Autoritati publice locale - anulare acte. Decizia 1145/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- -04.07.2008
DECIZIA CIVILĂ NR.1145
Ședința publică din 5 noiembrie 2008
PREȘEDINTE: Răzvan Pătru
JUDECĂTOR 2: Ionel Barbă
JUDECĂTOR 3: Rodica Olaru
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâții recurenți Primarul comunei și împotriva sentinței civile nr. 540/22.04.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat Prefectul Județului A, având ca obiect anulare act emis de autorități publice locale-Disp.199/17.09.2007.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâta recurentă avocat, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că s-a depus la dosar, prin registratura instanței, note de ședință din partea Primarului comunei.
Avocata recurentei depune la dosar nete de ședință.
Curtea pune în discuție excepția de necompetență materială a instanței de contencios administrativ și acordă cuvântul atât, pe excepție, cât și în dezbaterea recursului.
Avocata recurentei- solicită admiterea excepției și trimiterea cauzei spre competență soluționare instanței de drept comun. Solicită admiterea recursului, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad, sub nr-, reclamantul Prefectul Județului Aac hemat în judecată pe pârâții Primarul comunei și, solicitând anularea Dispoziției nr.199/17 septembrie 2007 emisă de pârâtul Primarul comunei privind aprobarea propunerii de acordare de despăgubiri în condițiile Legii nr.247/2005, pârâtei pentru suprafața de 1380 mp. înscrisă în nr.246 Lazuri cu nr.top.303.
În motivarea acțiunii, reclamantul arată că: Dispoziția încalcă prevederile Legii nr.10/2001, normele metodologice de aplicare unitară a acestei Legi, aprobate prin nr.HG250/2007, și prevederile Titlului VII din Legea nr.247/2005, astfel cum a fost modificată prin OUG nr.81/2007.
Prin notificarea din dosarul execuțional nr.244/2001, pârâta în calitate de moștenitoare legală a defuncților și, a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru bunurile imobile situate în satul Lazuri nr.133 înscrise în CF nr.246 constând în construcții și teren în suprafață de 3850 mp. expropriate în baza Decretului Consiliului de Stat nr.187/1969; construcțiile au fost demolate, iar terenul este în prezent ocupat de Școala din Lazuri și 76 O-
Prin Dispoziția nr.199/17 august 2007, pârâtul primarul comunei a propus acordarea de despăgubiri în favoarea pârâtei pentru suprafața de 1380 mp. pe care a fost edificată Școala Generală Lazuri.
Din coala de carte funciară nr.246 Lazuri rezultă însă că pârâta, este proprietară asupra întregului imobil cu nr.top.303. Asupra cotei de 1/10 a dobândit drepturi de proprietate prin moștenire în anul 1976, iar asupra cotei de 9/10, prin ieșire din indiviziunea, în baza Sentinței civile nr.817/15.11.2006, pronunțată de Judecătoria G în dosarul civil nr-.
Întrucât pârâta a dobândit, pe cale judecătorească, dreptul de proprietate asupra întregului imobil procedura administrativă de acordare de despăgubiri pentru suprafața de 1380 mp, declanșată prin formularea notificării, a rămas fără obiect, situație în care, primarul comunei ar fi trebuit să respingă cererea acesteia de acordare a despăgubirilor pentru că, în caz contrar, în favoarea acesteia ar opera o dublă restituire, atât prin acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, cât și prin posibilitatea valorificării prerogativelor conferite de dreptul ei de proprietate dobândit pe cale judecătorească, fapt confirmat de oferta de vânzare a suprafeței respective, înregistrată la primăria comunei sub nr.3525/20 iunie 2007.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a instanței de contencios administrativ în soluționarea cauzei, cu motivarea că dispoziția atacată nu este un act administrativ în înțelesul art.2 lit.c din Legea nr.554/2004 și că, în conformitate cu dispozițiile art.26 alin.3 din Legea nr.001, cu modificările și completările ulterioare competența soluționării ei revine Secției Civile a Tribunalului Arad.
