Contestație act administrativ fiscal. Decizia 1538/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--27.07.2009
DECIZIA CIVILĂ NR. 1538
Ședința publică din 3 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Maria Belicariu
JUDECĂTOR 2: Răzvan Pătru
JUDECĂTOR 3: Diana Duma
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta recurentă I împotriva sentinței civile nr. 874/01.06.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr- în contradictoriu cu pârâta intimată Primăria Orașului I, având ca obiect contestația act administrativ fiscal.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 19 noiembrie apoi 26 noiembrie și pentru astăzi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea, înregistrată la Judecătoria Ineu la 20.11.2008 sub nr-, reclamanta - SRL, a chemat în judecată pârâta Primăria orașului I, solicitând anularea Deciziei de impunere nr. 14293/25.07.2008, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit de 18.000 lei și majorări de întârziere aferente în sumă de 10.470 lei.
În motivarea cererii, s-a arătat că decizia de impunere este nulă, având în vedere că aceasta nu a fost transmisă societății reclamante o dată cu raportul de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii ei, că sumele din decizie nu corespund cu cele din raportul de inspecție fiscală, iar în raportul de inspecție fiscală nu sunt consemnate dispozițiile legale încălcate de societatea reclamantă prin calcularea pretins eronată a impozitului pe clădiri.
Prin sentința civilă nr. 155/29.01.2009, Judecătoria Ineua dispus declinarea cauzei la Tribunalul Arad, apreciind că este vorba de un litigiu referitor la legalitatea unui act administrativ fiscal, de competența instanțelor de contencios administrativ.
Prin sentința civilă nr. 847/1.06.2009, Tribunalul Arada respins excepția tardivității introducerii acțiunii de către reclamantă, invocată de pârâta Primăria Orașului
S-a respins acțiunea reclamantei - SRL împotriva pârâtei Primăria orașului I, pentru anularea Deciziei de impunere nr. 14.293/25 iulie 2008,fără cheltuieli de judecată.
În motivarea hotărârii, s-a reținut în esență următoarele:
În ce privește excepția tardivității introducerii acțiunii de către reclamantă, invocată de pârâtă, Primăria I, instanța o va respinge având în vedere că Decizia de impunere nr. 14.293/25 iulie 2008 i-a fost comunicată reclamantei în data de 29.10.2008, iar aceasta s-a adresat Judecătoriei Ineu în data de 20.nov.2008, pentru că pârâta Primăria I nu i-a soluționat contestația făcută la aceasta și înregistrată sub nr. 21.735/4.nov.2008. Pârâta n-a fost în măsură să comunice o copie a deciziei de soluționare a contestației nici la solicitarea instanței de contencios administrativ din ședința publică din 6 aprilie 2009.
Pentru aceste considerente, instanța a apreciat acțiunea reclamantei introdusă în termen, conform art. 11 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 218 alin. 2 Cod de Procedură Civilă.
Reclamanta a criticat Decizia de impunere pentru că a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 109 alin. 3.pr.fisc. în sensul că nu i-a fost comunicată în termen de 7 zile de la întocmirea Raportului de inspecție fiscală de către Primăria I, solicitând să se constate nulitatea ei.
Susținerile reclamantei nu sunt întemeiate atâta timp cât nu a făcut dovada vătămărilor pe care le-a suferit ca urmare a cestui fapt.
Referitor la fondul acțiunii, instanța a reținut că reclamanta deține în proprietate imobilul situat în I--15 care, conform balanței din 31.dec.2007, cuprinde și o clădire a cărei valoare de inventar este de 50.000 lei.
Cu ocazia inspecției fiscale efectuate la reclamantă cu privire la încasarea impozitului pe clădiri, în perioada 01 ianuarie 2005 - 2008, Primăria Iac onstatat că aceasta nu a procedat la reevaluarea clădirii și în consecință a dispus recalcularea, pentru trei ani anteriori anului de referință 2008, impozitului pe clădire, cu cota de 10% din valoarea de inventar, conform art. 1 alin.1 din Hotărârea Consiliului local I nr. 45/131. mai 2007.
Reclamanta a susținut că nu există nici o dispoziție legală care să oblige agenți economici, persoane juridice, să facă reevaluarea, fapt care este adevărat, însă reclamanta nu are în vedere consecințele nereevaluării care diferențiază cotele de impozitare a clădirilor nereevaluate de cele reevaluate.
