată că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
Prin actele administrativ fiscale contestate s-au stabilit în sarcina reclamantei-recurente obligații bugetare de plată, avându-se în vedere și cele reținute în procesul verbal de control nr.7500 din 5 iulie 2000, cărora le-au fost adăugat sumele ce se pretinde că s-ar datora ca taxe și impozite locale în perioada 5 iulie 2000 - 30 octombrie 2007.
Susținerile reclamantei privind încălcarea dispozițiilor art.105 alin.3 din Codul d e procedură fiscală și nesocotirea perioadei de prescripție sunt întemeiate, cu sublinierea că reclamanta nu putea invoca tardivitatea propriei contestații, ci prescripția obligației de plată.
Astfel, potrivit dispoziției legale precitate inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare categorie de sumă datorată bugetului de stat, raportat la fiecare perioadă supusă impozitării. Textul prevede două situații de excepție care nu s-a susținut că ar fi incidente în cauză și nici nu au fost dovedite.
Din acest punct de vedere este lipsită de suport preluarea taxelor și impozitelor stabilite prin actul de control din 5 iulie 2000, iar în măsura în care acestea nu au fost contestate și actul de impunere a rămas valabil, se impunea că el să fie executat, dacă toate condițiile erau îndeplinite, inclusiv cea cu privire la termen.
Nu este admisibil ca o datorie fiscală stabilită printr-un act de această natură, care nu a fost executată pentru considerente ce nu interesează în prezenta cauză, să fie preluată într-un nou act de constatare a datoriilor bugetare, pentru că astfel se ajunge implicit să se controleze aceeași obligație fiscală pentru aceeași perioadă, deci să se nesocotească dispozițiile art.105 alin.3 din OG nr.92/2003.
Dincolo de aceasta, potrivit alin.1 din art.98 al Codului d e procedură fiscală, "nspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale", regulă de la care nu există, așa cum se pretinde în decizia contestată, excepții. Este adevărat că în același text de lege s-a prevăzut că pentru marii contribuabili controlul se va întinde pe 3 ani în urmă, iar pentru micii contribuabili, de principiu, pentru aceeași perioadă, dar poate fi extins până la limita termenului de prescripție, dacă este incidentă una din situațiile menționate expres.
Așadar, nici chiar în această situație, dincolo de termenul de prescripție, controlul nu poate fi extins decât dacă se regăsesc premisele de la art.91 alin.3 și 4, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât intimata nu a pretins și nici nu a dovedit îndeplinirea acestei cerințe.
Față de aceste dispoziții legale se apreciază că în cauză obligațiile fiscale stabilite pentru perioade situate în afara termenului de prescripție se impun a fi înlăturate, ca fiind nelegal determinate.
Termenul de prescripție este cel la care se referă dispozițiile art.91 din Codul d e procedură fiscală. Potrivit alin. 1 "Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel", iar potrivit alin.2 "Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel".
Față de aceste dispoziții legale se impune aprecierea că pentru toate creanțele născute până la 31 decembrie 2001 termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu la 1 ianuarie 2002 și s-a împlinit la 1 ianuarie 2007. În aceste condiții controlul efectuat începând cu luna iulie 2007 nu putea să verifice perioade anterioare datei de 31 decembrie 2001, întrucât acestea se situau în afara termenului de prescripție.
O altă categorie de datorii fiscale ce se impune a fi analizată este cea situată după 31 decembrie 2001, când deja intrase în vigoare HG nr.1326/2001, dispoziții în raport de care reclamanta a pretins că este scutită de plata unor obligații bugetare ce privesc imobilele aflate în domeniul public.
Susținerea acesteia este întemeiată având în vedere și dispozițiile Legii nr.213/1998 cu privire la domeniul public al statului care, în anexă, califică terenurile aparținând stațiunilor de cercetare științifică ca bunuri ale domeniului public.
În aceeași ordine de idei trebuie observate și dispozițiile Codului fiscal în forma sa inițială și OG36/2002, din care rezultă că, pentru imobilele aparținând instituțiilor publice, utilizate în scopul realizării activității acestora, nu se datorează impozite și taxe locale (art.250 și art.257, respectiv art.17).
Nu se poate susține că reclamanta ar datora taxe și impozite locale pentru alte categorii de imobile, întrucât expertul numit în cauză a concluzionat în sensul că, dacă reclamanta a interpretat corect prevederile HG nr.1326/2001 (ipoteză în care ne aflăm față de aprecierile de mai sus), atunci reclamanta și-a achitat în întregime impozitele și taxele de până la 31 mai 2002 și nu mai are alte datorii la bugetul local (111).
Concluzionând sub acest aspect că reclamanta era instituție publică, iar bunurile din administrarea sa făceau parte din domeniul public al statului, și în condițiile hotărârii de guvern precitate pentru acestea nu se datorează impozite și taxe locale, se impune aprecierea că recurenta nu datora nicio sumă cu acest titlu pentru perioada de după 1 ianuarie 2002.
Pentru toate aceste considerente, reținând că până la 1 ianuarie 2002 eventualele datorii fiscale erau prescrise și nu se mai impune verificarea lor, iar după această dată reclamanta nu mai datora nicio sumă de bani cu acest titlu, urmează a fi admis recursul și, în baza art.312 alin.2 Cod pr.civilă, modificată sentința în sensul admiterii acțiunii. Ca o consecință a acesteia va fi anulată Dispoziția nr.50 emisă de pârâtă la 8 ianuarie 2008, admisă contestația și desființat actul administrativ fiscal nr.25926 din 6 noiembrie 2007.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de STAȚIUNEA DE CERCETARE DEZVOLTARE PENTRU VITICULTURĂ ȘI VINIFICAȚIE - cu sediul în D,-, Județul V, împotriva sentinței nr. 1454/02.12.2008, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția Comercială și de Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârâtPRIMARUL MUNICIPIULUI DRAGĂȘANI SERVICIUL IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE- cu sediul în D,-, Județul
Modifică sentința în sensul că admite acțiunea formulată de Stațiunea de Cercetare pentru Viticultură și Vinificație D, anulează Dispoziției nr.50 din 8 ianuarie 2008, admite contestația reclamantei și desființează actul fiscal nr.25926 din 6 noiembrie 2007.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Grefier,
26.02.2009
Red.GC
EM/4 ex.
Jud.fond.Gh.
Președinte:Gabriela ChiornițăJudecători:Gabriela Chiorniță, Ingrid Emina Giosanu, Corina