Prin sentința civilă nr.540/22.04.2008,Tribunalul Arad a admite acțiunea exercitată de reclamantul Prefectul Județului A împotriva pârâților comunei și și în consecință a anulat Dispoziția nr.199/17 septembrie 2007 emisă de pârâtul Primarul comunei privind propunerea de acordare a despăgubirii pârâtei, pentru suprafața de 1380 mp. teren, situat în Lazuri nr.133 înscrisă în CF nr.246 Lazuri cu nr.top.303, reținând că:
pârâtei au fost proprietari asupra suprafeței de 9985 mp, teren cu construcții, înscris în CF nr.246 Lazuri cu nr.top.303, din care în anul 1969, prin Decretul Consiliului de Stat nr.187/1969, a fost expropriată suprafața de 2100 mp. pentru construcția drumului național 76 O-D, iar pe suprafața de 1380 fost construită Școala din statul Lazuri.
Prin Dispoziția nr.199/17 septembrie 2007, Primarul comunei a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile art.16 alin.2 Titlul VII al Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare numitei, pentru suprafața de 1380 mp. înscrise în nr.246 Lazuri cu nr.top.303, care nu-i poate fi restituită în natură pentru că pe ea se află construită Școala Generală din satul Lazuri.
Emiterea dispoziției a avut la bază notificarea numitei făcută în condițiile art.22 din Legea nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, din dosarul execuțional nr.244/18 noiembrie 2001, care nu au fost soluționară până la data intrării în vigoare a Legii nr.247/2005.
Dispoziția a fost atacată de Prefectul Județului A în condițiile art.16 alin.2 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 cu modificările și completările ulterioare, în cadrul controlului de legalitate, care nu poate fi exercitat decât în condițiile Legii nr.340/2004 și Legii nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare, acesta fiind și motivul pentru care excepția necompetenței materiale a instanței de contencios administrativ a fost respinsă în ședința publică din 8 aprilie 2008.
Reclamantul a criticat dispoziția pentru că, ulterior notificării, revendicatoare a devenit proprietara întregului imobil în baza sentinței civile nr.817/15 noiembrie 2006 Judecătoriei G; dreptul său de proprietate fiind înscris în CF nr.246 Lazurile prin încheierea nr.2136/27 iunie 2007. Devenind titulara întregului imobil, aceasta a și făcut o ofertă de vânzare terenului, înregistrată la Primărie comunei sub nr.3525/20 iunie 2007. acordarea de despăgubiri, se constată că în favoarea pârâtei ar opera o dublă restituire, atât prin acordarea de despăgubiri cât și prin valorificarea prerogativelor conferite de dreptul ei de proprietate asupra imobilului.
Față de această stare de fapt, instanța constată că, primarul comunei greșit a propus prin dispoziția atacată acordarea de despăgubiri numitei, în condițiile în care acesta a devenit proprietară pe cale judecătorească, asupra întregului imobil. se găsește în situația în care ar putea benefica de o dublă restituire, atât prin acordarea de despăgubiri din partea Comisiei Centrale cât și prin valorificarea prerogativelor conferite prin dreptul ei de proprietate asupra imobilului.
Pentru aceste considerente, având în vedere prevederile art.18 din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare, instanța a admis acțiunea reclamantului și a anulat dispoziția.
Împotriva acestei hotărâri, pârâții Primarul comunei și au declarat recurs.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că, instanța a reținut că Dispoziția nr. 199/2007 a Primarului comunei este nelegală cu motivarea că întrucât a devenit proprietară asupra întregului imobil prin dispozițiile sentinței nr. 817/15-11-2006 Judecătoriei G, în favoarea ei ar opera o dublă despăgubire atât prin prerogativele conferite de dreptul de proprietate intabulat în CF nr. 246 Lazuri cât și prin acordarea de despăgubiri din partea comisiei centrale.