Astfel alin. 2 al art. 253. fisc. dispune că în cazul persoanelor juridice impozitul pe clădiri se stabilește de către consiliul local, prin hotărâre, în cotă de 0,25% - 1,5 % din valoarea de inventar a clădirii.
Reclamanta, în critica adusă decizie de impunere nu are în vedere și dispozițiile alin. 6 al aceluiași art. din Codul fiscal, care obligă consiliile locale ca, în cazul în care clădirile nu au fost reevaluat în ultimii trei ani anteriori anului de referință, să stabilească cote de impozit între 5 % - 10% la valoarea de inventar a clădirii, conform înregistrării din contabilitate.
În baza acestor dispoziții consiliul local al orașului Ias tabilit, prin art. 1 alin. 1 din Hotărârea nr. 45 /30 mai 2007 o cotă de 10% pentru clădirile care nu au fost reevaluate conform dispozițiilor legale arătate.
Cum reclamanta nu a făcut dovada reevaluării clădirii pe care, conform contractului de vânzare cumpărare nr. 98/13.02.2002, a dobândit-o în anul 2002, corect Primăria I a recalculat impozitul datorat pentru ea, în condițiile art. 253 alin. 6 din codul fiscal.
În ce privește diferența dintre sumele de 10.470 lei și 10.015 lei, reprezentând majorări de întârziere, instanța a constatat că nu este rezultatul unui calcul greșit, cum susține reclamanta, ci rezultatul faptului că aceasta a achitat suma de 606 lei din majorări, cu chitanța nr. 06569/27.08.2008.
Pentru aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța a respins acțiunea reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta recurentă, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate și admiterea în parte a acțiunii formulate, în sensul admiterii cererii de anulare a Deciziei de impunere nr. 14293/25.07.2008 emisă de Primăria orașului I pentru suma de 13.500 lei, reprezentând impozit pe clădiri suplimentar aferent anilor 2005 - 2007, cu dobânzi de întârziere aferente, în sumă de 10.209 lei.
În motivarea recursului, se reține în esență următoarele:
În primul rând, societatea recurentă datorează impozit pe clădiri în cotă majorată doar pentru anul 2008, nu și pentru anii anterior - 2005, 2006,2007 - deoarece Hotărârea Consiliului Local nr. 45/31.05.2007, invocată de organul de control, stabilește impozitele și taxele locale pentru anul 2008. Această hotărârea nu este aplicabilă exercițiilor fiscale 2005, 2006,2007, din moment ce aplicabilitatea ei este limitată la exercițiul fiscal 2008.
În orice caz societatea recurentă nu datorează impozit pe cotă majorată pentru exercițiul 2005, Art. 253 aliniatul 6 din Codul fiscal stabilește cota majorată de impozit pe clădiri pentru cazul în care clădirea nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului de referință. Ultimii 3 ani anteriori anului de referință 2005 sunt 2002, 2003 și 2004. Clădirea situată în I, Calea - nr. 13 - 15, Jud. Aaf ost achiziționată de societatea recurentă în anul 2002, prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare nr. 98/13.02.2002. Din moment ce clădirea a intrat în patrimoniul societății recurente în anul 2002, în acest an nu se putea face o reevaluare a clădirii, pentru că ea a fost evaluată prin înregistrarea prețului de achiziție. Pe cale de consecință, anul 2002 nu poate intra în calculul termenului de 3 ani stabilit de art. 253 aliniatul 6 din Codul fiscal în care trebuie să se facă reevaluarea clădirii pentru a nu achita impozitul majorat. Ca atare, pentru anul 2005 nu este îndeplinită condiția legală a celor 3 ani anteriori anului de referință, deoarece are numai 2 ani în care se putea face reevaluarea - 2003 și 2004.
Dobânzile de întârziere au fost calculate în mod greșit Organul de control nu a ținut cont de faptul că impozitul pe clădiri se achită în 2 tranșe egale, cu scadențe la 31 martie și 30 septembrie a fiecărui an. În anexa 1 este prezentat modul corect de calcul al majorărilor de întârziere. Astfel încât, nivelul dobânzilor de întârziere pentru anii 2006 - 2007 - 2008 ar fi net inferior celui stabilit prin decizia de impunere, respectiv în sumă de 5.418 lei.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Starea de fapt și soluția instanței de fond:
Cu privire la obiectul litigiului, Curtea constată că reclamanta a solicitat în prezenta cauză anularea Deciziei de impunere nr. 14293/25.07.2008, prin care s-a stabilit în sarcina sa un debit de 18.000 lei și majorări de întârziere aferente în sumă de 10.470 lei.
Curtea reține că impozitul în litigiu a fost stabilit cu privire la imobilul - proprietatea reclamantei - situat în I--15 care, conform balanței din 31.dec.2007, cuprinde și o clădire a cărei valoare de inventar este de 50.000 lei.
Cu ocazia inspecției fiscale efectuate cu privire la încasarea impozitului pe clădiri, în perioada 01 ianuarie 2005 - 2008, Primăria Iac onstatat că aceasta nu a procedat la reevaluarea clădirii și în consecință a dispus recalcularea, pentru trei ani anteriori anului de referință 2008, impozitului pe clădire, cu cota de 10% din valoarea de inventar, conform art. 1 alin.1 din Hotărârea Consiliului local I nr. 45/131. mai 2007.
Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, cu motivarea că art. 253 alineat 6 din Codul fiscal obligă consiliile locale ca, în cazul în care clădirile nu au fost reevaluate în ultimii trei ani anteriori anului de referință, să stabilească cote de impozit între 5 % - 10% la valoarea de inventar a clădirii, conform înregistrării din contabilitate. Instanța de fond a reținut că, în baza acestor dispoziții, Consiliul Local al orașului Ias tabilit, prin art. 1 alin. 1 din Hotărârea nr. 45 /30 mai 2007, o cotă de 10% pentru clădirile care nu au fost reevaluate conform dispozițiilor legale arătate.
Instanța de fond a reținut că, întrucât reclamanta nu a făcut dovada reevaluării clădirii pe care, conform contractului de vânzare cumpărare nr. 98/13.02.2002, a dobândit-o în anul 2002, în mod corect Primăria Iar ecalculat impozitul datorat pentru ea, în condițiile art. 253 alin. 6 din codul fiscal.
Cu privire la dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea precizează că, potrivit art. 249 alin. 1 Cod fiscal, " orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit".
Modul de calcul al impozitului pe clădiri impus persoanelor juridice este reglementat de art. 253 Cod fiscal, care are următorul conținut:
(1) "În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.
(2) Cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului B, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului
(3) Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare.
(31) În cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, de către locatar, din punct de vedere fiscal, acesta are obligația să comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declarații fiscale, în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective.
(4) În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%.
(5) În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică.
(6) În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului B între 5% și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. excepție clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2).
(7) În cazul unei clădiri care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe întreaga durată a acestuia se aplică următoarele reguli:
a) impozitul pe clădiri se datorează de locatar;
b) valoarea care se ia în considerare la calculul impozitului pe clădiri este valoarea din contract a clădirii, așa cum este ea înregistrată în contabilitatea locatorului sau a locatarului, conform prevederilor legale în vigoare;
c) în cazul în care contractul de leasing încetează altfel decât prin ajungerea la scadență, impozitul pe clădiri este datorat de locator.
(8) Impozitul pe clădiri se aplică pentru orice clădire deținută de o persoană juridică aflată în funcțiune, în rezervă sau în conservare, chiar dacă valoarea sa a fost recuperată integral pe calea amortizării".
Examinând prezenta cauză, Curtea observă că Primăria Orașului Iai mpus reclamantei impozitul suplimentar pe clădiri datorită împrejurării că reclamanta a calculat impozitul la valoarea de inventar a clădirii, în condițiile în care această valoare nu a fost reactualizată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, astfel cum prevede art. 253 alin. 6 Cod fiscal.
Curtea admite că, în condițiile în care această reevaluare nu a fost efectuată de reclamantă, este legală stabilirea impozitului majorat în sarcina reclamantei.
Pe de altă parte, Curtea observă că reclamanta a invocat mai multe nereguli cu privire la actul administrativ fiscal contestat, nereguli care nu au fost analizate de instanța de fond.
Astfel, reclamanta a invocat existența unor diferențe între impozitul stabilit suplimentar prin raportul de inspecție fiscală - de 20.000 lei - față de suma de 18.000 lei, stabilită prin decizia de impunere contestată.
De asemenea, reclamanta a criticat faptul că în raportul de inspecție fiscală nu este menționată nici o prevedere legală care să fi fost încălcată de reclamanta
Totodată, reclamanta a criticat aplicarea dispozițiilor din Hotărârea Consiliului Local I nr. 45 /30 mai 2007 pentru stabilirea impozitului aferent anilor 2005 și 2006.