Mai arată că motivare este contradictorie și în opoziție atât cu starea de fapt reținută de către instanță cât și cu prevederilor pct. 7 din art. 304 Cod proc. civ. în egală măsură considerentele și dispozitivul sentinței recurate conțin și un alt viciu provenit din încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului Și a Libertăților fundamentale și din interpretarea eronată a legii în urma calificării greșite.
De asemenea, considerentele sentinței recurate sunt evident contradictorii întrucât deși instanța a reținut că suprafața de 1380 mp este ocupată de construcțiile școlii și pe cale de consecință asupra acestei părți din teren recurenta nu poate să-și exercite dreptul de proprietate în deplinătatea sa, a considerat că acordarea de despăgubiri, pentru această suprafață de teren, este nelegală întrucât ar constitui o dublă despăgubire.
Sentința recurată este în evidentă contradicție cu: prevederilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, care în temeiul prevederilor art. 20 alin. 2 din Constituția României se aplică cu precădere, față de oricare alte dispoziții de drept intern; cu prevederile art. 44 alin. 1 și 3 din Constituția României și ale art. 480 Cod civ. întrucât deși instanța a reținut ca fiind reală lipsirea recurentei de dreptul de a folosi o parte din bunul său și de a culege fructele de pe acesta a considerat în aceiași timp că aceasta nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate și că pentru această suprafață acordarea de despăgubiri este nelegală.
În motivarea recursului, pârâtul Primarul comunei apreciază că, prin acordarea de despăgubirii de către Comisia Centrală pentru suprafața de 1380 mp asupra căreia sunt edificate construcții de utilitate publică, în favoarea revendicatoarei nu ar opera o dublă restituire, deoarece în urma acordării despăgubirilor acest teren ar rămâne în posesia comunei și trecut în proprietatea acesteia.
Prin desființarea Dispoziției nr.l99/2007 s-ar prelungi inutil un șir de procese, deoarece numita și-ar putea valorifica, pe calea dreptului comun, prerogativele conferite prin dreptul ei de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care acesteia i se pot acorda prin lege măsuri reparatorii prin echivalent de către Comisia Centrală.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea unei dispoziții emise de Primarul orașului în aplicarea Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Astfel, reclamantul Prefectul județului Aas olicitat Tribunalului Arad anularea Dispoziției nr. 199/17.09.2007 emisă de Primarul orașului în aplicarea Legii nr. 10/2001, dispoziție prin care s-a propus acordarea de despăgubiri doamnei pentru un imobil a cărui restituire a solicitat-o aceasta, în baza Legii nr. 10/2001.
Examinând chestiunea competenței de soluționare a acestei cauze de către instanțele de contencios administrativ, Curtea constată că, potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/20001, "decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".
Curtea observă că această reglementare permite atacarea dispoziției emise în temeiul acestei legi, de către persoana îndreptățită, "la secția civilă a tribunalului" în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării. Curtea remarcă faptul că textul legal face referire la " persoana care se pretinde îndreptățită", fără a determina înțelesul acestei noțiuni
Pe de altă parte, în justificarea competenței instanțelor de contencios administrativ, reclamantul Prefectul județului A invocat dispozițiile art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Norme aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 250 din 7 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 227 din 3 aprilie 2007.
Conform art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, "instituția prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispozițiilor de restituire emise de primari și de președinții consiliilor județene, iar în cazul în care se apreciază că acestea au fost ilegale (de exemplu, în cazul în care se restituie în natură un imobil pentru care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate sau notificatorul nu face dovada calității de moștenitor al fostului proprietar), vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii contenciosul administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare".
Așadar, conform acestei reglementări, în exercitarea controlului de legalitate exercitat de Prefect asupra actelor emise de autoritățile locale, acesta are dreptul de a contesta pe calea contenciosului administrativ, dispozițiile emise de primari în aplicarea Legii nr. 10/2001.