În privința criticilor referitoare la omisiunea indicării prevederilor legale încălcate și la existența diferențelor între sumele menționate în raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere contestată, Curtea constată că organele fiscale pârâte nu au oferit nici o explicație.
Curtea constată, în acest sens, că din copia deciziei de impunere atașată la fila 9 din dosarul Judecătoriei Ineu, rezultă că debitul principal este de 18.000 lei, iar în copia raportului de inspecție fiscală, atașată la fila 8 din dosarul Judecătoriei Ineu, rezultă că debitul principal este de 20.000 lei.
De asemenea, nici din cuprinsul raportului de inspecție fiscală și nici din cuprinsul deciziei de impunere contestate nu este menționat modul de calcul al acestui debit, iar aceste acte nu sunt însoțite de anexe care să cuprindă acest mod de calcul.
Pe de altă parte, raportul de inspecție fiscală menționează numai art. 253 alin. 6 Cod fiscal și Hotărârea Consiliului Local I nr. 45/30 mai 2007 la rubrica "consecințe", fără a indica elementele de fapt care determină aplicabilitatea acestor reglementări. Nu se indică nici data la care a fost evaluat imobilul respectiv, pentru a se putea permite verificarea incidenței art. 253 alin. 6 Cod fiscal și pentru anii 2005 și 2006, menționându-se numai că valoarea de inventar a imobilului nu a fost reevaluată în ultimii trei ani, dar fără nici o indicație cu privire la ce se înțelege din această sintagmă - respectiv dacă este vorba de ultimii trei ani anteriori datei la care s-a efectuat inspecția fiscală, sau ultimii trei ani anteriori perioadei supuse verificării.
Or, potrivit art. 43 alin. 2 din Codul d e Procedură Fiscală, "actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente:
-
e)motivele de fapt;
f)temeiul de drept;".
Curtea constată, în acest sens, că organele fiscale nu au indicat decât Hotărârea Consiliului Local I nr. 45/30 mai 2007 pentru stabilirea impozitului în cotă de 10%, deși a calculat un impozit aferent anilor 2005 și 2006, când această hotărâre nu fusese emisă și adusă la cunoștința publică. Or, Curtea consideră că și din acest punct de vedere, omisiunea indicării actelor normative pe baza cărora s-a stabilit cota de impozit suplimentară echivalează cu lipsa uni motivări adecvate.
Față de dispozițiile art. 43 alin. 2 din Codul d e Procedură Fiscală, Curtea reține că actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă toate datele și informațiile necesare contribuabilului pentru a-i permite acestuia să înțeleagă modul de calcul a debitului care îi este impus. În speță, asta înseamnă că raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere trebuia să menționeze actele normative încălcate, actele normative în baza cărora s-a calculat impozitul suplimentar, precum și modul concret de calcul al impozitului respectiv.
Or, Curtea constată lipsa acestor mențiuni din actele administrativ fiscale contestate.
Curtea subliniază că motivarea unui act administrativ are două laturi esențiale, respectiv indicarea textelor legale aplicabile situației date, precum și, în al doilea rând, indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora s-a reținut aplicabilitatea acelor texte legale.
În privința obligației autorităților administrative de a-și motiva deciziile, instanța observă că, potrivit art. 31 alin. 2 din Constituția României, "autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigureinformarea corectă a cetățenilor asupratreburilor publice șiasupra problemelor de interes personal."
De asemenea, conform art. 1 alin. 3 din Constituția României, "România este statde drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor din decembrie 1989, și sunt garantate."
Or, în condițiile în care autoritățile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, în condițiile în care deciziile acestor autorități sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susține că este permisă absența motivării explicite a actului administrativ atacat.
În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce lipsa motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative.
Instanța subliniază că art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră "dreptul la bună administrare". Conform alineatelor 1 și 2 din acest articol, (1) "orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.
(2) Acest drept include în principal:
(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;
(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial;
(c)obligația administrației de a-și motiva deciziile."
Date fiind aceste obligații, Curtea apreciază că absența motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare și a încălcare a obligației constituționale a autorităților administrative de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.