Curtea reține, așadar, că stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ în soluționarea acțiunii judiciare formulate de prefect împotriva unei dispoziții emise de primar în aplicarea Legii nr. 10/2001 este reglementată în mod expres printr-o Hotărâre de Guvern, și prin derogare de textul general prevăzut de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
În această privință, Curtea reține că textul art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 derogă de la textul art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea căruia a fost emis. Curtea remarcă faptul că art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 stabilește în mod expres competența secției civile a tribunalului în soluționarea acțiunilor formulate împotriva actelor emise de autoritățile competente în aplicarea acestei legi.
Or, conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă".
De asemenea, potrivit art. 79 alin. 1 din același act normativ, "la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziții se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legii, hotărârilor și ordonanțelor Guvernului și altor acte de nivel superior".
Curtea amintește, totodată, că, potrivit art. 126 alin.2 din Constituția României, "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".
Așadar, conform textului constituțional citat, este neconstituțională stabilirea competenței instanțelor judecătorești prin acte normative inferioare legii, respectiv prin hotărâri de guvern.
În aceste condiții, Curtea nu poate da eficiență art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 - această reglementare contravenind atât art. 4 alin. 3 și art. 79 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, cât și articolului 126 alin.2 din Constituția României.
Faptul că nu poate fi invocată excepția de nelegalitate a acestui text normativ - deoarece are caracter normativ, iar art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu permite invocarea excepției de nelegalitate decât în privința actelor administrative individuale - nu poate conduce la concluzia imposibilității înlăturării de la aplicare a unui text care contravine flagrant unor dispoziții legale de forță juridică superioară
De asemenea, în condițiile în care Curtea Constituțională nu este competentă să examineze decât excepțiile de neconstituționalitate privind texte cuprinse în legi sau ordonanțe de guvern, instanța învestită cu soluționarea pricinii rămâne singura instanță competentă să examineze această excepție, față de dispozițiile cu caracter general prevăzute de art. 137 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, potrivit cărora "instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
În consecință, apreciind că art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 contravine atât art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 4 alin. 3 și art. 79 alin. 1 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000, cât și articolului 126 alin.2 din Constituția României, Curtea va înlătura aplicarea acestora în prezenta cauză, urmând a stabili competența de soluționare a prezentei acțiuni în raport cu dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, Curtea amintește că 26 alin. 3 din Legea nr. 10/ permite atacarea dispoziției emise în temeiul acestei legi, de către persoana îndreptățită, "la secția civilă a tribunalului" în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării. Curtea remarcă, de asemenea, faptul că textul legal face referire la "persoana care se pretinde îndreptățită", fără a determina înțelesul acestei noțiuni.
Dacă este indiscutabilă competența secției civile a tribunalului în soluționarea în primă instanță a acestor cauze, se impune stabilirea sferei persoanelor care se pretind " îndreptățite", la care face referire textul respectiv.
În acest sens, Curtea apreciază că sensul noțiunii trebuie interpretat în raport cu celelalte reglementări cuprinse în actul normativ din care face porte reglementarea în discuție, respectiv Legea nr. 10/2001, în conformitate cu principiul prevăzut de art. 982 Cod Civil, potrivit căruia "toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg".
În acest sens, Curtea reține că art. 3 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că "sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent:
a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora;
b) persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv;
c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptățirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiționată de continuarea activității ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă, precum și partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă și-au reluat activitatea în condițiile legii".
Din această dispoziție rezultă că prin persoană îndreptățită, legiuitorul a înțeles persoana îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, acesta fiind sensul în care este utilizată noțiunea și în cadrul 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, referirea exclusiv la persoana îndreptățită ar conduce la ideea că în cazul în care dispoziția primarului este atacată de o altă persoană nu ar fi competentă secția civilă a tribunalului. O asemenea interpretare ar conduce la consecința că unul și același act ar putea fi atacat la instanțe diferite în funcție de persoana care îl atacă.