Cu privire la aplicarea dispozițiilordin Hotărârea Consiliului Local I nr. 45 /30 mai 2007 pentru stabilirea impozitului aferent anilor 2005 și 2006, Curtea subliniază, totodată, că impozitul în litigiu a fost stabilit retroactiv pentru perioada 2005-2008, astfel cum rezultă din raportul de inspecție fiscală atașat la fila 8 din dosarul Judecătoriei Ineu.
În principiu, Curtea apreciază că - față de principiul neretroactivității legii, statuat în art. 15 alin. 2 din Constituția României, conform căruia "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile- stabilirea impozitului în litigiu urmează a fi făcută în funcție de dispozițiile legale în vigoare în perioada pentru care se datorează impozitul în litigiu, respectiv pentru perioada 2005-2008.
În aceste condiții, chiar dacă Hotărârea Consiliului Local I nr. 45/30 mai 2007 putea fi luată în considerare pentru stabilirea impozitului aferent anului 2007, aplicarea cotei de impozit stabilite prin acest act normativ la impozite datorate pe perioade anterioare publicării și intrării în vigoare a acestei hotărâri contravine principiului neretroactivității legii, statuat în art. 15 alin. 2 din Constituția României.
Pentru aceste motive, Curtea reține nelegalitatea aplicării Hotărârea Consiliului Local I nr. 45/30 mai 2007 pentru calcularea impozitului datorat de reclamanta aferent anilor 2005 și 2006.
Pe de altă parte, Curtea constată că Primăria Orașului I nu a indicat alte hotărâri emise de Consiliul Local I cu privire la cota de impozit pe clădiri majorată aplicabilă anilor 2005 și 2006, aspect care face imposibilă determinarea impozitului datorat de reclamanta pentru acești ani cu titlul de impozit pentru clădirea în litigiu.
În concluzie, Curtea reține că decizia de impunere contestată de reclamantă și raportul de inspecție fiscală în baza căruia a fost emisă nu conțin elementele esențiale pentru stabilirea impozitului datorat de reclamantă și nici datele necesare care să permită verificarea corectitudinii modului de calcul al impozitului impus reclamantei prin aceste acte administrativ fiscale.
Având în vedere aceste constatări, Curtea consideră că actele contestate de reclamantă - întocmite cu nerespectarea dispozițiilor art. 43 alin. 2 din Codul d e Procedură Fiscală și a principiului neretroactivității legii - sunt lovite de nulitate, impunându-se desființarea acestora.
În acest context, Curtea reține că nu se impune casarea sentinței civile recurate pentru omisiunea instanței de fond de a analiza toate argumentele reclamantei, având în vedere caracterul evident defectuos al întocmirii actelor contestate, care nu permit verificarea modului de calcul al impozitului impus reclamantei.
Pentru cele arătate mai sus, Curtea consideră că instanța de fond a pronunțat soluția recurată cu aplicarea greșită a legii, reținând în mod nefondat legalitatea actelor contestate de reclamantă.
Curtea reține, așadar, că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 Cod de Procedură Civilă, soluția fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
Având în vedere cele arătate mai sus, în conformitate cu art. 312 alin. 1 și 3 Cod de Procedură Civilă, apreciind că este întemeiat recursul formulat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 874/1.06.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, Curtea îl va admite.
În consecință, Curtea, rejudecând cauza, va modifica sentința civilă recurată în sensul că va admite cererea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta Primăria Orașului
În consecință, Curtea va anula Decizia de impunere nr. 14.293/25 iulie 2008, emisă de Direcția economică din cadrul Primăriei Orașului
Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, conform cărora "partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", ținând seama că s-a constatat caracterul fondat al recursului și al acțiunii în justiție, Curtea va obliga pârâtul la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamantă în fond și în recurs, respectiv la plata sumei de 1168,3 lei (RON), reprezentând contravaloarea onorariului de avocat și taxa judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 874/1.06.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Modifică sentința civilă recurată.
Admite cererea formulată de reclamanta cu sediul în orașul I, Calea nr. 19, jud. A în contradictoriu cu pârâta Primăria Orașului I, cu sediul în orașul I,- jud.
Anulează Decizia de impunere nr. 14.293/25 iulie 2008, emisă de Direcția economică din cadrul Primăriei Orașului
Obligă pârâta intimată la plata sumei de 1168,3 lei către reclamanta recurentă, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 3 decembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./4.01.2010
Tehnodact / 4.01.2010/ 2ex.
Prima instanță: Tribunalul Arad
Judecător G
Președinte:Maria BelicariuJudecători:Maria Belicariu, Răzvan Pătru, Diana Duma