Curtea apreciază că o asemenea interpretare nu este în concordanță cu intenția legiuitorului.
În acest sens, Curtea precizează că și într-o altă dispoziție legală este stabilită competența secției civile a tribunalului în această materie, respectiv prin art. II din titlul I al Legii nr. 247/2005, conform cărora "deciziile sau dispozițiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităților administrației publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi și nevalorificate, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi".
În această dispoziție legală nu este indicată sfera persoanelor ce pot ataca actele respective, rezultând de aici că indiferent de calitatea reclamantului - persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, terț sau prefect - competența aparține secției civile a tribunalului, iar nu secției de contencios administrativ.
În acest context, Curtea apreciază că și art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 se impune a fi interpretat prin analogie, în sensul că, indiferent de calitatea reclamantului - persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, terț sau prefect - competența aparține secției civile a tribunalului, iar nu secției de contencios administrativ.
Referirea exclusivă la persoana care se pretinde îndreptățită, cuprinsă în art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, constituie, în acest cadru, o precizare a persoanelor care, în cele mai multe cazuri, formulează astfel de acțiuni împotriva actelor emise de autorități în temeiul Legii nr. 10/2001, iar nu ca o limitare a sferei persoanelor care pot ataca, la secția civilă a tribunalului, aceste acte.
În același sens, Curtea menționează că această interpretare este susținută și de Decizia nr. IX din 20 martie 2006 Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 653 din 28 iulie 2006.
Prin această decizie dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă".
Argumentând în sensul arătat, Înalta Curte de Casație și Justiție a exclus competența instanței de contencios administrativ în această materie, menționând că "pe de altă parte, competența materială a secției civile a tribunalului dea soluționa asemenea litigii este impusă de ansamblul reglementărilor internaționale și naționale aplicabile într-un asemenea domeniu.
În acest sens, este de observat că sintagmei din art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căreia "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî ". asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil", nu i se poate da o altă semnificație decât aceea dedusă din caracterul titlului de proprietate care, fiind de natură patrimonială, este un drept civil.
De aceea, în caz de contestare, protecția juridică a acestui drept nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicției. Ca urmare, în măsura în care cel îndreptățit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândește ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile și, respectiv, dispozițiile privind imobilele aflate sub incidența acestei legi sunt acte juridice civile, se impune concluzia căasemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ."
În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție"pentru a se asigura"- potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă -"interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
În consecință, Curtea apreciază că - în raport cu dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 - competența soluționării acțiunii formulate de Prefectul județului A, având ca obiect anularea Dispoziției nr. 199/17.09.2007 emisă de Primarul orașului în aplicarea Legii nr. 10/2001, revine secției civile a Tribunalului Arad, iar nu secției de contencios administrativ.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 punctul 3 Cod de Procedură Civilă, conform cărora modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe".
Ținând seama de dispozițiile art. 312 alin. 3 teza I Cod de Procedură Civilă, conform cărora "modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi,", precum și de dispozițiile art. 312 alin. 4 Cod de Procedură Civilă, potrivit cărora "în caz de casare a hotărârii atacate, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3, instanța va trimite dosarul spre judecare instanței judecătorești competente sau organului cu activitate jurisdicțională competent, potrivit legii,Curtea - apreciind că recursul este întemeiat pentru considerentele expuse mai sus - îl va admite, va dispune casarea sentinței civile nr. 540/22.04.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, și va trimite cauza spre rejudecare la instanța competentă - Tribunalul Arad -secția civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 540/22.04.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Casează sentința civilă recurată.
Trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Arad - Secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 5.11.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
red. 9.12.2008
tehnored. -9.12.2008; 2 ex.
prima instanță: Tribunalul Arad
Judecător: G;
Președinte:Răzvan PătruJudecători:Răzvan Pătru, Ionel Barbă, Rodica Olaru
